De același autor
Cum gestionăm arta monumentală din Bucureşti, laică sau religioasă, pe bani publici sau privaţi?
Pare că lumea artei la noi are în principal două moduri de funcţionare: extazul bombastic şi indignarea paroxistică. Între ele oamenii comută oarecum aleator, mânaţi de diverse imponderabile, însă totdeauna procesorul e setat pe high contrast, ca să mă exprim barbar ca aparatul meu foto (sau, ca să fiu obscur de tot, pe HDR). În degetarul cu apuşoară de la UNATC se desfăşoară, pe nedrept ignorat de restul universului, un adevărat război civil între establishmentul artelor performative şi tinerii care vin din spate, un soi de bătălie Dan Puric contra neomarxism, din care zău dacă văd vreun avantaj să câştige careva. Lupta în sine e mult mai interesantă pentru privitor, deci eu sper să continue fără un învingător: ce poate fi mai reconfortant decât să vezi doi tipi nervoşi şi fenomenal de inculţi duelându-se în umor involuntar?
Măcar cei de la UNATC n-au mare lucru ce să strice. Alta e situaţia când vine vorba de mari fapte artistice expuse public, de natură să schimbe faţa oraşului. De când e lumea lume, arta monumentală a stârnit pasiuni şi controverse, deoarece: 1) angajează de regulă resurse publice, deci tot omul care a votat cu portofelul vrea să aibă un cuvânt de spus, dar 2) pe de altă parte, arta fiind o treabă fundamental elitistă, nu poate funcţiona prin vot democratic. A existat totdeauna această tensiune între geniile creatoare neînţelese şi hoi polloi, dispreţuindu-se cu năduf unii pe alţii.
Am avut un exemplu bun săptămâna trecută, când cu disputa de la Sf. Gheorghe: un proprietar cu aspiraţii de mecena a tocmit nişte creativi ca să-i decoreze un calcan proprietate personală, cu cele mai bune intenţii. Muralul respectiv, o tălmăcire modernă şi înduioşător de naivă (deşi probabil se voia subtilă şi intelectuală, „cu mesaj“) a imaginii sfântului protector al mahalalei şi bisericii megieşe, în culori încântător de vulgare, de grafitti urban, se întindea pe câteva etaje şi domina cvartalul. Inevitabil, lumea s-a sesizat, reprezentarea nefiind chiar pe gustul mediu al târgoveţilor din zonă, iar tema religioasă n-a făcut decât să pună gaz pe foc. Drept care, Consiliul Parohial – adică, pentru cine nu ştie organizarea Bisericii Ortodoxe, boardul executiv al fiecărei biserici, compus din acei membri aleşi de adunarea generală a parohiei, care exercită guvernarea asupra bisericii respective şi resurselor sale, avându-l pe preot drept angajat – s-a înfiinţat mintenaş la d-l Lorenzo de Medici şi i-a cerut cu glas mare să dea chestiunea jos de pe perete. Omul şi-a luat seama că nu face să-ţi pui în cap babele din cartier, rănite în sensibilitatea lor pioasă, şi s-a executat.
Bun, de aici la vale lucrurile au luat-o pe ulei, pentru că fiecare a sucit faptele cum se potrivea mai bine grilei sale preexistente de interpretare, de regulă, una simplistă şi generatoare de autojustificată indignare. Diverşi danpurici televizaţi au mai pus la dosar o piesă atestând declinul moralei publice adus de democraţie, au identificat conspiraţia neopăgână din spatele exhibiţiei şi au chemat la sfeştanie publică ca să se cureţe locul şi neamul.
Desenul mural cu Sf. Gheorghe a fost şters săptămâna trecută.
Ateii militanţi au deschis un nou dosar de persecuţie culturală, că asta e tema la modă anul ăsta, documentând deriva statului român către fundamentalism religios, cu BOR în frunte, acuzată, pe lângă otrăvirea minţilor şcolerilor, că persecută acum şi creaţia culturală. Că nu fusese vorba de ierarhia BOR, ci de poporenii înşişi, s-a pierdut pe bună dreptate în context din momentul în care popa Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, acest Jdanov al comunicării publice, a intrat în direct la toate posturile ca să facă lucrul pe care îl ştie cel mai bine: să înjure şi să declanşeze procese de intenţie tuturor de prin preajmă, agresiv şi încrâncenat, indiferent despre ce e vorba sau de ce spusese înainte împricinatul, nu contează.
Artiştii au dat ca atare ochii peste cap, au pozat leşinuri pe Facebook şi l-au luat la ţintă pe popa Stoica, conflictul escaladând astfel simbolic din cartier către Dealul Mitropoliei. S-a dus naibii şi muralul, între timp dat cu var aseptic şi canonic, şi subiectul de dezbatere publică, important şi real: cum gestionăm arta monumentală din Bucureşti, laică sau religioasă, pe bani publici sau privaţi? Avem, ca în toate capitalele lumii civilizate, acel filtru de instituţii care să realizeze echilibrul bun între avântul experimentalist şi inerţia tradiţiei, ambele necesare într-un spaţiu comun, care nu-i sufragerie proprie? Într-o vreme în care fiecare student de anul trei – ca să nu mai vorbesc de duzinile de maeştri care îl educă – are ambiţii de Gustave Eiffel sau Diego Rivera, adică să spargă canoanele şi să lase o marcă personală posterităţii, schimbând faţa oraşelor, care e contrabalansul la această pornire demiurgică absolut firească?
Nu de alta, dar chiar pe vremea lui Eiffel, el a fost unul, pe când celelalte mii de creativi contemporani, poate la fel de vizionari în sinea lor, trudeau harnic în interiorul canonului, ceea ce a permis chestiunii să funcţioneze: o mare de tradiţie care evoluează organic, punctată din când în când de o interogaţie radicală de geniu. Ce se întâmplă azi, cu canoanele gata sparte, când interogaţiile care se vor geniale par mai curând analfabete? Dacă toată lumea face frondă, devenită ieftină, accesibilă şi de rigueur, toţi neterminaţii având ca unică grijă să se ferească de manierisme, mai are revoluţia vreo valoare?
Dezbaterea poate fi dusă pe exemplul Sf. Gheorghe amintit sau pe cel a frescei religioase oribile de pe clădirea de lângă Statuia Aviatorilor (n-am avut timp să verific dacă stabilimentul e ortodox sau catolic) sau pe ţeapa lui Ghilduş din Piaţa Palatului, un obiect kitsch după toate definiţiile: se vrea un mesaj subtil printr-o imagine şocantă, dar nu e decât o gesticulaţie infantilă îmbrăcând o idee căznită, şcolărească, semn al nivelului conceptual scăzut cauzat de provincialismul establishmentului artistic. Însă cred că o vom rata şi de data asta.
* Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR).
