Preelectorale: corupția, o meserie „din străbuni“

Pentru Năstase şi Voiculescu, fișa postului viitorului președinte e deja întocmită: consolidarea unui partid-stat construit pe corupție oligarhică. Iar persoana potrivită să o ducă la îndeplinire există deja. Ocupă acum funcția de prim-ministru.

„Fiecare generație crede că istoria în­ce­pe cu ea“, declara pe 21 august, la ieșirea din închisoare, Adrian Năstase. Din înălțimea experienței sale purificatoare, fostul pre­mier dă din nou lecții de fi­losofia istoriei du­pă mo­de­lul național-ceau­șist: con­ti­nuitatea din care se re­ven­dică e cea a lui Constantin Brâncoveanu, nici mai mult, nici mai pu­țin. Cu alte cu­vinte, să nu credem că tim­pul începe cu noi, ci mai de­grabă că scur­gerea lui e o evoluție irezistibilă a is­to­riei într-o direcție unică și inevitabilă, sta­diul ultim, apariția so­cietății baronilor PSD și instalarea acesteia într-o perpetuă și confortabilă comunitate eternă.

Jocul cu memoria și cu istoria nu sunt noi în panoplia nomenclaturii. Trecutul a fost util în măsura în care a putut servi drept trambulină legitimatoare sau ca pretext pentru transformarea lui în instrument de propagandă. Lecția deformării până la des­figurare a istoriei, predată cu atâta apli­ca­ție de părinții și bunicii spirituali ai lui Adrian Năstase și ai celorlalți ca el, a fost te­meinic învățată. Această coabitare apa­rent informată, ușor snoabă și prea re­to­rică pentru a putea fi autentică a cons­ti­tuit baza doctrinară a guvernării Năstase.

Pe lângă cultul personalității, pe lângă edi­ficarea migăloasă a unor solide construcții de rețele corupte, strategia PSD din pe­ri­oa­da 2000-2004 dădea semnalele unei re­lații aparent paradoxale cu trecutul, va­lo­rizat pe de o parte, ignorat sau des­con­si­derat pe de alta. În realitate, în acest tip de strategie paradoxul nu există: memoria e invocată numai și numai atunci când există un proiect clar de deformare a ceea ce ea încearcă să recupereze, să mențină prezent în bagajul de experiențe ale generației prezente.

E un joc de oglinzi prac­ticat și de experții în ma­nipulare aflați pe statele de plată ale lui Dan Voiculescu: continuitatea cu destinul marilor prizonieri politici, persecuția, ne­dreptatea, dictatura, toate sunt pașapoarte numai bune pentru împachetarea imaginii unor condamnați care ispășesc fapte de natură penală în victime ale „dictaturii“. De altfel, mesajul transmis de creatorul aces­tei mașinării de propagandă pentru proaspătul eliberat a fost unul revelator și, în același timp, previzibil: „Trăim în­tr-o dictatură care se apropie de final și sunt convins că după aceea vor fi multe de construit în țara noastră“.

„O vorbă din străbuni“, așa se intitulează acest scurt și amenințător mesaj, transmis de cel înfățișat de autorii manipulării an­te­niste drept un continuator al destinelor frân­te de comuniști în închisorile anilor ‘50. Din confortul penitenciarului, „ins­ti­tu­ție depășită“ din punctul de vedere al ce­luilalt pensionar proaspăt eliberat con­diționat, acești arhitecți ai dezastrului ro­mânesc de astăzi, investitori avizați ai ba­nilor Securității la începutul anilor ‘90, se joacă în continuare nu numai cu mințile românilor săraci cu duhul, care înghit pe nemestecate propaganda ireverențioasă deversată netulburat seară de seară de te­leviziunea „confiscată“ - corul bo­ci­toa­re­lor și chivuțelor din seara pronunțării sen­tinței va rămâne un reper negativ în is­to­ria și așa rușinoasă a audiovizualului post­decembrist. Se joacă, la fel de eficient, și cu trecutul, trecându-și unul altuia ștafeta falsului martiriu și stabilind misiuni pre­cise în noua societate multilateral dez­vol­tată care ne așteaptă după colț.

La eliberarea - condiționată - din în­chi­soare, Adrian Năstase a anunțat că „a ră­mas același om“ și a umplut televiziunile cu marile sale proiecte de reformare a de­mocrației românești. Cum ar organiza ale­geri anticipate în 2015, pentru că par­la­mentul e nefuncțional, cum ar reintroduce sistemul pe liste pentru „profesionalizarea parlamentarului“ și pentru reinstalarea celei de-a treia puteri în stat, cea le­gis­lativă, devenită acum literă moartă. A ju­cat rolul patriarhului scăpat cu viață din ia­dul penitenciar, deși e condamnat penal. A pozat în victimă politică, deși s-a jucat cu banii altora. Iar jocul a prins: îl vom revedea cu siguranță, într-o formă sau alta, pe Adrian Năstase în politica ro­mâ­nească, pentru că acolo îi e locul: sistemul nostru politic e rezultatul unui efort con­secvent de simulare a democrației ca adă­post pentru corupție și promovare clien­telară. Rețeta e aplicată - pentru că și-a de­monstrat din plin eficacitatea - și în cazul celuilalt condamnat penal. Dan Voi­culescu este, pentru foarte mulți dintre ce­tățenii României de azi, victima cons­pi­rației unei dictaturi nemiloase. Pedeapsa primită nu e consecința, atât de așteptată, a atâtor înfracțiuni dovedite, probate, ci e un act de strivire a libertății de expresie, aflată în elementul ei numai și numai în uni­versul paralel al Antenei 3.

Profund neliniștitoare nu e atât inter­pre­tarea oferită de un instrument de pro­pa­gandă care, până la urmă, îndeplinește o misiune precisă, ci felul cum acest tip de mesaj prinde rădăcini în mințile ce­tă­țe­nilor chemați în două-trei luni la urne. Pentru cei doi, fișa postului viitorului pre­ședinte e deja întocmită: consolidarea unui partid-stat construit pe corupție oli­gar­hică. Iar persoana potrivită să o ducă la îndeplinire există deja. Ocupă acum func­ția de prim-ministru. //