De același autor
Deznodamantul cazului canalului Bastroe, previzibil de pe acum, desi dezolant prin consecintele sale naturale, prezinta totusi prilejul unei analize a slabiciunilor si exigentelor actiunii politico-diplomatice in domeniul environmental.
Ultimul sau episod, opinia Comisiei de investigare a CEE/ONU, publicata la 10 iulie a.c., nu a facut decat sa confirme un adevar presupus de la inceput de toti: realizarea proiectului ucrainean are efecte adverse semnificative asupra mediului Deltei Dunarii. Daca mai adaugam ca zona se bucura de un statut international de protectie si conservare si ca este o resursa naturala partajata intre riverani, initierea proiectului ucrainean ar fi presupus o solutie comuna, negociata intre acestia, si oricum declansarea unor proceduri speciale-international reglementate si acceptate - de evaluare a impactului ecologic transfrontalier, consultarea populatiei potential afectate si adoptarea de masuri preventiv-corective in privinta efectelor asupra mediului.
Dar pozitia aroganta si unilaterala a Kievului, corelata cu o reactie inconsecventa si preponderent formala a Bucurestiului au condus la o victorie (aparent) economica si o infrangere ecologica. Singurul castig ramane si acum acela de a invata din aceasta experienta negativa.
Oricum, cazul Bastroe se inscrie si ramane, din pacate, in logica de pana acum a conflictelor danubiene de acest gen, precum cel ungaro-slovac privind proiectul complexului hidroenergetic de la Gabcikovo-Nagymaros (1997) si care, prin consecintele sale, releva imperativul schimbarii.
Conservarea primatului economico-strategic in fata mizei ecologice. O prima realitate confirmata de noul conflict danubian o reprezinta mentinerea primatului intereselor de ordin economic si/sau strategic in raport cu cele privind protectia mediului.
Altfel spus, al interesului imediat, strict national, in fata celui transnational, general, mai difuz si aparent mai indepartat. In ciuda afirmarii in ultimele decenii a ideii ecologice in cadrul cooperarii interstatale (cele trei summit-uri care i-au fost consacrate: Stockholm 1972, Rio de Janeiro 1992 si Johannesburg 2002 fiind semnificative in acest sens), ea ramane mai ales preocuparea societatii civile, opinia publica dovedindu-se mai sensibila la implicatiile deteriorarii mediului de viata, iar organizatiile sale mai dispuse sa reactioneze prin masuri de solutionare a lor. Entitatile guvernamentale se dovedesc mai conservatoare, inca refractare noutatii si anvergurii tematicii environmentale.
Insuccesul afirmarii reflexului multilateralismului aferent problematicii ecologice. Desi problema dominanta a canalului Bastroe, prin natura si efectele sale asupra unei regiuni de semnificatie ecologica planetara - Delta Dunarii -, resursa naturala partajata, impunea o abordare multilaterala, cele doua parti direct implicate au adoptat pozitii diferite. Ucraina a negat constant un asemenea caracter si, promovand politica faptului implinit, a invocat exclusiv ratiuni economice si a dorit sa impuna o abordare strict bilaterala (in fapt unilaterala). Intr-un registru ramas aproape paralel, Romania a ridicat argumente de ordin ecologic si, in consecinta, a reclamat un cadru multilateral de negocieri, dar fara a intreprinde insa la timp si eficient demersurile necesare. Astfel, recurgerea la mecanismele Conventiei Espoo (1991) si apelul la arbitrajul organizatiilor internationale de mediu au intervenit practic dupa ce prima etapa si cea mai importanta a proiectului a fost finalizata si inaugurata cu fast oficial (august 2004). Chiar daca nu ar fi existat prea mult optimism in reusita unui asemenea demers, el nu putea fi ignorat, fie si temporar.
O reactie mai adecvata a avut Uniunea Europeana, care a subliniat responsabilitatea mondiala si a solicitat o atitudine corespunzatoare in conservarea Deltei Dunarii, ca rezervatie a biosferei, dar se cuvine mentionat ca a facut-o in calitate de presedinte (prin rotatie) al Comisiei internationale pentru protectia Dunarii (iunie 2004), si nu atat in nume propriu. Prin natura si implicatiile lor, problemele ecologice presupun, prin excelenta, evaluari si solutii multilaterale, chiar globale, iar traditia diplomatica si actuala criza a sistemului ONU predispun mai putin la o asemenea abordare.
Ineficienta diplomatiei clasice si imperativul uneia specializate. Stangacia, inconsecventa si, mai ales, ineficienta cu care au actionat oficialitatile romane (in special Ministerul de Externe si cel al Mediului), mai ales in planul cooperarii internationale si aplicarii regulilor juridice aferente au aratat, printre altele, o deficienta majora si imperativul corectarii sale: absenta unor competente de reactie specializata in materie de mediu si recuperarea restantei prin dezvoltari adecvate.
Intr-adevar, initial Bucurestiul s-a marginit la simple si traditionale "note verbale", amintindu-si de existenta unor reglementari internationale pertinente si mecanisme specifice de rezolvare a diferendelor de ordin ecologic abia cand in cursul negativ al evenimentelor devenise aproape ireversibil.
In fata complexitatii si a specificitatii domeniului, mijloacele diplomatiei clasice raman adesea ineficiente si este nevoie de interventia unei diplomatii specializate. Daca in clasica sa lucrare Introducere in dreptul si practica diplomatiei, G. Feltham considera ca este necesar (si suficient) ca orice diplomat sa posede, in cadrul culturii sale profesionale generale, cunostinte despre problemele ecologice globale, astazi se afirma nevoia unei "diplomatii verzi", cu un pronuntat caracter tehnic in privinta continutului si procedurii specifice de promovare, a interesului environmental si de rezolvare a aspectelor litigioase. Experienta Bastroe ar trebui sa constituie imboldul deschiderii depline a diplomatiei romanesti spre problematica ecologica.
Concluzii. Impunerea, de catre Ucraina, indiferent de regimurile politice care s-au perindat intre timp la Kiev a proiectului Bastroe trebuie sa constituie pentru promotorii ecologismului in general si pentru diplomatia romaneasca in special o serioasa lectie, datatoare de invataminte solicitatoare si de progrese corespunzatoare. Esecul se cuvine asumat, dar nu ca o penitenta pasiva, ci mai ales ca un moment care il impune a fi depistat si corectat. In plan concret nu putem ignora (inca) atuurile geostrategice nationale ale Ucrainei, dar prioritatea problemelor ecologice, din ce in ce mai evident globale si esentiale pentru supravietuirea fiecarui individ si a comunitatilor, reclama recunoasterea prioritatii si a statutului lor exceptional. Impunerea idealului ecologic reprezinta cea mai mare miza a secolului XXI.
