Avatarurile experților financiari internaționali. De la recunoaștere unanimă la contestare

Măsurile promovate în Grecia și reacțiile de amploare pe care le-au provocat denotă o transformare semnificativă în istoria experților financiari internaționali. Europa, locul de origine al expertizei financiare, a devenit și cadrul pentru o critică virulentă împotriva Consensului de la Washington.

„N­e angajăm să punem capăt umilirii naționale și crizei umanitare. Împreună ne putem revendica țara și începe un pro­­gram de reconstrucție a economiei și societății.” Această declarație aparține lui Alexis Tsipras, liderul formațiunii politice de opoziție de stânga Syriza din Grecia. Ea încapsulează o critică din ce în ce mai des întâlnită în Europa împotriva autorității experților financiari internaționali și a mă­surilor economice de austeritate pe care aceștia le promovează. Măsurile în cauză co­respund unor principii neoliberale mai largi de stabilizare macroecomică, li­be­ra­lizare și privatizare, pe care experții le-au urmărit constant în organizarea planurilor pentru datoria publică și dezvoltare în di­verse state.

Cum au devenit aceste principii – cu­nos­cute sub numele de „consensul de la Wa­shington” – un model ale cărui rezultate au început să fie contestate atât de po­li­ticieni și media, cât și de economiști?

Impunerea Consensului de la Wa­shing­ton privind stabilizarea ma­cro­ec­on­o­mică, liberalizarea și privatizarea sunt strâns legate de transformările la nivelul componenței și influenței ex­perților financiari internaționali. Au­to­ritatea și viziunea acestora s-au cristalizat de-a lungul a trei etape: apariția primilor consultanți și monitori internaționali pen­tru plata datoriilor publice (la jumătatea secolului al XIX-lea), recalibrarea din pe­rioada interbelică și crearea, după 1944, a unor instituții internaționale precum Fon­dul Monetar Internațional (cu capacitatea de a iniția și desfășura politici economice și financiare la nivel internaţional).

Primii consultanți financiari internaționali au fost reprezentanți ai marilor bănci pri­vate britanice, franceze și apoi germane, prin­tre care Baring, Rothschild și Oppen­heim. În secolul al XIX-lea, aceste bănci au oferit credite guvernelor din Europa de Est și Sud-Est (Imperiul Otoman și statele sale succesoare; Imperiul Țarist) și Ame­ri­ca Latină (Peru, Bolivia, Mexic, Chile etc.). Împrumuturile erau destinate în principal rezolvării unor probleme financiare cau­zate de crize ale cursului de schimb, de sistemul fiscal ineficient sau de cheltuieli mi­litare. În mai mică măsură, au fost fo­lo­site pentru finanțarea unor proiecte de mo­dernizare și infrastructură.

Metoda reprezentanților acestor bănci cre­ditoare a fost de a-i disciplina pe da­tor­nici. Convingerea predominantă era aceea că statele care nu își onorează obligațiile de­vin victime ale fluctuațiilor capitalului in­ternațional. Pentru a preveni asemenea si­tuații, reprezentanții băncilor, care ac­ti­vau ca experți, recomandau politici mo­ne­tariste sub supravegherea creditorilor. De­seori delegați pe lângă guvernele da­tor­nice, aceștia au propus reforme și au con­diționat oferirea de noi împrumuturi de plata datoriilor existente. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, eșecul statelor da­tor­nice a dus la o intervenție mai activă a ex­perților financiari, care au trecut, nu fără controverse, de la consultanță la efec­tua­rea plății datoriilor prin preluarea ad­mi­nistrării veniturilor publice. Această ac­ti­vitate le-a adus experților o recunoaștere a autorității lor internaționale.

Problemele financiare in­ter­na­țio­nale care au urmat primului răz­boi mondial au provocat o trans­formare majoră în expertiza fi­nanciară internațională. Gu­ver­ne revoluționare precum cele din Rusia și Turcia au încetat plata datoriilor. Statele eu­ropene - care fuseseră modele de sta­bi­litate economică – au înregistrat deficite și inflație, iar depresiunea economică a pus capăt etalonului aur. Prin urmare, ex­perții au încetat să mai urmărească în mod invariabil disciplinarea datornicilor, optând pentru aranjamente care variau de la țară la țară. Această reorientare a dus la creșterea numărului de actori implicați în astfel de aranjamente: băncile cu ope­ra­țiuni internaționale, Liga Națiunilor și co­misiile investitorilor, respectiv deținătorii străini de obligațiuni.

Aceste noi realități au favorizat ascen­siu­nea experților americani și o pro­fe­sio­na­li­zare a domeniului. Bănci americane de in­vestiții, precum J.P. Morgan, s-au implicat în operațiuni europene. Denumirea de ex­perți financiari, inițial atașată inves­ti­to­rilor și bancherilor, a început să fie con­ferită celor care aveau o educație fi­nan­ciară și care asumau public un rol de edu­care și ameliorare a activității guvernelor.

Un moment crucial al unificării și consolidării expertizei fi­nan­ciare a avut loc după al doilea război mondial și Conferința de la Bretton Woods (1944), ca­re a reunit reprezentanți ai statelor Aliate pentru restabilirea ordinii financiare in­ter­naționale. Una dintre urmările notabile a fost crearea Fondului Monetar In­ter­na­țio­nal și a Băncii Mondiale, organizații care să ofere consultanță și, temporar, resurse pentru a promova comerțul, cooperarea mo­netară și dezvoltarea internațională. Ac­tiv la nivel internațional începând cu anii ‘50, FMI a oscilat între două abordări: în statele europene a oferit resurse și a lă­sat politicile de stabilizare la latitudinea gu­vernelor. În „țările în curs de dezvoltare”, între anii 1960-1970, a condiționat aju­to­rul de adoptarea anumitor politici re­co­mandate de organizație.

Începând cu anii ’80, atât Fondul Monetar Internaţional, cât și Banca Mondială au în­ceput să aplice susținut principiul con­diționalității în acordarea de asistență pen­tru soluționarea crizelor și pentru dez­voltare. Viziunea economică predominantă a fost de stabilizare macroeconomică, li­be­ralizare a pieței și privatizare, prin re­du­cerea intervenției guvernamentale. Eva­luând proiectele și politicile anterioare, ex­perții au criticat abilitatea guvernelor de a produce dezvoltare, dar nu și pe cea a pie­ței, trecând cu vederea existența unui po­sibil echilibru între stat și piață.

După două decenii de rezultate mixte și criza mondială din 2008, acest model ce promitea să conducă lumea spre dez­vol­tare a devenit obiectul criticii publice și al unei reexaminări din partea economiștilor. S-au inspectat metodologiile studiilor des­pre dezvoltare economică și datorii pu­blice, găsindu-se anumite erori chiar în analize semnate de economiști ai Fondului Monetar Internațional. În plus, eco­no­miști ai dezvoltării și anumiți experți din cadrul organizației au expus problemele te­oretice ale Consensului de la Wa­shing­ton. De pildă, Joseph Stiglitz, laureat al Pre^­­miului Nobel și fost economist prin­ci­pal al FMI, a atacat rolul central și ex­clu­siv atașat pieței în producerea de dez­vol­ta­re. Ca alternative, acești analiști pro­pun ca experții internaționali să redea un rol sta­telor și guvernelor în formularea stra­t­e­giilor de dezvoltare, să admită că nu exis­tă o rețetă economică unică și să acor­de aten­ție specificităților locale: atât eco­no­mice, cât și politice, sociale și cul­tu­rale.

Dar cât de ușoară este o ase­me­nea transformare în principiile și practica experților financiari aflați la un moment de răs­cru­ce comparabil cu cel din pe­ri­oada interbelică? În Grecia, experții in­ter­naționali (FMI, Banca Centrală Eu­ro­pea­nă, Comisia Europeană) au continuat să pro­moveze măsuri de austeritate, pro­vo­când reacția media și a Parlamentului Eu­ropean. Guvernul Samaras s-a conformat în mare parte recomandărilor, în ciuda cos­tului social ridicat și fără a avea sem­ne­le unei ameliorări economice clare și cons­tante.

De cealaltă parte, declarând că este în cău­tarea „unui acord pentru găsirea mij­loa­celor de dezvoltare care să implice toți ce­tățenii”, Tsipras pare să urmeze o abor­dare la rezolvarea crizei și dezvoltare eco­nomică asemănătoare celei propuse recent de economiști. Totuși, cum Tsipras este un om politic în campanie electorală, pro­gramul său este general și conține puține propuneri economice consistente. Pe lân­gă măsuri pentru „lupta împotriva crizei umanitare” sau politice-administrative, po­liticianul promite măsuri de încurajare a muncii (încetarea disponibilizărilor în masă, crearea de locuri de muncă), iar ca mă­suri economice – crearea de bănci agri­cole și a unei bănci pentru dezvoltare.

Posibilitatea ca alegerile din Grecia să con­ducă la o schimbare efectivă de paradigmă în privința plății datoriei publice și a dez­vol­tării este redusă. Chiar și în cazul în ca­re guvernul grec ar opta pentru o al­ter­nativă la modelul actual, este dificil să gă­sească experții care să servească o ase­me­nea misiune. Dogmatismul pieței libere es­te răspândit în rândul experților inter­na­ționali și greu de înlocuit. În plus, experții locali, grupați în organizații de con­sul­tan­ță și think tank-uri, afișează puțină con­secvență, oscilând deseori între a con­fir­ma politicile guvernamentale și a sprijini di­rectivele experților internaționali.

Cu toate acestea, măsurile promovate în Grecia și reacțiile de amploare pe care le-au provocat denotă o transformare sem­ni­fi­cativă în istoria experților financiari in­ter­naționali. Europa, locul de origine al ex­pertizei financiare, a devenit și cadrul pen­tru o critică virulentă împotriva Con­sen­su­lui de la Washington.

* Ștefania Costache este istoric și cercetător, bursier al Centre for Advanced Study (Sofia).