De același autor
Sub impactul invaziei Ucrainei, începutul anului 2022 avea să forțeze o regândire a paradigmei de securitate și apărare a Germaniei. „Traversăm un moment de cotitură. Iar asta înseamnă că lumea de după nu va mai fi la fel ca lumea de dinainte. Miza este aceea dacă vom permite puterii să prevaleze asupra legii. Dacă îi permitem lui Putin să dea timpul înapoi, în secolul al XIX-lea”, spunea Scholz pe scena Bundestagului, la 27 februarie. Pe acest fond, Germania anunță alocarea a 2% din PIB pentru Apărare, precum și activarea unui fond de urgență de 100 de miliarde de euro pentru acoperirea marilor deficiențe operaționale ale Bundeswehrului. Un an mai târziu însă, voci importate din Berlin, în special din opoziție, critică viteza transformării. Este aplaudat discursul, însă faptele ne arată că nivelul adaptării rămâne foarte timid. Disparitatea dintre ambiții („Germania are intenția de a deveni garantul securității europene”) și realitate rămâne una foarte mare.
Rândurile scrise de Olaf Scholz în Foreign Affairs la finalul lui 2022 („lumea se află în fața unei Zeitenwende: o schimbare tectonică epocală. Războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei a pus capăt unei ere”) par cu adevărat să rezume mai degrabă traiectoria pe care în urmă cu câteva săptămâni a anunțat-o Japonia prin updatarea celor mai importante documente strategice: Strategia de Securitate și Strategia de Apărare Națională.
Poate cel mai important element de noutate ține de dublarea PIB-ului destinat Apărării (de la 1% la 2%). Astfel, noile documente pe care se fundamentează politica de securitate și apărare a Japoniei pornesc de la premisa că, până în 2027, Tokyo urmează să investească în fiecare an câte 100 de miliarde de dolari în noi capabilități militare, ceea ce va plasa țara pe locul al treilea la nivel global, după Statele Unite și China. Celălalt element sensibil îl reprezintă decizia de a achiziționa sisteme de rachete (inclusiv terestre) necesare pentru a respinge o eventuală invazie teritorială. Până astăzi, astfel de capabilități care pot în teorie să lovească teritoriile Chinei și Coreii de Nord erau tabu pentru o țară obligată după 1945 la o postură militară minimalistă și exclusiv defensivă. Însă astăzi, într-o eră a bombelor inteligente și a preciziei chirurgicale, granița dintre ofensiv-defensiv este extrem de fragilă. Descurajarea războiului și apărarea sunt de negândit într-un context în care arsenalele anti-acces și interdicție regională, deopotrivă chineze și nord-coreene, proliferează în fiecare an. Așa cum s-a văzut în Ucraina, capacitatea de a lovi letal adversarul și de a bloca perspectiva unui „fait accompli” teritorial este imperativă pentru a executa o apărare eficientă.
O lectură rapidă a documentelor conturează două motivații principale. Pe de o parte, cum era de așteptat, ascensiunea militară a Chinei din ultimii 10-15 ani cuplată cu încercările de subminare a statu-quoului regional în Mările Chinei de Sud și Est este tendința pe termen lung. Pe de altă parte, un impact imediat și totodată cel mai important catalizator al transformării imaginarului nipon a fost agresiunea rusă asupra Ucrainei. Referințele despre războiul din Europa predomină. Mai mult, agresiunea Rusiei – un stat membru în Consiliul de Securitate a cărui responsabilitate prin Carta ONU sunt pacea și stabilitatea internațională – este văzută ca un eveniment „care zguduie fundația ordinii pe care comunitatea internațională a construit-o după Al Doilea Război Mondial. O astfel de schimbare unilaterală a statu-quoului prin forță precum în Europa se poate întâmpla și în Indo-Pacific”.
Iată o referință directă la teama care s-a răspândit în regiune, că Taiwanul ar putea să urmeze parcursul Ucrainei, în special pe fondul presiunilor militare explicite făcute de Beijing pentru reunificarea teritorială. Tot mai mult, insula din proximitatea litoralului chinez (care în perioada 1895-1945 s-a aflat sub control japonez) este percepută ca fiind parte integrantă din perimetrul defensiv al Japoniei și, totodată, că „o urgență taiwaneză este și o urgență niponă” cum a decretat nu de mult Shinzo Abe. Și totuși nimic nu ar fi fost posibil fără Shinzo Abe, care sub leadershipul său a pregătit temeinic, gradual, normalizarea și schimbarea de mentalitate strategică ale Japoniei. Actualul premier, Fumio Kishida, continuă moștenirea lui Abe. Astăzi, Japonia nu mai este o putere introvertită, ci o putere capabilă să proiecteze empatie strategică, să coaguleze și să armonizeze interesele regiunii, un actor care înțelege consecințele transformării echilibrelor militare pe fondul ascensiunii Chinei, dar în același timp rămâne o piesă centrală a lumii democrațiilor și, mai ales, este hotărâtă să-și asume în prima linie responsabilitatea apărării ordinii internaționale, bazate pe reguli, alături de Statele Unite. O lecție care trebuie internalizată și de Germania. //
