De același autor
Deși emoția populară s-a consumat în ultimele două săptămâni pe subiectul Schengen, nimic nu este de fapt mai dramatic decât limitările definitive pe care propriile guvernări și administrații le desenează și le impun societății românești. În manualele de științe politice, buna guvernare este definită, printre altele, de capacitatea guvernanților de a sincroniza, prin mandatul încredințat de cetățeni, politicile propuse cu agenda publică reală, care la rândul ei traduce interesul public. La capătul șirului ar trebui să se afle, evident, și noțiunea de responsabilitate reală a funcționarului public, combinată cu o influență reală a cetățenilor în procesul de sancționare electorală a eșecului guvernamental.
Modelul politic, îndeobște asociat cu democrația, este însă din ce în ce mai depărtat de ceea ce constatăm, cu ochiul liber și în variantele cotidiene dintre cele mai diverse: de la Parlament, unde responsabilitatea aleșilor față de circumscripția care i-a trimis acolo e o glumă bună, până la primarii din comune bine ascunse de ochiul public; de la președintele din vârful dealului care visează la concediul (plătit bine) etern și până la șeful de post stăpân absolut al sătucului uitat de lume, care-și așteaptă pensia bine protejată; de la prim-ministrul cu dileme identitare, ba în costum de general, ba cu haină de politician de Dâmbovița, până la șefuleții plecați în razii de sezon.
Și parcă niciun domeniu nu este mai expus batjocurii, din toate părțile, decât educația, acea educație de 6% din PIB, în Constituție, de 2,1% în proiectul de buget. Acum 33 de ani, școlarii din România rupeau, din proprie inițiativă sau la îndemnul circularelor emise de noile Inspectorate revoluționare, portretul lui Nicolae Ceaușescu, aflat pe prima pagină a fiecărui manual tipărit în Republica Socialistă. Cu numai două săptămâni înainte, aceleași inspectorate școlare verificau atent cum își îndeplinesc învățătorii și profesorii datoria patriotică de a face, în loc de ore de predare, „montaje literar-artistice” de propagandă, fie întru lauda Congresului al XIV-lea al PCR, fie în pregătirea datei de 26 ianuarie 1990, care nu a mai fost pentru cine s-a pregătit, ci pentru cine s-a nimerit. E omenește destul de dificil de presupus că schimbarea a venit la fel de repede precum împușcarea lui Ceaușescu la Târgoviște.
Ceea ce a rămas adânc impregnat în fibra întregului aparat responsabil cu politicile publice în materie de educație este profundul dezinteres pentru domeniul aflat în administrare și adâncul servilism față de puternicii zilei, indiferent care sunt ei. Aparatul a supraviețuit astfel furtunilor electorale, guvernelor meteorice, miniștrilor de o zi, reformelor scrise pe șervețele și abandonate apoi pe colțurile meselor. Aparatul e mai „rezilient” decât toate programele Uniunii Europene, confecționând și perfecționând instrumente de autovalidare: sistemul nu e numai indiferent la interesul public, imun la agenda unei himerice bune guvernări, dar a devenit autarhic, autosuficient. Își recompensează cei mai destoinici reprezentanți cu înalte titluri academice: un simplu titlu de doctor e trivial și banal, doctor honoris causa a devenit un minimum și este împărțit cu generozitate între spiritele afine.
Într-un alt colț al Aparatului, poate și mai kafkian decât celălalt, apar site-uri care îi ajută pe părinți să ofere cele mai potrivite cadouri „dascălilor”. Adevărul e că, pentru o asemenea situație, folosirea altui apelativ ar fi nedemnă: numai un „dascăl” poate încuraja perpetuarea acestei culturi școlare toxice. Ceilalți, care spre stupefacția sau nedumerirea părinților înșiși rezistă și refuză traficul de „atenții” – și numai ei –, merită cu adevărat titlul de profesor.
Între timp, generație sacrificată după generație sacrificată alege să-și încerce norocul în alte zări mai promițătoare; cei mai puțin favorizați de soartă renunță la școală, alții aleg calea scurtă și ușoară, plătind diplome, trișând, copiind, cărând servieta cui trebuie, pentru că aceasta este calea către succes brevetată de sistem sau, cu o formulă în tendințe, de România educată.
Tabloul dezolant al unui sistem unde educația nu mai are altă funcție decât să sune bine într-un program politic de adormit copiii nu lasă loc din păcate de prea multă speranță. România a avut doi președinți veniți direct de la catedră: primul, care zilele acestea dă interviuri în care-și construiește o mitologie personală de erou sacrificat în interesul public; al doilea, aflat în cursul celui de-al doilea mandat, interesat mai degrabă de vacanțele școlare decât de soarta educației.
Adevărata piatră de moară agățată la gâtul României nu este neadmiterea în Schengen sau criza economică, ci autosabotarea conștientă, programatică, prin distrugerea speranței și potențialului de regenerare a unei societăți care-și vede sistematic refuzat dreptul la educație și dezvoltare autentică. Adevărata piatră de moară zace în sistemul care refuză schimbarea, simulând reforma. //
