Sf. Gheorghe, povestea unui kitsch şi o dezbatere ratată

Sorin Ionita 19.05.2015

De același autor

Cum gestionăm arta monumentală din Bucureşti, laică sau religioasă, pe bani publici sau privaţi?

 

Pare că lumea artei la noi are în principal două moduri de funcţionare: extazul bom­bastic şi indignarea paroxistică. Între ele oamenii comută oarecum aleator, mânaţi de diverse imponderabile, însă totdeauna procesorul e setat pe high contrast, ca să mă exprim barbar ca apa­­ratul meu foto (sau, ca să fiu obscur de tot, pe HDR). În degetarul cu apuşoară de la UNATC se desfăşoară, pe nedrept ignorat de res­tul universului, un ade­vă­rat război civil între esta­blishmentul artelor performative şi tinerii care vin din spate, un soi de bătălie Dan Puric contra neomarxism, din care zău da­că văd vreun avantaj să câştige careva. Lup­ta în sine e mult mai interesantă pen­tru pri­vitor, deci eu sper să continue fără un în­vingător: ce poate fi mai reconfortant de­cât să vezi doi tipi nervoşi şi fenomenal de inculţi duelându-se în umor involuntar?

 

Măcar cei de la UNATC n-au mare lucru ce să strice. Alta e situaţia când vine vor­ba de mari fapte artistice expuse public, de natură să schimbe faţa oraşului. De când e lumea lume, arta monumentală a stârnit pasiuni şi controverse, deoarece: 1) angajează de regulă resurse publice, deci tot omul care a votat cu portofelul vrea să aibă un cuvânt de spus, dar 2) pe de altă parte, arta fiind o treabă fundamental eli­tistă, nu poate funcţiona prin vot de­mo­cra­tic. A existat totdeauna această ten­siu­ne între geniile creatoare neînţelese şi hoi polloi, dispreţuindu-se cu năduf unii pe alţii.

 

Am avut un exemplu bun săptămâna tre­cută, când cu disputa de la Sf. Gheorghe: un proprietar cu aspiraţii de mecena a toc­mit nişte creativi ca să-i decoreze un cal­can proprietate personală, cu cele mai bu­ne intenţii. Muralul respectiv, o tălmăcire modernă şi înduioşător de naivă (deşi pro­ba­bil se voia subtilă şi intelectuală, „cu me­saj“) a imaginii sfântului protector al ma­halalei şi bi­sericii megieşe, în culori în­cântător de vulgare, de gra­fitti urban, se întindea pe câ­teva etaje şi domina cvar­talul. Ine­vi­ta­bil, lumea s-a sesizat, re­pre­zentarea ne­fi­ind chiar pe gustul mediu al târ­go­ve­ţilor din zonă, iar tema re­ligioasă n-a făcut decât să pu­nă gaz pe foc. Drept c­are, Con­siliul Parohial – adi­că, pentru cine nu ştie organizarea Bisericii Or­to­doxe, boardul executiv al fiecărei biserici, compus din acei membri aleşi de adunarea generală a parohiei, care exercită gu­ver­narea asupra bisericii respective şi re­sur­selor sale, avân­du-l pe preot drept angajat – s-a înfiinţat mintenaş la d-l Lorenzo de Medici şi i-a ce­rut cu glas mare să dea ches­tiunea jos de pe perete. Omul şi-a luat seama că nu face să-ţi pui în cap babele din cartier, rănite în sensibilitatea lor pioasă, şi s-a exe­cutat.

 

Bun, de aici la vale lucrurile au luat-o pe ulei, pentru că fiecare a sucit faptele cum se potrivea mai bine grilei sale pre­exis­tente de interpretare, de regulă, una sim­plistă şi generatoare de autojustificată in­dignare. Diverşi danpurici televizaţi au mai pus la dosar o piesă atestând declinul moralei publice adus de democraţie, au identificat conspiraţia neopăgână din spa­tele exhibiţiei şi au chemat la sfeştanie pu­blică ca să se cureţe locul şi neamul.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1313/foto_ionita.jpg

Desenul mural cu Sf. Gheorghe a fost şters săptămâna trecută.

 

Ateii militanţi au deschis un nou dosar de persecuţie culturală, că asta e tema la modă anul ăsta, documentând deriva sta­tului român către fundamentalism re­li­gi­os, cu BOR în frunte, acuzată, pe lângă otrăvirea minţilor şcolerilor, că persecută acum şi creaţia culturală. Că nu fusese vor­ba de ierarhia BOR, ci de poporenii înşişi, s-a pierdut pe bună dreptate în context din momentul în care popa Stoica, pur­tă­torul de cuvânt al Patriarhiei, acest Jda­nov al co­municării publice, a intrat în di­rect la toate posturile ca să facă lucrul pe care îl ştie cel mai bine: să înjure şi să de­clanşeze procese de intenţie tuturor de prin preaj­mă, agresiv şi încrâncenat, in­di­ferent des­pre ce e vorba sau de ce spusese înainte împricinatul, nu contează.

 

Artiştii au dat ca atare ochii peste cap, au pozat leşinuri pe Facebook şi l-au luat la ţintă pe popa Stoica, conflictul escaladând astfel simbolic din cartier către Dealul Mi­tropoliei. S-a dus naibii şi muralul, între timp dat cu var aseptic şi canonic, şi su­biectul de dezbatere publică, important şi real: cum gestionăm arta monumentală din Bucureşti, laică sau religioasă, pe bani publici sau privaţi? Avem, ca în toate ca­pitalele lumii civilizate, acel filtru de ins­tituţii care să realizeze echilibrul bun în­tre avântul experimentalist şi inerţia tra­diţiei, ambele necesare într-un spaţiu co­mun, care nu-i sufragerie proprie? Într-o vreme în care fiecare student de anul trei – ca să nu mai vorbesc de duzinile de ma­eştri care îl educă – are ambiţii de Gustave Eiffel sau Diego Rivera, adică să spargă ca­noanele şi să lase o marcă personală pos­terităţii, schimbând faţa oraşelor, care e contrabalansul la această pornire de­mi­ur­gică absolut firească?

 

Nu de alta, dar chiar pe vremea lui Eiffel, el a fost unul, pe când celelalte mii de cre­a­tivi contemporani, poate la fel de vi­zio­nari în sinea lor, trudeau harnic în in­te­riorul canonului, ceea ce a permis ches­tiunii să funcţioneze: o mare de tradiţie ca­re evoluează organic, punctată din când în când de o interogaţie radicală de geniu. Ce se întâmplă azi, cu canoanele gata spar­te, când interogaţiile care se vor ge­niale par mai curând analfabete? Dacă toată lu­mea face frondă, devenită ieftină, acce­si­bilă şi de rigueur, toţi neterminaţii având ca unică grijă să se ferească de ma­nie­ris­me, mai are revoluţia vreo valoare?

 

Dezbaterea poate fi dusă pe exemplul Sf. Gheorghe amintit sau pe cel a frescei re­li­gioase oribile de pe clădirea de lângă Sta­tuia Aviatorilor (n-am avut timp să verific dacă stabilimentul e ortodox sau catolic) sau pe ţeapa lui Ghilduş din Piaţa Pa­la­tu­lui, un obiect kitsch după toate definiţiile: se vrea un mesaj subtil printr-o imagine şocantă, dar nu e decât o gesticulaţie in­fantilă îmbrăcând o idee căznită, şco­lă­rească, semn al nivelului conceptual scă­zut cauzat de provincialismul esta­blish­men­tului artistic. Însă cred că o vom rata şi de data asta.

 

* Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR).

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22