De același autor
Se pare că liniștea și adăpostul oferite de închisorile românești sunt atât de stimulante, încât cercetarea academică în mediul carceral joacă după reguli cu totul inedite pentru oamenii obișnuiți, învățați să stea, în mod inutil se pare, în biblioteci vreme de ani la rând ca să scrie o carte.
Pe lângă referendumul din Grecia, care a împărțit din nou publicul interesat din România în două tabere („grecii buni, UE malefic“ sau, dimpotrivă, „grecii leneși, UE cavalerul dreptății“) fără să mai lase, cel puțin în spațiul virtual, loc de multe nuanțe, există o speranță pentru dezbaterea academică din România. O nouă generație de savanți trecuți nu numai prin rigoarea cercetării academice, ci și prin disciplina aspră a mediului carceral își croiește discret, dar ferm drumul către consacrarea pe care o merită. E vorba de marii erudiți furnizați pe bandă rulantă de închisorile umplute prin grija unei justiții care nu are altceva mai bun de făcut decât să-i prigonească pe infractori. George Copos și Gigi Becali sunt doar două personaje, dintre cele de rezonanță, care s-au convertit la studiu în răstimpul de recluziune și de confruntare cu sinele.
Oameni de fotbal și afaceriști îmbogățiți rapid după 1989 au devenit acum, grație închisorilor românești, autori prolifici. Frații Becali, Cristi Borcea, Gică Popescu, George Copos beneficiază de prevederile unei legi care permite obținerea unei reduceri de pedeapsă (30 de zile) pentru fiecare carte publicată. Ultimul candidat la faima academică, patron la Astra Giurgiu, intră și el în cercul autorilor minune, anunțând deja, după două luni de sejur în închisoare, că se pregătește să pună punctul final la prima carte.
Se pare că liniștea și adăpostul oferite de închisorile românești sunt atât de stimulante, încât cercetarea academică în mediul carceral joacă după reguli cu totul inedite pentru oamenii obișnuiți, învățați să stea, în mod inutil se pare, în biblioteci vreme de ani la rând ca să scrie o carte. Experiența acestor oameni ne indică așadar două soluții luminoase, la două probleme majore ale învățământului și cercetării românești, aflate astăzi, mai mult decât niciodată, în cumpănă. Pe de o parte, publicațiile științifice redactate în mediul carceral sugerează că fondurile alocate cercetării efectuate în stare de libertate pot fi direcționate, măcar parțial, pentru susținerea acestui tip de demers în închisori. S-ar rezolva dintr-un condei două probleme majore de finanțare: a cercetării și a penitenciarelor. Pe de altă parte, cantitatea de timp alocată în genere - din cauza unor clișee, neîndoielnic - redactării unor lucrări de acest tip ar fi revizuită, ceea ce ar putea avea un impact direct asupra concepției generale despre organizarea învățământului și cercetării la nivel universitar și postuniversitar. Într-adevăr, pare inutil, nu-i așa, să răpești trei ani din viața unui tânăr dornic să dea piept cu viața ca să-i explici cum se redactează, de pildă, o teză de licență, atunci când lecția dată de un Becali ne spune, finalmente, că tot școala vieții te învață să pui note de subsol (iar drepturile de autor sunt o pedanterie plină de ifose).
Toată povestea ar fi numai ridicol-amară, dacă nu ar fi și revoltătoare, în același timp. Într-o societate unde, de la an la an, statutul autorului, al cercetătorului și al cărții, în genere, suferă lovituri succesive, greu de oprit, unde învățământul universitar devine un accesoriu din ce în ce mai facil - și, uneori, considerat inutil - ideea că poți produce cărți pe bandă rulantă atunci când ai dificultăți notorii de exprimare la nivel elementar, certificate de numeroase emisiuni televizate, e catastrofală pentru percepția publică a rolului învățământului și studiului onest.
Acum trei ani, scandalul plagiatului lui Victor Ponta umplea, fără rezultat, paginile publicațiilor, inflama spiritele în lumea academică de la noi și din străinătate. Comisia de etică a Universității din București a adoptat atunci o poziție extrem de corectă, dar care nu a avut, de fapt, niciun rezultat concret la nivelul comisiilor decidente din minister, schimbate la momentul oportun, în condiții despre care s-a tot vorbit de atunci încoace.
Între timp, a mai apărut un prim-ministru, ce-i drept interimar, care stă în mijlocul unui nou scandal de plagiat, sesizat la Comisia de etică a Universității din București. De trei ani, în spațiul public s-a produs din păcate o relativizare a gravității acestor cazuri. Impactul este greu de estimat și cu siguranță mult mai serios decât ne putem imagina. E vorba de cariere construite pe un fals (cum este, de pildă, intrarea în barou a lui Victor Ponta, pe baza unei teze de doctorat plagiate), de influență, notorietate și rețele de patronaj alimentate astfel, dar și de percepția publică deformată care se construiește în raport cu învățământul superior și cercetarea, aflate oricum într-un impas major nu numai financiar, dar și de statut.
Într-un spațiu public deja sufocat de incompetență, corupție, impostură și bădărănie, agresiunea constantă asupra ideii de onestitate intelectuală și academică e cu atât mai amenințătoare, cu cât induce ideea perversă a unui analfabetism victorios și sfidător, produs final al unei propagande demarate cu zeci de ani în urmă de regimurile comuniste și care la începutul anilor ‘90 a însoțit bâtele minerilor cu faimosul slogan „Noi muncim, nu gândim“.
Comentarii 3
Vasile Popa - 07-10-2015
De ce nu ati facut misto de legea asta cand a fost discutata in Parlament? Inca o lege care v-a scapat? De la protejarea plagiatorilor s-a ajuns la cea mai penibila si penala stimulare a activitatii academice. Suspectez ca aceasta lege s-a dat pentru continuarea bogatei activitatii stiintifice a D-lui Nastase, care a mai facut, la comanda, lucrari de doctorat pentru altii. Doar ca inchisoarea este ultimul loc unde se creaza stiinta. Bibliotecile inchisorilor sunt renumite prin literatura de taraba iar cercul in care se fac schimburile de idei este limitat, cu cateva exceptii notabile, la borfasi, violatori si bisnitari. Cine stabileste meritul unei lucrari scrise dar nu publicate? Oare inchisorile au infiintat comisii stiintifice competente care se intrunesc in fiecare luna si analizeaza fructele muncii locatarilor lor? Pot fi considerate ca lucrari originale titluri precum "Incuietorile Romaniei - Trecut si Viitor", "Pederastul si Secolul Luminilor" sau "Aspecte Legislative ale Micului Bisnit de Frontiera"? Dar daca comisia insarcinata nu se pricepe la drept, economie ori astronomie, domenii cu care se poate confrunta la un moemnt dat? Face schimb de experienta cu alte penitenciare? Sau poate ar trebui infiintat o comisie din reprezentanti de marca ai culturii, poate de la Academie, ca tot se cam plictisesc domnii de acolo? Care este nota minima de trecere? Daca pica, poate detinutul face recurs? Ori poate sa retrimita lucrarea dupa ce face modificarile cerute de comisie? Dar daca autorul face greseli de logica, de gramatica, ori mai rau, il plagiaza pe Ponta? Pe ce material se scrie? Hartie igienica, bilete de autobuz sau computer? Pot colabora mai multi autori la manuscris, ordinea in care sunt citati fiind corespunzatoare contrinutiei fiecaruia? Daca apar conflicte intre autori, cum sunt acestea reglemetate? Apoi ce se intampla cu lucrarile scrise? Raman intr-un fisier sigilat pentru eternitate? S-au gandit autorii legii la crearea unei colectii de lux imbracata in piele, care poate fi impartasita la nivel national ori valorificata in folosul noilor generatii de penali? In final, cum se solutioneaza acuzatia de plagiat? Iata doar cateva intrebari pe care le am cu privire la intensa activitate stiintifica din penitenciarele Romaniei.
RăspundeRaluca Alexandrescu - 07-07-2015
Stimate domnule Nicolescu, asa e, invatamantul preuniversitar a mai supravietuit dupa venirea comunistilor pentru ca mai existau generatiile de profesori formati inainte. Acum, fiecare scapa cum poate.... Solutii individuale de salvare.
RăspundeMarius Nicolescu - 07-07-2015
Va rog sa-mi permiteti sa spun doua cuvinte despre invatamantul preuniversitar. Pe cel universitar nu am avut prilejul, din nefericire, sa-l cunosc. In anul 1973 am absolvit un liceu teoretic dintr-un mic oras de provincie, la 100 km de Bucuresti. Am avut o pleiada de profesori absolventi de facultate in interbelic si cativa profesori absolventi imediat dupa al doilea razboi mondial. Acesti profesori si-au lasat asupra mea amprenta unor adevarati maestri in materii de studiu esentiale: limba latina, filosofie (maestrul ce divaga permanent de la filosofia marxist-leninista pe care era obligat sa ne-o predea), istoria literaturii universale, limba si literatura romana. Ii port si azi in suflet pe acesti maestri disparuti sau pe cale sa se stinga care m-au facut sa ma apropi cu drag de materiile pe care le predau si sa ma faca sa aprofundez cu drag aceste materii. Dupa ce au iesit la pensie acesti adevarati dascali formatori de oameni (cam prin 1975) scoala romaneasca a intrat in declin. Nu existau in vremea mea meditatiile care au tembelizat scolarii si scolaritele din aceasta tara. Amintiri de pensionar sfasiat de o societate alterata, in care dictonul homo, homini lupus est devine prea bland. Si asta o datoram unei clase politice (in intregime) hade, ce nu si-a dorit alceva decat a-si asigura materialiceste familiile pe vreo cinci generatii. Ei neauzind cum si-a educat Rockfeller copiii. Dar la noi gentelmenii inca n-au sosit.
Răspunde