Tranziția s-a încheiat. Intrăm în idiocrație

Un mare avantaj pentru deținătorii vremelnici și nevrednici ai funcției: un asemenea moment ar implica o reflecție critică asupra activității instituției din ultimele 12 luni și un efort de proiecție pentru anul care începe. Obiective mult prea ambițioase pentru o administrație mereu în concurență cu ea însăși la categoria abandon sau ignorare a realității. De altfel, starea națiunii apare cu mult mai multă limpezime în alte rapoarte, e măsurată mai lucid în alte sondaje și analizată critic în alte declarații publice. Să le luăm pe rând.

Bunăoară, legea Educației, aceea pe care ministra de resort a ascuns-o ochiului public în pofida asigurărilor contrare lansate la sfârșitul anului trecut, face obiectul unei avalanșe de critici din partea vicepreședintelui PSD Vasile Dâncu. Adevărat, acel PSD care a fost la cârma Educației în România, direct sau prin proxy, cam două treimi din ultimii 33 de ani. La fel de adevărat este însă că, în actuala formă, Educația oricum e în picaj și că obiecțiile cu pricina, publicate de edupedu.ro, nu sunt în niciun fel deplasate, dimpotrivă, indică vulnerabilitățile potențiale și efectele pe termen mediu ale unor politici publice de natură să fragilizeze suplimentar și așa firavul principiu al egalității de șanse în domeniul Educației.

Principalele puncte privesc hipercentralizarea sistemului de educație: combinată cu politizarea posturilor de directori, cu intervențiile inspectoratelor și controlul programelor, acesta este într-adevăr unul dintre factorii de blocaj al ameliorării calității învățământului preuniversitar de la noi. Urmează unul dintre cele mai delicate aspecte, admiterea la liceu. Într-un sistem care pe de o parte taie din ce în ce mai vizibil spațiul de mișcare al școlilor, iar pe de altă parte intenționează să dea mână liberă liceelor la stabilirea criteriilor și la organizarea admiterii, disonanța cognitivă e la ea acasă.

Ca să nu mai amintim câteva principii de bază ale politicilor publice, mai cu seamă în domeniul Educației, știute de mulți, dar în mod evident nu de cei chemați să educe cu forța România: predictibilitatea, reformă graduală, proiecții pe termen mediu și pe termen lung, evaluarea rațională și competentă a impactului modificărilor etc. Studenții de la Științe politice aud de aceste principii din anul I de licență, dar ele par a fi în continuare limbaje necunoscute pentru experții domnului locatar de la Cotroceni și pentru extensiile acestora în Ministerul Educației.

Un alt element care completează raportul ad-hoc despre starea națiunii e inclus în ultimul Democracy Index realizat de The Economist. România ocupă un surprinzător, pentru unii, complet previzibil pentru alții, loc sub Polonia, Ungaria și Thailanda. Cum să fim sub Ungaria lui Orban sau sub Polonia PiS-ului, ca să nu mai menționăm Thailanda? Dușmanii României s-au coalizat ca să picăm prost în clasamente?

În realitate, aceste ierarhizări operează cu mai multe seturi de instrumente, fiecare dintre ele dând seamă de un anumit aspect al existenței democratice fără de care ansamblul este incomplet. O întreagă literatură de științe politice arată, începând deja cu secolul al XIX-lea, că trebuie întrunite medii decente pentru fiecare dintre componentele fundamentale ale unui sistem democratic modern: primul implică procesul electoral și pluralismul politic. Al doilea indicator vizează funcționarea guvernării și calitatea acțiunilor sale, în toate aspectele legate de echilibrul dintre puteri, relația dintre parlament și partide, influențe și repartizări de roluri. Urmează democrația participativă, din ce în ce mai studiată și mai luată în calculele puse la contribuție pentru evaluarea scorurilor democratice, îndeaproape sprijinită de capacitatea instituțiilor statului de a garanta și proteja libertățile politice și cetățenești.

Ultimul element, dar cheie de boltă în același timp, este cultura politică. Cu alte cuvinte, disponibilitatea cetățenilor de a înțelege democrația, de a o transforma într-un principiu cotidian al existenței. La acest capitol România stă cel mai prost dintre țările menționate mai sus: România are scorul de 3,75. Ungaria are 6,88, Polonia 6,25 și Thailanda 5,63.

Spectacolul oferit de România educată nu ne dă însă voie să mai fim surprinși că 73% dintre români sunt favorabili unui lider autoritar, că preferințele majorității merg în direcția unei guvernări tehnocrate în defavoarea uneia de politicieni aleși, că separația Biserică-Stat e un moft, că prezența prelungită a unor militari în posturi-cheie ocupate în democrații de civili nu constituie o problemă, dimpotrivă, ar fi o soluție benefică. Și, până la un punct, preferințele de acest tip au o explicație la îndemână: e suficient să te uiți la nivelul resursei umane propuse de partidele parlamentare pentru diverse funcții, cum este cazul recent avizatului pe post de director ICR Lisabona, propus de PNL.

Școala ar trebui să funcționeze ca antidot în dublu sens: pe de o parte, să pregătească un tineret educat, capabil să răstoarne balanța toxică a idiocrației promovate de partide aflate în faliment etic și politic; pe de altă parte, să educe prin exemplu pentru cetățenia democratică, ceea ce înseamnă curățarea sistemului și reformarea programelor: câtă vreme perenialismul și primordialismul rămân ideologiile formatoare în învățământ, modelul cetățeanului obișnuit va rămâne mai degrabă militarul antisemit și dacopat decât militantul pentru egalitatea de șanse.