Relațiile dintre Serbia și Kosovo – între speranțe deșarte și obstrucționism

Eforturile diplomatice de mediere post-conflict ale Uniunii Europene ar trebui să se concentreze pe reducerea tensiunilor dintre Serbia și Kosovo. Ignorarea crudei realități din teren poate conduce la subminarea rolului UE în negocierile care se suprapun peste puternica moștenire a tensiunilor dintre Serbia și Kosovo.

Miruna Troncota, Agon Demjaha 28.02.2017

De același autor

 

Pe 17 februarie 2017 se împlinesc nouă ani de la momentul declarației unilaterale a in­dependenței Kosovo, recunoscută până as­tăzi de 114 state, dar nu și de România. Ser­bia s-a opus pe toate căile legale po­si­bi­le acestui proces (prin apelul făcut la Cur­tea Penală Internațională în 2010), dar în fi­nal, cu medierea Uniunii Europene, a ac­cep­tat să devină parte a procesului „nor­malizare“ a relațiilor dintre Belgrad și Priš­tina. În ciuda reacțiilor de un entuziasm excesiv, care susțineau că Acordul de la Bru­xelles semnat de Serbia și Kosovo în apri­lie 2013 a reprezentat un „moment is­toric“ și un mare succes al procesului de re­conciliere din întreaga regiune fostă iu­goslavă, puțini au considerat acest Dialog soluția pentru toate problemele dintre ce­le două entități. La aproape patru ani dis­tanță, toți actorii implicați au motive de dezamăgire în privința impasului în care se află procesul de „normalizare“. Deși o se­rie de decizii din Acord au fost im­ple­mentate, continuă însă să existe multe as­pecte cruciale ce au fost constant amânate și a căror implementare a eșuat de ambele părți. Cel mai sensibil aspect ține de cre­a­rea unei Asociații/Comunități a Mu­ni­ci­pa­lităților Sârbe (ACMS) care să rezolve pro­blema sârbilor din Kosovo, încă sprijiniți de Belgrad și care nu acceptă jurisdicția Kosovo, creând o enclavă nefuncțională în nordul Kosovo. Evenimentele recente din nordul orașului Mitrovica (divizat etnic la granița cu Serbia și locuit de o majoritate sârbă) au dus la inflamarea retoricii dintre Priština și Belgrad, generând îngrijorare la nivelul cancelariilor occidentale la scurt timp după instalarea lui Trump la Casa Al­bă. Va fi procesul de „normalizare a re­la­țiilor“ amânat în decursul anului acestuia și cu ce costuri ?

 

Trenuri și poduri care separă

 

La începutul anului 2017 vedem o dete­rio­rare semnificativă a relațiilor dintre Serbia și Kosovo. Totul a început de la ceea ce es­te numit în media internațională „ches­tiunea trenului“. Tensiunile au fost am­plificate de un tren inscripționat cu tri­co­lorul sârb și cu lozinca războiului din 1999 „Kosovo este Serbia“, în 21 de limbi, și ta­petat în interior cu icoane și alte imagini din mănăstirile medievale ortodoxe sârbe din Kosovo. Trenul lega Belgradul de nor­dul Mitrovicei, dar a fost oprit de au­to­ri­tățile sârbești înainte de a ajunge la gra­nița cu Kosovo din temerea că autoritățile de la Priština au minat șinele de tren. In­cidentul a creat interpretări contradictorii în cele două tabere - Priština a catalogat afișarea acestui mesaj ca o provocare ce con­trazice procesul de normalizare și o eventuală recunoaștere a independenței Kosovo, în timp ce Belgradul a văzut (pre­zumtivele, dar nedoveditele) acțiuni ale au­torităților din Kosovo ca o provocare ce aproape că a escaladat în „amenințări mi­litare“. Există temeri că incidentul ar pu­tea duce la stagnarea Dialogului de la Bru­xelles și la înghețarea tuturor eforturilor din ultimii șapte ani.

 

Dar incidentul care aproape a adus părțile „în pragul războiului“ (cum a declarat pre­ședintele Serbiei) nu a fost singular. El s-a produs la o lună după un alt incident cu încărcătură simbolică. Pe 9 decembrie 2016, un zid a fost ridicat pe malurile râu­lui Ibar, care a agitat dezbaterile deja ten­sionate în privința detaliilor acordului ne­gociat la Bruxelles în vara lui 2015, cu sco­pul eliminării barierelor liberei circulații pe podul din Mitrovica. Cele două epi­soa­de, împotriva spiritului Acordului de la Bruxelles, reprezintă un apogeu al ob­struc­ționismului în regiune.

 

Ironia întregii situații este în esență aceea că podurile, la fel ca trenurile, sunt sim­bo­luri ale comunicării, iar funcția lor de ba­ză este să lege și să scurteze sau să elimine distanțele dintre comunități. În această si­tuație, gesturile provocatoare ale Serbiei nu arată intenția de creare a unei punți în­tre comunitatea albanezilor kosovari și cea a sârbilor kosovari. Cu atât mai puțin re­acția Kosovo de a folosi forțe de se­cu­ritate speciale și tancuri plasate la graniță, demers ce trimitea mai curând la o con­fruntare militară. În loc să conecteze, tre­nul a produs exact opusul – a devenit un sim­bol al separării și a condus la revi­ri­men­tul „retoricii de război“ din ultimele săptămâni. Episodul zdruncină ideea po­trivit căreia cele două guverne au intenția „normalizării“ relațiilor lor, mai ales si­tuația sârbilor kosovari.

 

Evoluții viitoare

 

Eforturile diplomatice de mediere post-conflict ale UE ar trebui să se concentreze pe reducerea tensiunilor dintre Serbia și Ko­sovo. Așadar, ce ar trebui să facă UE în 2017 pentru depășirea etapei de obstruc­țio­nism? La 24 ianuarie 2017 a avut loc la Bru­xelles o întâlnire la nivel înalt între pre­ședinții și premierii Kosovo și Serbiei în cadrul Dialogului de la Bruxelles. O a doua întâlnire la nivel înalt a avut loc și pe 1 februarie 2017, fără noutăți notabile, în afară de formalele strângeri de mână în­tre şefa diplomaţiei UE, Federica Mo­ghe­rini, preşedintele kosovar Hashim Thaçi și premierul sârb Aleksandar Vučić. Federica Mo­gherini a cerut părților „să rămână de­dicate ideii de Dialog“. Politica europeană a „ambiguității constructive“ este în de­tri­mentul procesului, atât timp cât întreține așteptări fără fundament. Ignorarea crudei realități din teren poate conduce la sub­mi­narea rolului UE în negocierile care se su­prapun peste puternica moștenire a ten­siunilor dintre Serbia și Kosovo. UE tre­buie să-și schimbe modelul de negociere din ultimii trei ani care a tratat Acordul de la Bruxelles ca pe o „profeție au­to­îm­plinită“ mai mult decât ca pe un joc de pu­tere bazat pe real politik, cum l-au per­ce­put politicienii din cele două țări, pentru care amintirea războiului e încă vie.

 

Mitrovica, orașul divizat din nordul Ko­sovo, rămâne simbolul „problemei nere­zol­vate“ și al tensiunilor existente între Ser­bia și Kosovo. Nordul Mitrovicei și po­du­rile de fier peste râul Ibar au fost pentru multă vreme un punct sensibil al efor­tu­rilor Prištinei, mediate acum de Bruxelles, pentru a aduce întreg teritoriul Kosovo sub jurisdicția sa și de a demantela struc­turile paralele ilegale – un proces în care majoritatea rezidenților sârbi din Kosovo au opus o rezistență îndelungată. Crizele re­cente constituie un barometru a ceea ce numim metaforic drept „Dialogul surzilor de la Bruxelles“.

 

Normalizarea relațiilor între Serbia și Ko­sovo are un preț. Pericolul cu care se con­fruntă în acest moment UE este ca prețul să fie plătit preponderent de locuitorii din nordul Mitrovicei, prizonierii intereselor divergente și fluctuante ale Belgradului și Prištinei. Problema de fond ține de modul în care sunt percepute aceste costuri de către toate părțile – în termeni materiali (pier­deri de ordin economic, șomaj etc.) sau în termeni politici (pierderea unei părți a electoratului, electorat care apre­cia­ză mai mult mesajele naționaliste, în detrimentul celor constructive – orientate spre pro­gres). Deși nu împărtășim tonu­rile alar­mis­te ale analiștilor care aver­ti­zea­ză în pri­vin­ța „reizbucnirii unui răz­boi în Balcani“, trebuie să fim realiști: 2017 ex­pune pre­mi­sele perpetuării unui com­por­tament ob­struc­ționist, mai ales pe fon­dul alegerilor pre­zidențiale din Serbia, din aprilie. În acest context, cea mai mare pro­vocare ți­ne de aducerea la un numitor co­mun a in­terpretărilor multiple care au afec­tat im­ple­mentarea Acordului de la Bru­xelles. Cu alte cuvinte, ar trebui ca elitele care participă în negocieri să aducă podurile și trenurile la sensul lor inițial – co­muni­ca­rea, nu divizarea. ACSM va con­ti­nua să fie o sursă de politizare și segre­gare în Ko­so­vo. Pentru a preveni acest lu­cru, cele do­uă guverne trebuie să ma­ni­feste mai multă voință politică și angajare în vederea Dia­logului, în scopul îmbună­tățirii stan­dar­de­lor de viață ale tuturor lo­cuitorilor din nord, punând în plan se­cun­dar elementul etniei, mai ales în contextul unui nivel alarmant a șomajului. În locul așteptărilor abstracte sau oportuniste, con­form cărora Dialogul dintre Serbia și Ko­so­vo va avea succes doar datorită pro­misiunilor de in­te­grare în UE, ar trebui să existe măsuri con­crete care să ducă la o îmbunătățire a con­dițiilor de viață în nor­dul Kosovo.

 

(Articolul face parte dintr-o cercetare mai amplă susținută de Kosovo Foundation for Open Society ca parte a proiectului Building Knowledge of New Statehood in Southeast Europe: Understanding Kosovo’s Domestic and International Policy Considerations.)

 

* Miruna Troncotă este lector și cercetătoare postdoctorală în Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană din cadrul SNSPA, București, specializată pe procesul de integrare europeană a țărilor din Balcanii de Vest.

** Agon Demjaha este conferențiar universitar la Universitatea de Stat din Tetovo, Macedonia.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22