Crestinism si ecologie: spre marea impacare?

Acuzat de un exagerat antropocentrism, de altfel specific monoteismului si, drept consecinta, de propovaduirea unei pozitii de superioritate a omului, care a generat o atitudine agresiva a acestuia fata de natura înconjuratoare, crestinismul încearca în ultima perioada o "adaptare la mediu", apropiindu-se de si chiar asumandu-si unele responsabilitati privind protectia mediului.

Inadaptarea dogmatica, dupa unii redusa la o simpla neîntelegere a lucrurilor în profunzimea lor, porneste de la traditia biblica conform careia, la sfarsitul celei de-a 6-a zi a saptamanii creatiei, Dumnezeu a purces la facerea Omului, dupa chipul si asemanarea sa, spre a stapani pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot Pamantul. Asadar, plamadit din aceeasi unica tarana universala, omul poarta în sine materia din care a fost facuta întreaga Lume si se înrudeste astfel cu toata natura; totusi, el si numai el a fost facut dupa chipul si asemanarea divinitatii, fiind înzestrat cu suflet, gandire, simtire si vointa proprie. In aceasta calitate, primul dintre noi, Adam, a fost pus stapan peste Gradina Edenului, peste toata lumea vazuta si nevazuta si, în aceasta calitate, a dat nume tuturor vietuitoarelor si a primit misia de a se îngriji de soarta lor.

 In virtutea unui asemenea "cod divin" si exacerbandu-si statutul de  homo faber, omul si-a aservit si a exploatat mediul natural în folosul sau, uitand ca, în cele din urma, si el îi apartine, intrinsec. Atata timp cat totul s-a desfasurat în limitele suportabilitatii, nimic nu a tulburat aceasta relatie esentiala si atitudine religioasa; declansarea crizei ecologice, în a doua parte a secolului XX, a ridicat însa si problema raportarii crestinismului la ecologism.

Spre a depasi impasul care nu putea fi ignorat, initial, unii teologi, invocand întoarcerea la adevaratele traditii crestine, au propus reconsiderarea rolului atribuit omului în natura, sub motivul si în sensul ca, desemnat "administrator al naturii", acesta îsi asuma în acest mod si o anumita responsabilitate în pastrarea perpetuitatii si integritatii acesteia.

Impacarea cu natura a devenit astfel o prioritate, asumata si exprimata însa în mod diferit de Bisericile crestine, în raport cu criterii (optiuni) diverse: pretentiile de universalitate, aplecarile utilitariste ori reflexivitatea dogmatica.

 Asa se face ca deosebit de receptiva s-a dovedit, mai ales prin spiritul sau utilitarist,  Biserica Protestanta, care a încercat cea mai energica "corectura originara" prin "catehismul verde", promovat, de pilda, de miscarea Ecologia în Biserica (Ökologie in der Kirche), initiata de pastorul german E. Drewermann.

 Prin deschiderea sa universala, condusa de papi puternic ancorati în problematica sociala, precum Ioan Paul al II-lea,  Biserica Catolica a recunoscut responsabilitatea omului în privinta mediului si imperativul recunoasterii unui drept uman la un mediu sanatos, consacrand, în calendarul religios, chiar un patron al ecologiei (Sf. Francisc din Assisi).

 In sfarsit, prin circumstantele sale diferentiale, ortodoxismul ramane cel mai refractar la problematica ecologica. Concura la o asemenea atitudine, deopotriva, caracterul sau preponderent "local" si "autoreflexivitatea" sa. Nu întamplator, primele demersuri consistente spre "ecologizarea" teologiei ortodoxe le-au facut patriarhii ecumenici de la Constantinopole, inclusiv prin actiuni de anvergura internationale, si mai putin reprezentantii bisericilor autocefale nationale.

In privinta acestora din urma, eventualele si minimalele aderente privind mediul inconjurator s-au produs prin asocieri întamplatoare cu unele credinte populare (de nuante diverse), de genul, în cazul nostru, al romanilor, bine cunoscutelor "frunza-verde..." sau "codru-i frate cu romanul".

Oricum, de la mitropolitul Ardealului N. Balan, care, în 1928, subsuma dragostea de natura iubirii de tara, si pana la mitropolitul Clujului Bartolomeu Anania, care, în 2006, denunta "crima ecologica" si exprima îngrijorare din cauza poluarii planetei, pasul facut este semnificativ. Ramane dezideratul definirii unei pozitii teoretice specifice, clare, potrivite contextului national si international si initierii unor actiuni concrete în acest spirit, în consonanta cu deschiderea generala a societatii spre problematica environmentala.

 Cu o rata înalta de încredere în societate,  Biserica Ortodoxa Romana poate juca un rol important în medierea si zidirea unei noi relatii spirituale între om si mediu, din perspectiva unei responsabilitati etice si comunitati naturale indispensabile.

"Prezentul si viitorul lumii depind de apararea creatiei si pentru aceasta trebuie sa existe o permanenta interactiune între persoana umana si natura"  predica, nu cu mult timp în urma, primul papa "ecologist" din istorie, Ioan Paul al II-lea.

Deschiderea crestinismului spre ecologie reprezinta o cale, poate dintre cele mai durabile, de împacare a omului cu natura si, prin aceasta, si de gasire a unor solutii cuvenite pentru crucialele probleme environmentale cu care se confrunta astazi omenirea.