Protestatari, manifestații, rezistență - necesitatea unui document civic de sinteză -

România actuală și protestarii ei (din toate orașele, de toate coloraturile sociale, din toate generațiile și din toate sferele profesionale) au nevoie de un document comun, național, și nu de petiții tematice, concentrate pe câte un singur subiect ardent, la ordinea zilei.

Ruxandra Cesereanu 03.04.2018

De același autor

 

Într-un text publicat recent în revista 22 punctam concis noua manieră de furt al unei națiuni (formula era preluată de la politologul britanic Tom Gallagher), manevrată și materializată actualmente de PSD și de colaboratorii săi (instituționali, logistici etc.). În ciuda perspectivei sumbre, mica mea radiografie mentalitară nu se încheia pesimist, iar lucrul acesta se datora amplei rețele de rezistență civică manifestată din 2015 încoace, după tra­gedia petrecută în clubul Colectiv, trecând prin anul 2017 cu amplele sale manifestații luminiscente din piețele principalelor orașe românești, pâ­nă acum, în 2018. Protestele anticorupție și anti-PSD (partid monolit care gestionează mercenariatul și corupția și care boi­cotează justiția) vor continua câtă vreme va fi nevoie de ele.

 

Toate marile orașe ale României au nuclee de protest și grupuri de acțiune civică vizi­bile, ce se manifestă cu statornicie sub sem­nul #REZIST, #Corupția ucide, #Declic și alte formule-diagnostic, la nivel socio-politic. Nu le voi inventaria, întrucât, vrând-nevrând, aș risca să uit vreo grupare și vreo acțiune civică și nu ar fi just. De aceea, voi menționa aici doar câteva inițiative care pot fi considerate mărci ale ideii de protest în Romania actuală.

 

Pentru toți manifestanții din ultimii doi ani, imaginea cea mai vie și percutantă a fost aceea a serii de 5 februarie 2017, la București, când mulțimea aflată în Piața Victoriei a format un uriaș licurici uman. Imaginea aceasta emblematică este și a rămas marca unei Românii hiperlucide, obstinate, în care singura soluție de a fi român este una activă și protestatară. Indiferența, pasivitatea, ignoranța au devenit defecte blamabile de nație din acest moment luminos petrecut în Piața Victoriei. Celelalte mari orașe (în principal Clu­jul, Timișoara, Sibiul) au secondat cu brio sutele de mii de bucureșteni din seara de 5 februarie 2017.

 

O altă marcă remarcabilă a mișcărilor actuale de protest este manifestația #Vă vedem (din Sibiu), ajunsă la peste 100 de zile, în fața sediului PSD din urbe, unde manifestanții au schițat o Zonă liberă de corupție, după modelul Zonei libere de neocomunism, din Piața Universității (22 aprilie - 13 iunie 1990), la București. Pro­tes­tul este tăcut, participă la el în jur de 100 de oameni, durează de la 15 minute la o oră. Este un protest Pro-UE, Pro-NATO, Pro-Justiție, după cum afirmă chiar actanții. Simbolic vorbind, curajoșii și încăpățânații sibieni alcătuiesc un mic DNA în mijlocul țării (iată câteva nume ale nucleului lor: Radu Vancu, Smaranda Bălan, Ciprian Ciocan, Mircea Gherman, Andreea Berea).

 

„Marșul Speranței“ inițiat de clujeanul Sorin Bobiș, concretizat de cinci protestatari ce au parcurs 450 de km pe jos, pe traseul Cluj-București, vreme de zece zi­le, pentru a participa la protestul din 20 ia­nuarie 2018, în Capitală, a fost un imbold simbolic pentru toți protestatarii din România care aderă la adevăr și la menținerea sănătoasă a balanței justiției. Și, firește, ar mai fi destule pilde și gesturi admirabile - colective sau individuale.

 

Dar, în toată această efervescență protestatară și stradală, în tot acest entuziasm lucid de a pleda pen­tru adevăr și justiție, la nivel național lipsește, totuși, ceva. Lipsește un document civic care să reprezinte țara. Au fost inițiate o puzderie de petiții bine gândite și calibrate, de sanificare a Ro­mâ­ni­ei. În ce mă privește, cred că am semnat destule dintre ele și tocmai faptul că le-am semnat m-a pus pe gânduri. Nu fiindcă ele nu ar fi fost necesare și juste, ci întrucât toate aceste petiții, oricât de corecte și realiste, pulverizau semnăturile și pulverizau chiar ideatica justă pe care o con­țineau. Erau prea multe și prea risipite.

 

Mi-aduc aminte impactul pe care l-a avut, în 1990, Proclamația de la Timișoara. Adevărat, pe vremea aceea nu existau posibilitățile internautice de comunicare de azi care să permită răspândirea în timp record a informației. În 1990, România tocmai se deștepta la democrație – politic, economic, social, mentalitar -, într-un ritm lent și anevoios la nivelul majorității dresate în comunism. Proclamaţia de la Timişoara s-a dovedit a fi documentul civic cel mai important din 1990 (dar și în anii următori), după epuizarea revoluţiei din decembrie 1989 (eminenţa cenuşie a documentului a fost scriitorul George Şerban şi Societatea Timişoara). Întrucât revoluţia fusese confiscată printr-o camuflată lovitură de stat care avusese loc în după-amiaza şi seara de 22 decembrie 1989, Proclamaţia de la Timişoara urmărea o întoarcere la originile revoluţiei şi mai ales la sensul ei profund anticomunist. Denigrată de puternicii zilei (Frontul Salvării Naţionale şi echipa condusă de Ion Iliescu) şi răstălmăcită în fel şi chip, Proclamaţia deranja prin toate cele 13 puncte ale sale, dar mai ales prin Punctul 8, care propunea soluţia lustraţiei, pentru a fi concretizată o purificare etică (cu mi­ză politică) la nivelul întregii Românii. Pro­clamaţia de la Timişoara viza o deşteptare a României nu doar din punct de vedere politic ori economic, ci și spiritual. Era apoi, nu în ultimul rând, un document împotriva „spălării creierului“ care izbutise, totuși, în România, la nivel mentalitar. Nu a fost, de aceea, deloc de mi­rare (ci întru totul logic) că Proclamaţia de la Timişoara a devenit textul-program al manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie - 13 iunie 1990), al cărei scop a fost tocmai crearea unei conştiinţe naţionale în vederea unor alegeri nemanipulate, în care comuniştii (cripto- sau neo-comuniştii) să nu mai aibă câştig de cauză. Nu în ultimul rând, Proclamaţia de la Timişoara avea ca scop manifest reeuropenizarea României.

 

Proclamația era un text lucid din punct de vedere civic, cu scopul de a dejuca tocmai manipu­larea la ordinea zilei din perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989. Avea un caracter pragmatic şi limpede (propunea, de pildă, între altele, un model după care să se desfăşoare privatizarea). Coerenţa şi promptitudinea documentului făceau din el un program concret pentru noua societate românească. George Şerban, liderul Societății Timișoa­ra, introdusese o nuanţă esenţială în definiţia Proclamaţiei de la Timişoara şi implicit a revoluţiei din decembrie 1989 (atât cât a fost ea), vorbind despre o revoluţie spirituală ulterioară (dependentă de revoluţia din stradă din decembrie 1989), care a început în primăvara lui 1990, prin redactarea şi răspândirea Proclamaţiei, considerată a fi documentul (întârziat doar temporal) spiritual, moral şi ideologic al revoluţiei din decembrie 1989.

 

Lăudând acum și aici, după atâția ani, Proclamația de la Timișoara (ca document de sinteză, unificator al problemelor spinoase din 1990 și al soluționării acestora) nu vreau să spun altceva decât că România actuală și protestatarii ei (din toate orașele, de toate coloraturile sociale, din toate generațiile și din toate sferele profesionale) au nevoie de un document comun, național, și nu de petiții tematice, concentrate pe câte un singur subiect ardent, la ordinea zilei. Este nevoie, cred, de un document de sinteză a tuturor problemelor care destramă astăzi România, document care, în aceeași măsură, să ofere soluții pragmatice de ameliorare și sanificare. Dar, ca un asemenea document să existe, e nevoie să se renunțe la orgolii, la diferențe generaționiste, sociale și profesionale. Nu în ultimul rând, în mod evident, un asemenea document ar trebui girat de personalități românești actuale general acceptate, care să întrunească votul protestatarilor din toate marile orașe și din toate generațiile. Tematica respectivului document de sinteză ar putea fi etapizată și clasificată în funcție de ideatica tuturor grupurilor de protest din țară.

 

Sunt utopică? Posibil. Dar prefer să cred în utopie decât în antiutopie. De antiutopia românească m-am săturat.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22