Clasa de mijloc între identități antagonice

Avem un segment social nou, în curs de coagulare, care își dorește pași mai rapizi înainte, care e mai atent la valori fundamentale decât la mici pomeni electorale, dar care e abia în curs să-și construiască o identitate națională.

După protestele ample pe străzile marilor orașe ulterioare tragediei de la Colectiv, mulți s-au întrebat dacă spiritul revoluționar se va menține pentru a putea pune presiune în continuare pe clasa politică de la București să accepte re­for­mele atât de necesare în mul­te domenii ale societății. De­misia lui Victor Ponta a trimis oamenii în casă, dar nu în­seamnă că potențialul de re­voltă a intrat în adormire.

Impresia multora care au par­ticipat în piețe la mani­fes­ta­țiile de protest este că, cel pu­țin în primele două zile, am avut acolo re­prezentanții clasei de mijloc, acei români care nu depind de stat, relativ tineri (vârstă mij­locie), educați, cu familie și copii, cu un sa­la­riu acceptabil pentru a lua un credit la bancă.

Revendicările lor n-au făcut nicio referire la salarii sau pensii mai mari, obsesia populistă a clasei politice postdecembriste, care și-a luat voturile din categoriile dependente de bu­năvoința guvernului sau primăriei. Acolo și-au găsit politicienii legitimitatea, pentru ca, de cealaltă parte, odată ajunși la guvernare, să poată prădui în liniște bugetele.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat. PIB-ul României a crescut rapid în ultimii 15 ani, aderarea la UE și libera circulație și-au pus am­prenta nu doar asupra instituțiilor și eco­nomiei, dar și asupra mentalităților. Dispariția pe cale biologică a unor cohorte de vârste obiș­nuite să depindă de stat, precum și creșterea sectorului privat au creat acest embrion al clasei de mijloc, mult diferit de tot ce am văzut în anii comunismului și tranziției în România. Alte valori, alte crezuri, un alt tip de raportare la politicieni și manipulările lor cotidiene.

Fenomenul „străzii“ nu e nou. El s-a manifestat și în alte circumstanțe, când, la fel, nu era vorba de bani, ci de drepturi fundamentale și valori. Iarna lui 2012, ma­ni­festația ințială pro-Arafat (nu cea deturnată în zilele ur­mătoare). Toamna lui 2013, zeci de mii de oameni mărșăluind pe stradă împotriva exploatării de la Roșia Montană. Toamna lui 2014, milioane de români din diaspora și din țară au răsturnat spectaculos un deznodământ implacabil la prezidențiale.

Pentru actualul guvern tehnocrat, instalat de Iohannis, menținerea presiunii „străzii“ asupra clasei politice este singura modalitate realistă de a supraviețui. Parlamentarii de la toate par­ti­dele deja își fac propriile calcule referitoare la răsturnarea actualului guvern, undeva în primăvară, cel mai târziu în toamnă. Aș­teptările „străzii“ sunt exact ce ei nu ar putea satisface niciodată: depolitizarea admi­nis­tra­ției, modernizarea sectorului sanitar, reforma curriculară în educație, liberalizarea vieții po­litice. Niciun guvern tehnocrat nu va putea să le pună în practică fără sprijinul partidelor, dar ar putea măcar să folosească pârghiile exe­cutive pentru a demara procesele. De pil­dă, o selecție riguroasă la nivelul admi­nis­trației publice, care să scuture clientela in­competentă, poate fi făcută și fără sprijinul par­lamentului.

Câtă vreme există energia acestei middle-class cu aspirații mai înalte decât 10 lei la sa­lariu și ea va fi pusă în slujba actualului ca­binet tehnocrat, partidele nu vor îndrăzni să-l răstoarne pe Cioloș. Dacă energia se va di­minua sau dacă guvernul va devia de la obi­ectivele reieșite din revolta străzii, atunci po­li­ticienii se vor repezi ca niște șacali în par­lament să-i trimită la plimbare pe tehnocrații lui Iohannis.

Nu văd un pericol de diminuare a acestei energii, dar există riscul unei canalizări spre alte țeluri și valori, care cred că sunt destul de importante pentru cei care astăzi își doresc o Românie modernă. Și mă refer aici la va­lorile naționale. Această generație nouă, care a prins prea puțin din perioada comunismului, a crescut în tranziția destul de tulbure către capitalism: capitalismul de pradă. Anumite frustări au rămas. Și asta pentru că acești oa­meni, ceva mai informați decât media, au înțeles că devalizarea economiei nu s-a făcut doar cu complicitatea oamenilor politici și a mediului de afaceri autohton. Într-un fel sau altul, au existat și complicități din afară. Au­tostrada Bechtel, corupția de la ApaNova, chiar proiectul de la Roșia Montană reprezintă țesături mai complicate între decidenții politici de la București și interese corporatiste sau po­litice din Occident, din care românii au ieșit pă­gubiți. Această frustrare poate fi ușor ca­na­lizată spre respingerea ipocriziei Vestului, îm­preună cu valorile sale fundamentale. Există, așadar, riscul să aruncăm copilul cu tot cu apa murdară din copaie.

Criza refugiaților și pericolul terorismului sunt alte teme care pot devia energia clasei de mij­loc, prin specularea unor frici primare și a nevoii de siguranță, împotriva Occidentului, cu tot ce înseamnă el. Nu am convingerea că acești oameni, altfel bine informați, au încă acea capacitate de a discrimina între o linie de propagandă și o analiză rece a unei stări de fapt. Când emoțiile și fricile intervin, chiar și cei mai raționali oameni devin vulnerabili la mesaje fruste, primitive, care răstoarnă încet, dar sigur, un întreg set de valori.

Aceste generații, pe care le văd strigând în stradă „Corupția ucide!“, pot la fel de bine să strige mâine „Refugiații ucid!“ sau „Nu mai vrem în Europa!“. Credeți că e exagerat? Dacă da, ar fi indicat să-i studiați mai amănunțit și probabil veți găsi un amestec straniu de con­vingeri, transmise unele prin media și școală (și nu trebuie să uităm cum au funcționat acestea în ultimii 25 de ani), altele prin propria experiență, care nici pe departe nu conduce spre o coerență valorică solidă.

Să fim, deci, rezervați. Avem un segment so­cial nou, în curs de coagulare, care își dorește pași mai rapizi înainte, care e mai atent la va­lori fundamentale decât la mici pomeni elec­torale, dar care e abia în curs să-și cons­tru­iască o identitate națională în cadrele unui pro­iect eu­ropean care se metamorfozează sub ochii noș­tri într-o federație a statelor și re­giu­ni­lor.