Putin la Ankara: un mesaj pentru Washington

„Împrejurările de la hotarele noastre se schimbă cu desăvârșire. Ceea ce se pă­rea că va rămâne încă multă vreme vi­sul unor idealiști romantici se preface în­tr-o realitate care va fi pli­nă de înrâuriri asupra noas­tră.“ Aceste cuvinte ale lui Nicolae Iorga au fost pro­nunțate într-o lecție de des­chidere a cursurilor Uni­versității din București, în vremea primelor Războaie Balcanice. Marele istoric fă­cea o pledoarie despre ne­cesitatea cunoașterii ve­ci­nătății noastre apropiate pentru a „ne putea păstra“ în fața noilor schimbări. Dar ele descriu adecvat și noua demonstrație a alianței ruso-turce pri­le­juită de ultima vizită a lui Vladimir Putin la Ankara, pe 28 septembrie.

Există o geopolitică specifică imperiilor care le face, în anumite contexte istorice, să caute să ajungă la o înțelegere. Un ase­menea context istoric a apărut acum 20 de ani, când atât Moscova, cât și Ankara au înțeles că au mai multe puncte de com­plementaritate, decât de rivalitate. Desi­gur, momentele în care puterea slavă de la țărmul nordic al Mării Negre a căzut la o înțelegere cu cea turcă de la sudul ace­le­iași mări au fost destul de rare și scurte. Cea mai la îndemână dată este de 22 de­cembrie 1798, când Pavel I și Selim al III-lea încheie un tratat prin care își garantau po­sesiunile teritoriale. Sub presiunea cam­paniei napoleoniene din Egipt, o escadră rusă urma să fie staționată în Bosfor, chiar în fața Seraiului imperial. Evenimentul de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost ui­mitor în acea vreme, așa cum mulți se ara­tă uimiți în ultimii ani de manifestările de prietenie și declarațiile de cooperare ale domnilor Putin și Erdoğan.

Mulți vor fi crezut sau sperat că in­ter­venția rusă în Siria, sprijinul mai mult sau mai puțin direct pentru kurzii sirieni și mai ales episodul doborârii avionului militar rus din 24 noiembrie 2015 vor rea­duce Turcia la politica tra­dițională din timpul Răz­boiului Rece, aceea de con­trapondere la Rusia în nu­mele clubului euroatlantic sau cel puțin la distanțare. Nu a fost așa, iar această ultimă întâlnire Putin-Er­doğan confirmă la rândul ei alianța durabilă dintre cele două puteri și mai ales încercarea lor de marginalizare a Occidentului în regiunile aflate în pro­ximitatea Eurasiei (concept geopolitic la care se raportează tot mai mult Moscova și Ankara). Deși susțin tabere divergente în Siria, Putin și Erdoğan au înțeles să acorde prioritate procesului de la Astana, unde, alături de Iran, s-a amorsat un proces de rezolvare a crizei siriene fără participare oc­cidentală. La capătul întâlnirii de trei ore găzduite în imensul palat prezidențial din Ankara, cei doi lideri euroasiatici au anunțat instituirea unor zone de „dezes­caladare“ la Idlib, Hama, Latakia și Alep, unde vor fi desfășurate forțe de menținere a ordinii turce, ruse și iraniene.

Reconstrucția siriană va constitui o altă miză din care vor avea de câștigat actorii de teren, cei care controlează efectiv situa­ția în Siria. Este drept că divergențele încă persistă între cele două puteri, iar la con­ferința de presă Erdoğan-Putin, dacă gaz­da a declarat că Turcia nu recunoaște re­fe­rendumul pentru independență din Kur­distanul irakian, oaspetele rus s-a arătat mult mai rezervat. Cu toate acestea, ambii s-au declarat fără rezerve în favoarea men­ținerii integrității teritoriale a Siriei și Ira­kului. Cei doi s-au felicitat apoi și pentru încheierea contractului de 2,5 miliarde de dolari privind achiziționarea de către Tur­cia a sistemului antiaerian rus S 400, care plasează de facto Turcia în afara apărării integrate antiaeriene NATO.

Alături de Marea Neagră, Orientul Mijlociu și Apropiat devine o regiune în care Occi­dentul a pierdut inițiativa strategică și in­fluenţa. Dezangajarea Statelor Unite ale Ame­ricii din regiune, concentrată pe ope­ra­țiuni contra Statului Islamic pe zona monarhiilor din Golf și, evident, tradi­țio­nalul suport pentru Israel apare tot mai evi­dent. Strategii de la Washington ar tre­bui să știe din istorie că foarte greu se re­vine în locurile din care se operează o re­tragere. Îngrijorările ar trebui să fie și mai mari, cu cât este vorba de o regiune vitală pe marea tablă de șah a geopoliticii mon­diale. Această retragere, cuplată de noua alianță Moscova-Ankara-Teheran, deter­mi­nă o schimbare sensibilă a echilibrelor de putere din Orientul Mijlociu și Apro­piat, iar tot mai mulți actori interesați, fie ex­teriori, precum state din Uniunea Eu­ropeană, fie din regiune, precum Israel, Iordania, Egipt și chiar petromonarhiile din Golf vor trebui să țină cont și să se ra­porteze la noul pol de putere reprezentat de Moscova. Contradicțiile din sânul esta­blishmentului american, după instalarea Administrației Trump, și creșterea gra­du­lui de neîncredere în Washington în sânul societăților musulmane din regiune nu fac decât să accentueze aceste evoluții. Pentru moment, dinspre Moscova și Ankara este din nou „șah la Washington“.