Cărțile din închisori și ignoranța agresivă

Se pare că liniștea și adăpostul oferite de închisorile românești sunt atât de stimulante, încât cercetarea academică în mediul carceral joacă după reguli cu totul inedite pentru oamenii obișnuiți, învățați să stea, în mod inutil se pare, în biblioteci vreme de ani la rând ca să scrie o carte.

Pe lângă referendumul din Grecia, care a îm­părțit din nou publicul interesat din România în două tabere („grecii buni, UE malefic“ sau, dimpotrivă, „grecii leneși, UE cavalerul drep­tății“) fără să mai lase, cel puțin în spațiul virtual, loc de multe nuanțe, există o spe­ranță pentru dezbaterea aca­demică din România. O nouă generație de savanți trecuți nu numai prin rigoarea cer­ce­tării academice, ci și prin dis­ciplina aspră a mediului car­ceral își croiește discret, dar ferm drumul către con­sa­cra­rea pe care o merită. E vorba de marii erudiți furnizați pe bandă rulantă de închisorile umplute prin grija unei justiții care nu are altceva mai bun de făcut decât să-i pri­gonească pe infractori. George Copos și Gi­gi Be­cali sunt doar două personaje, dintre ce­le de re­zonanță, care s-au convertit la studiu în răs­tim­pul de recluziune și de confruntare cu sinele.

Oameni de fotbal și afaceriști îmbogățiți rapid după 1989 au devenit acum, grație în­chi­so­ri­lor românești, autori prolifici. Frații Becali, Cri­s­ti Borcea, Gică Popescu, George Copos be­ne­fi­ciază de prevederile unei legi care permite ob­ți­nerea unei reduceri de pedeapsă (30 de zile) pentru fiecare carte publicată. Ultimul can­di­dat la faima academică, patron la Astra Giur­giu, intră și el în cercul autorilor minune, anun­țând deja, după două luni de sejur în în­chisoare, că se pregătește să pună punctul fi­nal la prima carte.

Se pare că liniștea și adă­pos­tul oferite de închisorile ro­mâ­nești sunt atât de stimulante, încât cercetarea academică în mediul carceral joacă după reguli cu totul inedite pentru oamenii obișnuiți, învățați să stea, în mod inutil se pare, în biblioteci vreme de ani la rând ca să scrie o carte. Ex­periența acestor oameni ne indică așa­dar două soluții luminoase, la două probleme majore ale învățământului și cercetării ro­mâ­nești, aflate astăzi, mai mult decât niciodată, în cumpănă. Pe de o parte, publicațiile știin­ți­fice redactate în mediul carceral sugerează că fondurile alocate cercetării efectuate în stare de libertate pot fi direcționate, măcar parțial, pentru susținerea acestui tip de demers în închisori. S-ar rezolva dintr-un condei două pro­bleme majore de finanțare: a cercetării și a penitenciarelor. Pe de altă parte, cantitatea de timp alocată în genere - din cauza unor cli­șee, neîndoielnic - redactării unor lucrări de acest tip ar fi revizuită, ceea ce ar putea avea un impact direct asupra concepției generale despre organizarea învățământului și cer­ce­tă­rii la nivel universitar și postuniversitar. Într-adevăr, pare inutil, nu-i așa, să răpești trei ani din viața unui tânăr dornic să dea piept cu viața ca să-i explici cum se redactează, de pildă, o teză de licență, atunci când lecția da­tă de un Becali ne spune, finalmente, că tot școala vieții te învață să pui note de subsol (iar drepturile de autor sunt o pedanterie pli­nă de ifose).

Toată povestea ar fi numai ridicol-amară, da­că nu ar fi și revoltătoare, în același timp. În­tr-o societate unde, de la an la an, statutul au­torului, al cercetătorului și al cărții, în ge­ne­re, suferă lovituri succesive, greu de oprit, un­de învățământul universitar devine un acce­soriu din ce în ce mai facil - și, uneori, con­siderat inutil - ideea că poți produce cărți pe bandă rulantă atunci când ai dificultăți notorii de exprimare la nivel elementar, certificate de numeroase emisiuni televizate, e ca­tas­tro­fală pentru percepția publică a rolului în­vă­țământului și studiului onest.

Acum trei ani, scandalul plagiatului lui Victor Pon­ta umplea, fără rezultat, paginile pu­bli­ca­ții­lor, inflama spiritele în lumea academică de la noi și din străinătate. Comisia de etică a Uni­versității din București a adoptat atunci o po­ziție extrem de corectă, dar care nu a avut, de fapt, niciun rezultat concret la nivelul comisiilor decidente din minister, schimbate la momentul oportun, în condiții despre care s-a tot vorbit de atunci încoace.

Între timp, a mai apărut un prim-ministru, ce-i drept interimar, care stă în mijlocul unui nou scandal de plagiat, sesizat la Comisia de eti­că a Universității din București. De trei ani, în spa­țiul public s-a produs din păcate o re­la­tivizare a gravității acestor cazuri. Impactul es­te greu de estimat și cu siguranță mult mai serios de­cât ne putem imagina. E vorba de cariere cons­truite pe un fals (cum este, de pil­dă, intrarea în barou a lui Victor Ponta, pe ba­za unei teze de doctorat plagiate), de influ­en­ță, notorietate și rețele de patronaj alimentate astfel, dar și de percepția publică deformată care se cons­truiește în raport cu învățământul superior și cercetarea, aflate oricum într-un im­pas major nu numai financiar, dar și de statut.

Într-un spațiu public deja sufocat de in­com­pe­tență, corupție, impostură și bădărănie, agre­si­u­nea constantă asupra ideii de ones­ti­ta­te in­te­lectuală și academică e cu atât mai ame­nin­ță­toare, cu cât induce ideea perversă a unui anal­fa­betism victorios și sfidător, pro­dus final al unei propagande demarate cu zeci de ani în urmă de regimurile comuniste și care la în­ce­putul anilor ‘90 a însoțit bâtele mi­ne­ri­lor cu fai­mo­sul slogan „Noi muncim, nu gândim“.