Religia iepurilor

Biografia intelectuală a profesorului Paul Cornea, eminentă personalitate a culturii și a universității române, autor al unei opere de înaltă rigoare și de accentuată originalitate, este indisolubil legată, prin hazardul calendarului, de cele peste patru decenii de regim comunist în România. O pildă de echilibru și creativitate, de demnitate și credință în valorile umaniste.

În acest moment festiv, al unei stenice se­nectuți și al unei invidiabile retrospective, profesorul Paul Cornea – stimulat de în­tre­bările bine gândite ale criticului Daniel Cris­tea Enache - dăruiește ci­ti­torilor săi un document re­velator și expresiv (Ce a fost. Cum a fost, Polirom, 2013) despre relația dintre viața și opera sa și cea a epocii is­torice tulburi și adesea sân­geroase în care a trăit.

Înțelegem bine din această car­te opțiunea tânărului evreu, crescut într-o fa­mi­lie asimilată și în tradiția unei stângi democratice, cu amintiri încă vii ale războiului și ale persecuțiilor an­ti­semite, pentru iluziile unui comunism dar­nic în promisiuni de justiție și progres, de reforme politice și sociale îndelung aș­tep­tate. Ce s-a întâmplat ulterior se cam știe, cum au evoluat Utopia în tiranie și iluziile revoluționare în conformismul generalizat și grotesc, ce efecte au avut aceste drastice zguduiri în rândul „adepților“. O ca­rac­te­ristică dintre cele mai odioase a sistemului a fost nu doar cruzimea cu care și-a tratat adversarii reali sau imaginari, ci și sus­pi­ci­unea, duplicitatea, abuzurile cu care și-a onorat propriii militanți.

Marele scriitor August Strinberg, un artist rebel și un liber cugetător vehement, ob­sedat de alienare, eretic în mai toate pri­vințele, care se declara „socialist, nihilist, republican, tot ce poate fi împotriva re­acționarilor“, s-a confesat, paradoxal, în acest fel: „am fost crescut în religia ie­pu­rilor, nu a vânătorului“.

Tinerii sau mai vârstnicii comuniști erau, dimpotrivă, educați în religia marxist-leninistă a vânătorului vigilent și viforos, dar siliți, curând după luarea puterii, să de­vină și ei, ca și toți cetățenii paradisului socialist, iepurași obedienți, orbiți de fri­că, re-formați de reflexele condiționate ale supraviețuirii sub teroare.

Se poate citi și imagina această realitate de neocolit și în paginile acestui volum au­to­biografic, cu mențiunea că în post­co­mu­nismul autohton, atât de inventiv și di­na­mic în a retușa trecutul, o astfel de na­ra­țiune obiectivată, lucidă, lipsită de mis­ti­ficări, ca și de resentimente, devine un do­cument de sporită importanță. Șapte de­cenii trăite în statul totalitar al României „hedoniste“ („la mijloc de rău și bun“), în tot mai vizibila lunecare a guvernării de la aurita mediocritate spre extrema abi­sală, chiar dacă autorul n-a suportat Gu­lagul de la Canal, Pitești sau Periprava și nici n-a slujit inventivei poliții secrete, nu­mită, parcă în batjocură, Securitate.

L-am cunoscut târziu pe Paul Cor­nea, cu puțină vreme, cred, îna­inte de a părăsi România, la în­dem­nul lui Paul Georgescu și, da­că nu mă înșel, chiar prin inter­me­dierea sa.

O după-amiază de palavre amicale la Cap­șa, din care am reținut viziunea sa asupra posibilei „speranțe“ fără speranță pe care o așteptam cu toții. Am și reamintit-o, pu­blic, la revenirea mea, în 2009, cu ocazia se­rii literare care mi-a fost dedicată la Mu­zeul Literaturii. „Ca să se miște ceva aici, e nevoie ca un mic grup inițial de aiuriți să pornească din Drumul Taberei, ig­no­rat sau neglijat de poliție, și să crească, treptat, la fiecare colț de stradă, prin simpla alăturare, cu mereu noi ne­mul­țu­miți, ajungând la câteva zeci de mii până la Universitate. Atunci, sis­temul cade.“ Nu foarte diferit de ceea ce s-a și în­tâmplat, s-ar zice, în 1989.

Ne-am apropiat, deși de la distanță, abia după ce geo­grafia domiciliului ne-a de­venit diferită. Cele câteva întâlniri prilejuite de re­ve­nirile mele pasagere la Bu­cu­rești mi-au dăruit clipe de afectuoasă convergență spirituală.

În prefața volumului recent, profesorul Cor­nea anunță temele centrale ale re­tro­spectivei: „militantismul în slujba utopiei și dezangajarea, survenită cu greu, prin destrămarea crezului tinereții și re­câș­ti­garea normalității“.

Nu-mi sunt străine aceste teme. Sunt rea­li­tăți, nu doar „ideologice“, cu care ne-am confruntat, într-un fel sau altul, cam toți cei care am trăit deceniile postbelice în România, indiferent de proporția în care ne-au mobilizat sau de răspunsul pe care ni l-au provocat. Adăugând și faptul că relatarea se oprește în 1989, ignorând ul­timii douăzeci și ceva de ani din biografia postcomunistă a autorului, perioadă care coincide deja cu absența mea din țară, m-am simțit stimulat într-o dublare bizară și însuflețitoare a lecturii prin propriul meu exercițiu retrospectiv: scrutarea timpului în care nu ne cunoșteam, dar în care, în ciuda diferenței de vârstă dintre noi (tot mai diluată de senectutea amândurora), ar fi posibile unele, fie și extravagante, jo­curi comparative, evocând primele mele etape postbelice, care revelă iradierea fes­tivă și nocivă, chiar dacă în doze infantile, mai puțin profunde, până și în existența unui copil și a unui adolescent. Realitatea era tot mai „totală“ și totalitară, nu prea găseai, când nu și refuzai să găsești, vi­zuina de refugiu.

Dacă bunicul dinspre tată al amân­durora s-a născut la Les­pezi, iar localitățile prin care peregrina familia îmi sunt bine cunoscute (Botoșani, Roman), anii persecuțiilor antisemite, când elevul Cornea era eliminat, în 1940, din Liceul „Mi­hai Viteazul“, refugiat la Liceul evre­iesc „Cultura“, iar tatăl său este mobilizat la muncă obligatorie, reverberează în mi­ne coșmarul din octombrie 1941, când eram smuls din coconul unei copilării fericite și plonjat brusc în oroarea Transnistria, pe care aveam s-o numesc, mulți ani după aceea, Trans-Tristia.

În 1944, când Paul începe ascensiunea sco­lastică spre Litere și Filosofie, eu urmam clasa a doua primară, în rusește, într-o școa­lă sovietică din Basarabia, așteptând „repatrierea“, îngăduită abia în aprilie 1945, la aproape un an după 23 august și în­toarcerea armelor contra nemților; mo­mentul care reprezenta pentru tânărul Cor­nea „eliberarea de sub amenințarea continuă a exterminării și ieșirea din bârlog, transformarea condiției de paria în cea de cetățean“ adăuga, în cazul bă­trâ­nului copil care eram, un punct câștigat în aspirația „întoarcerii“ în țara de unde fu­sesem eliminat. Într-adevăr, revenirea, după Trans-Tristia, la punctul de plecare a deschis toate porțile celeste ale re-naș­terii în „fantasticul banalității“: mâncare, haine, cărți, școală și jocuri și coronițe de premiant și surplus de iluzii.

În 1945, când Paul Cornea lucra deja într-un post de conducere la revista Tinerețea, organ al Tineretului Progresist, unde era înconjurat de colegi care, cum spune, „chiar credeau, niciunul nu îmbrățișase ide­alul comunist din oportunism“, n-aș pu­tea spune că descoperisem idealul ultim al fericirii, doar farmecul humuleșteanului prin care recuperam carența basmelor din biografia mea de până atunci.

În 1949, însă, când tovarășul Paul Cornea de­venea secretar al CC UTM, eu primeam, odată cu glorioasa cravată roșie de pio­nier, și funcția de comandant de unitate al școlii, un suplimentar și prețios „dar“ din partea pionierilor sovietici: tot o cra­vată roșie, de mătase, însă, spre deosebire de cea autohtonă, din pânză. Tabăra de pionieri de la Lipova, pretențios numită „internațională“, în onoarea unui grup de pionieri bulgari, pe care îi invidiam pentru uniforma lor incomparabilă cu a noastră și cu care împărtășeam spaima epidemiei de poliomielită, era o per­for­manță relativ modestă, în comparație cu participarea tovarășului Paul Cornea la Con­gresul Comsomolului de la Moscova.

Ambiguitățile acestei perioade fes­tive nu prea par com­pa­rabile: eu ascundeam cât mai bine puteam în valiză plicul de mătase bordo cu obiectele de cult evreiesc pe care mama mi le stre­curase, fără să știu, după ceremonia de „bar-mitzva“ prin care intrasem între băr­bații tribului care îmi era tot mai străin, el fusese confruntat de timorata con­fe­siune antistalinistă a traducătoarei ofi­ciale, evreica basarabeană Tatiana Ale­xan­drova, și de interpelările iconoclaste ale tânărului comunist italian Giulio, înso­ți­torul lui Enrico Berlinguer, intrigat, aces­ta, de vizibila manipulare a spectacolului Congresului la care participau și de frica („religia iepurilor“) lizibilă pe fața celor cu care nu prea se putea obține un dialog autentic. O confruntare, chiar la Moscova, care ar fi putut să fie o răspântie dra­matică, cu urmări dramatice, în evoluția (încă) tânărului comunist. N-a fost (încă) să fie, răspântia avea să survină „greu“, cum mărturisește azi, după decenii, fostul militant.

Nu știu cum a sărbătorit Paul Cornea, la 21 decembrie 1949, a 70-a aniversare a Sfân­tului Iosif (Visarionovici), dar eu m-am asociat cu emoție unor po­eți de renume (Elu­ard, Neruda, Aragon, Pas­ternak și atâ­ția alții de pe toate me­ri­dianele) și am tri­mis Părintelui copiilor din întreaga lume, corifeul științelor, ma­rele conducător de oști, genialului dascăl de la Kremlin un poem de felicitare, gra­titudine și fermitate revoluționară (în „vers alb“, e drept).

La neverosimila moarte a Nemuritorului, în martie 1953, eram deja un convalescent, după criza morală și ideologică provocată de „întărirea vigilenței“ la excluderea Anei Pauker, când fusesem dăruit cu pri­mul șoc al culpabilității, silit să regizez, ca secretar UTM al liceului, excluderea din or­ganizație a trei elevi, deopotrivă ino­cenți și indiferenți. A fost momentul de­cisiv pentru îndepărtarea mea de patosul „înregimentării“, în perioada când drama întrebărilor se accentua și pentru Paul Cornea, înțeleg, destul de impertinent pen­tru a-l întreba pe tovarășul Alexandru Moghioroș, înaltul activist care su­pra­ve­ghease ancheta asupra Anei Pauker, des­pre deosebirea dintre „devierea de stânga și de dreapta“, acuzațiile partinice, de in­voluntar umor, contra celebrei Pasionaria autohtone. Deși nu cunoșteam atunci răs­punsul, aș subscrie azi la bâlbâiala No­menklaturistului: „devierea de dreapta e de dreapta, cea de stânga de stânga, iar partidul stabilește totdeauna ce și cum“.

Consecințele pentru mine ale răs­pântiei care mă separa de Uto­pie și mă dez-an­gaja de mi­li­tan­tism și-au avut partea de mult-puțin zgomot pentru nimic, în ten­siune și comic, în 1954, în primul an de fa­cultate. Datorită excelentului „dosar“ de activitate liceală și a diplomei de merit la absolvire, am fost propus în biroul UTM și... am refuzat. Stupefacția și iritarea ce­lui care conducea ședința, viitor ministru de Externe al României ceaușiste, s-a ex­primat prompt, printr-o propunere opu­să, de a fi sancționat, pe loc, pentru scan­daloasa evadare de la datorie. Solidaritatea surprinzătoare a noilor colegi, care nici nu apucaseră să mă cunoască (abia în­ce­puse toamna universitară și adaptarea mea bucureșteană), dar care au refuzat sanc­ționarea mea („nu-i niciun dezastru, pu­nem pe altul“), a uimit și iritat și mai mult. Drept care ștabii UTM ai Facultății de Hidrotehnică m-au trimis la Comitetul pe Capitală, să ascult o lungă predică pre­vizibilă. Asta a cam fost tot. Putea fi mai mult și mai rău, desigur. N-a fost. O mare deosebire față de riscul unei evadări de la datorie în cazul mai vârstnicului Paul Cor­nea.

Am menționat acest prim parcurs „po­li­tic“ al pubertății și juneții din onestitate și din însuflețire ludică, pentru a mărturisi că nici eu nu descoperisem „natura odi­oasă a comunismului“ la 9 ani, cum se lă­u­da, acum mai mulți ani, la o conferință pu­blică la Madrid, un celebru disident ro­mân de vârsta mea, dar și pentru a sem­nala că înțeleg, oarecum „dinăuntru“, în ciuda diferenței de vârstă și rang și res­pon­sabilități, seismograma „destrămării cre­zului tinereții și recâștigarea nor­ma­li­tății“, cum spune profesorul Cornea. Ceea ce nu se întâmplă, probabil, cu prea mulți cititori din generațiile ulterioare, cea în jeanși și cele care au urmat, dotate cu fax, apoi cu computer, apoi cu telefon mobil, apoi cu Twitter și tot așa, mult mai de­părtați și mai indiferenți, poate pe bună dreptate, față de epoca secerii și cio­ca­nului, dar și mai vulnerabili, deci, la ge­ne­ralizări acuzatoare față de ghinioniștii care și-au risipit biografia sub calendarul ro­șu. Cum bine spune Adam Michnik, eroul disidenței anticomuniste poloneze, una dintre marile primejdii ale prezentului nostru grăbit și uituc este „ge­ne­ra­li­za­rea“, renunțarea frivolă la nuanță, la in­dividualizare și la scrupul critic.

Die Gnade der spaten Geburt (Îngăduința nașterii târzii), invocată de Helmut Kohl, când a fost întrebat asupra complicității cu nazismul, operează la toate generațiile postcomuniste: mai ambiguu în cazul meu, de vreme ce am apucat, totuși, și na­zismul, și comunismul, dar favorabil, to­tuși, de vreme ce m-a ferit sau m-a lăsat să mă feresc de marile drame „mature“ ale dezideologizării. De la mica vedetă șco­lară și militantă a orășelului la „ex­tra­te­ri­torialul“ atacat sub național-socialismul mul­tilateral retardat de Ceaușescu în re­vista securistă Săptămâna, și apoi la „pi­ticul de la Ierusalim“, recte exilatul în im­perialista Americă, linșat din depărtarea mio­ritică nu doar de România Mare (con­tinuarea legionaroidă a precedentei), este vorba de un alt parcurs și alte motivații ale devenirii.

În vremea când Paul Cornea era mutat dintr-un fotoliu în altul al ierarhiei cul­turale socialiste, obsedat a căuta, totuși, o soluție „onorabilă“ supraviețuirii inte­lec­tuale („Eu nu făcusem rău nimănui. Mă frământa însă din ce în ce mai mult po­vara unei întrebări chinuitoare: în po­fi­da vicleniilor și eschivelor care-mi în­gă­duiseră să mă strecor, nu eram totuși, prin funcțiile mele, complice cu re­gi­mul?“), eu luptam cu propria inadecvare și supunere „iepurească“ la o profesiune nepotrivită și istovitoare. Aspirația sta­tor­nică a lui Paul Cornea pentru un simplu scaun universitar („eram la catedră,
nu-mi mai trebuia nimic altceva“) con­trasta cu deruta mea și cu rutina in­gi­nerească dură și deprimantă, alinată doar de ispita solitară a scrisului.

Statornicia și claritatea opțiunii sale, îm­plinită relativ târziu, dar strălucit, sunt ale unei naturi echilibrate, raționale, pru­dente și chiar diplomatice, ferită de an­goase prelungite sau de gesturi rebele și pă­gubitoare, dar atentă, din poziții pri­vilegiate de observare, la fața ascunsă a re­gimului, mai puțin vizibilă pentru omul de rând și intelectualul de rând.

Și din acest punct de vedere, retrospectiva sa oferă detalii revelatoare. Autorul măr­tu­risește că abia după Congresul al XX-lea al PCUS a început să înțeleagă că „nu exis­tă un comunism conciliabil cu libertățile și drepturile omului, că tendința to­ta­li­tară nu constituie o abatere, o eroare periferică, ci însăși legea sa de exis­ten­ță“ și, în consecință, între 1965 și 1990, s-a retras din viața publică, căutând să apere la catedră „în cursuri și în cărți un ideal cultural umanist, absolut străin orizontului sectar și obtuz al național-comunismului“.

Reușita acestei regenerări a dem­nității este validată de cărțile scrise și tipărite între timp, de participările la întrunirile in­ternaționale de specialitate și, firește, de nenumăratele mesaje de ad­mi­rație și prețuire de la foști colegi și stu­denți, de la – ca să folosim o vorbă mare, dar deplin justificată – întreaga co­lec­ti­vitate intelectuală a țării. Reușita nu poate fi judecată însă in abstracto, ci în conecție intimă și adesea traumatizantă cu epoca nu o dată tragică a precauțiilor, pri­mej­diilor și presiunilor în care s-a produs. O judecată obiectivă și individualizată, de­sigur, a trecutului de mai ieri al unei țări cu „patru milioane de membri de partid și sub zece disidenți autentici“, care ar fi să condamne azi pe cei cu adevărat vi­no­vați de acțiuni abominabile, fără a ignora sau subestima nicio repliere, cu atât mai puțin retragerea din sau rezistența la „ma­sificarea“ supunerii din epoca trucajelor, care era și a turmentării și traumelor.

„Cum de au existat tineri de bună-cre­dință și rezonabili să creadă... într-un derapaj utopic dezmințit pas cu pas de realitate?“, ne întreabă și se întreabă, pe bună dreptate, autorul. Și nu doar tineri, ci și oameni ajunși la deplina maturitate a experienței și opțiunilor.

„Un vis și o speranță, între ruinele fu­megânde, atrocitățile și angoasele răz­bo­iului, o idee încarnată, adică «un crez».“

Răspunsul „est-european“ al lui Paul Cor­n­ea (probabil, și al meu) ar fi de completat cu cel al lui Leszek Kołakowski: „nu este un act de consimțământ intelectual, ci o angajare morală ce implică într-un sin­gur tot indivizibil atât consimțământul intelectual, cât și o încredere infinită, imu­nă la falsificarea de către fapte“, dar, neapărat, și cu explicația psihologului francez Serge Moscovici („orbirea și selecția partizană a informației“).

Într-un cuvânt, adică: amortizarea spi­ri­tului critic, fără de care nici societatea, nici cetățenii ei nu pot aspira la nor­ma­li­tate. Sfidarea noii religii a iepurilor, im­pusă prin teroare credincioșilor atei sau nu, ca și necredincioșilor de orice natură, tuturor, totalității totalitare rămânea sin­gura soluție, quasi-imposibilă în statul po­lițist și pervers al Revoluției...

Andre Gide înțelesese, în vizita sa în URSS, natura sistemului: „face carieră de­la­țiu­nea... fiecare se teme de toate și de toți“, iar jurnalistul american Louis Fischer ofe­rise o caracterizare pe care timpul nu avea decât s-o agraveze: „Nouăsprezece ani du­pă nașterea însângerată a regimului bol­șevic, frica mai mult decât justificată a terorii ucisese pretutindeni orice curaj cetățenesc. Pe post de idealism, un cinic «îna­inte de orice, siguranța», vână­toa­rea după avantaje personale; în locul unui spirit viu, un conformism mort, un formalism birocratic, repetarea unor fal­se clișee“.

Exigența pe care și-o impune pro­fesorul Paul Cornea în redactarea retrospectivei sale memorialistice stă sub avertismentul lui Nietz­sche împotriva „ficționalizării“ avantajoase a memoriei („Am făcut cutare lucru, spune memoria mea. Nu se poate să fi făcut asta, spune mândria mea. Pâ­nă la urmă, memoria cedează“).

Marele merit al acestei remarcabile in­tro­specții autobiografice este că scrutează continuu „năravul suirii pe soclu“ și îi limitează, cu severitate și asiduitate, even­tualele influențe.

În această dificilă confruntare cu sine în­suși și cu o epocă tot mai manipulată re­troactiv de oportunismul politic al mo­mentului, intelectualul câștigă de partea sa prestigiul onestității, echilibrul căr­tu­răresc și calma armonie interioară, curajul cetățenesc, inteligența analitică și far­me­cul discret al expresiei adecvate.

Decembrie 2013, New York

(Textul face parte din noua ediție a volumului Plicuri și portrete, în pregătire la Polirom, 2014.)

// Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache

// Editura Polirom / Cartea Românească, 2013