Discursul premierului britanic, între jocul de poker şi destinul istoric

După îndelung aşteptatul discurs despre relaţiile cu UE, ţinut săptămâna trecută la Londra, premierul britanic David Cameron a fost zugrăvit în fel şi chip. S-a spus despre el ba că riscă viitorul Marii Britanii mai ceva ca un cartofor împătimit, ba că şi-ar fi dat euroscepticismul pe faţă, ba că, dimpotrivă, ar fi demonstrat ce mult îşi doreşte ca Regatul Unit să rămână în cadrul UE.

În discursul de săptămâna trecută, David Ca­meron a promis că, dacă va fi reales, viitorul gu­vern conservator va renegocia relaţiile Re­gatului Unit cu Uniunea Europeană, iar re­zul­tatul acestor negocieri va fi su­pus aprobării britanicilor, sub forma unui referendum cu do­uă opţiuni – înăuntru sau afară din UE. Discursul lui Ca­meron a abordat abil ches­ti­unea apartenenţei la UE prin prisma crizei din zona euro şi a nemulţumirilor crescânde ale cetăţenilor europeni – nu doar ale britanicilor – faţă de colosul birocratic tot mai cos­tisitor de la Bruxelles. Premierul britanic a in­sistat că Londra îşi doreşte să continue să par­ticipe la proiectul european, cu condiţia ca acesta să fie mai puţin axat pe integrarea po­litică şi mai mult de uniunea economică, a se citi piaţa comună. Şeful guvernului britanic a invocat lipsa competitivităţii europene şi a răspunderii democratice ca fiind principalele neajunsuri ale construcţiei europene, nea­jun­suri care, rămase nerezolvate, riscă să ducă la intensificarea protestelor de stradă, după mo­delul celor de la Atena sau Madrid, şi, prin ricoşeu, să împingă poporul britanic spre ie­şirea din Uniune.

Reacţiile la discursul lui Cameron au fost în li­nii mari previzibile. Stânga politică şi presa de orientare liberală i-au reproşat un nerealism sau naivitate strategică, atunci când îşi ima­gi­nează că 26 de state vor ac­cepta să negocieze condiţii ca­re sunt favorabile doar pen­tru britanici; l-au acuzat că ar fi un premier slab, care fu­ge de răspundere şi preferă să paseze decizia apartenenţei la UE pe seama electoratului. Interesant – şi crucial pentru intenţiile lui Cameron - a fost că atât facţiunea eurosceptică a partidului său, cât şi cea pro­europeană s-au arătat mulţumite de pers­pectivele deschise prin promisiunea unui re­ferendum. Aceasta ar fi o primă victorie a lui Cameron, după acest discurs: pacificarea fac­ţiunilor pro şi antieuropene ale partidului con­servator. Desigur, e discutabil cât de durabilă este această pace, însă, pentru moment cel puţin, promisiunea concretă a unui re­fe­ren­dum in or out pare să fi mulţumit pe toată lu­mea în partid. În plus, Cameron şi-a pus prin­tr-o mutare adversarii politici interni într-o pos­tură foarte delicată. Liberal-democraţii – la guvernare - şi laburiştii – de opoziţie – nu se pot opune organizării unui referendum de­cât cu riscul de a părea că se împotrivesc con­sultării maselor şi sunt elitişti. UKIP – partid profund eurosceptic, care a profitat din plin de sciziunile interne de până acum ale con­servatorilor în faţa UE – riscă un exod în sens invers al alegătorilor, spre conservatorii care măcar sunt în postura de a putea pro­mite ce­va concret – un referendum.

Lucrurile se complică, după cum era de aş­tep­tat, în plan extern. Majoritatea partenerilor eu­ropeni ai Londrei s-au arătat iritaţi de „şan­tajul“ la care îi supune Cameron, „ame­nin­ţând“ cu organizarea referendumului. La Pa­ris, în timp ce preşedinţia insista că Franţa îşi doreşte rămânerea Regatului Unit în UE, mi­nistrul de Externe Laurent Fabius anunţa că investitorii care se tem de-acum încolo să-şi cheltuiască banii în Regatul Unit vor fi primiţi „cu covorul roşu“ în Franţa. Washingtonul – al cărui interes faţă de ce se întâmplă în UE este tot mai mult pus în discuţie - şi-a ex­pri­mat mulţumirea că Regatul Unit intenţionează să continue în cadrul proiectului european. Re­acţia Berlinului – cartea pe care mizează cru­cial Cameron – a fost cea mai interesantă. Departe de a critica planul unui referendum, gu­vernul german a reconfirmat că îşi doreşte ca Regatul Unit să rămână un membru activ deplin, cu un rol important în UE, şi s-a ară­tat dispus să lucreze pentru a încerca să aco­modeze pretenţiile britanicilor în cadrul pro­iectului european. Aşadar, o primă uşă des­chisă – şi cea mai importantă – către un com­promis.

Pe termen scurt, reacţia cea mai importantă s-ar putea dovedi cea a cercurilor de afaceri şi a pieţei. Există temeri – exprimate de o par­te dintre organizaţiile oamenilor de afaceri din Regatul Unit – că planul lui Cameron ar arun­ca un văl de incertitudine privind viitorul Ma­rii Britanii în UE, care i-ar determina pe in­vestitorii străini să evite să-şi facă planuri în Regatul Unit. Au existat însă şi voci – no­tabilă este scrisoarea celor 55 de oameni de afaceri de primă mărime, apărută săptămâna trecută în cotidianul Times – susţinând ini­ţiativa lui Ca­meron şi arătând că firmele bri­tanice au mult de suferit în prezent de pe ur­ma bi­rocraţiei şi a valului de norme şi re­glementări care vin de la Bruxelles pe bandă rulantă.

Desigur, nu pot avea dreptate şi unii, şi alţii. Una dintre tabere – criticii sau susţinătorii ideii referendumului privind apartenenţa la UE – se înşală şi peste nu prea multă vreme vom afla care anume. Se va vorbi atunci despre 23 ianuarie 2013 ca despre ziua când David Cameron a jucat viitorul Regatului Unit la po­ker şi a pierdut sau, dimpotrivă, despre ziua când Londra a salvat din nou Europa de la autodistrugere. //

Corespondenta din Marea Britanie