De același autor
Mineriada din iunie 1990 e un eveniment aproape uitat, dar acest caz de amnezie nu e surprinzator. El e pur si simplu consecinta naturala a starii de fapt. Mineriada din iunie 1990 a fost uitata doar în varianta ei eroica, si asta pe buna dreptate. A existat si eroism în acele trei zile, a existat si drama, dar amandoua s-au consumat în gol.
Ele au adus durere în familii care au pierdut copii, dar nu au adus nici o schimbare în lumea din jur. Dupa înca un an, la a doua mineriada, în septembrie '91, lucrurile erau aproape asezate. Soarta tinerilor Frumusanu si Crainiceanu era deja pecetluita. Era deja hotarat firul vietii lor scurte, dar si soarta lor postuma, prizoniera a unei mascarade judiciare obscene care tine de 7 ani si se va sfarsi probabil în dispretul cel mai adanc al legii fata de om. Adevarul istoric al mineriadei din iunie '90 a fost atat de puternic, încat el va hotarî pentru înca multi ani de acum înainte. Dar el nu e adevarul victimelor.
Eroi casati
In varianta sa eroica, 13-15 iunie e o povestire dramatica în care rolul principal, patetic si tragic, e ocupat de "împotrivire". Cateva sute de încapatanati au continuat protestul din Piata Universitatii, mult dupa ce demonstratia fusese parasita de grupurile mari. Dupa o asteptare scurta, Ion Iliescu a cedat nervos si a trecut la actiuni radicale. Politia a intervenit în forta, dar protestatarii au reactionat.
Au urmat ciocniri de strada si în cele din urma Ion Iliescu a chemat sau a aprobat sau nu s-a împotrivit interventiei minerilor. Bucurestiul a fost supus cateva zile unei demonstratii sinistre de forta. Minerii au batut, au distrus, au ucis, dupa care au fost încolonati, binecuvantati de acelasi Ion Iliescu, în numele presupusei lor constiinte civice, si trimisi acasa.
Pana la urmatoarea întrebuintare. Asa suna varianta eroica. Exista însa un alt fel de a povesti si întelege evenimentele din 13-15 iunie. Deloc eroica, aceasta varianta e tragica în sens istoric si a impus consecinte pe care continuam sa le traim astazi, dupa exact 13 ani.
Misterul unei deplasari
Eroii principali ai acestei povestiri nu mai sunt încapatanatii din Piata Universitatii. Rolul lor a fost, de altfel, întotdeauna supraestimat sau speculat. Cateva zeci, în cel mai bun caz 200-300 de oameni confuzi, agitati si dezorganizati nu puteau pune în pericol nimic, cu exceptia rondurilor de flori (aici Ion Iliescu avea si dreptate, si simt civic). Demonstratia lor era sortita falimentului.
Nici interventia stupida a politiei nu e elementul care da importanta istorica a evenimentelor din 13-15 iunie. Aparitia unei forte de politie, la randul ei dezorganizata si confuza, a fost în fond ridicola. Cu totul altceva a fost însa interventia minerilor în plin Bucuresti. Aici se afla sensul istoric al evenimentelor din 13-15 iunie. Aici se gasesc valorile care au întemeiat o epoca.
Am fost întotdeauna surprins de simpla aparitie a minerilor în centrul Bucurestiului si de lipsa de surprindere a celor ce au comentat si mai comenteaza înca mineriada din 1990. Nimeni nu pare sa se mire de aparitia minerilor în Piata Universitatii, pentru ca toata lumea e ocupata cu istorisirea actelor de barbarie care au costat vieti si au pus cruce imaginii bune pe care o avea pe atunci Romania în strainatate. De acord. O clipa, totusi. Ce cautau mii de oameni, muncitori si locuitori ai Vaii Jiului, la Bucuresti? Politia, da, era o prezenta normala, dar minerii, locuitori ai unei zone aflate la mai mult de 400 de km de Bucuresti, nu. Ei nu erau o prezenta normala. De unde si pana unde mineri la Bucuresti? Aceasta deplasare însemna ceva, cu totul altceva decat un grup suplimentar de forte de ordine, în sprijinul politiei. Ce anume?
Un act (contra)revolutionar
Raspunsul, greu de banuit atunci si din ce în ce mai probabil astazi, este: ei erau forta cea mai coerenta, produsul social clasic al lumii romanesti de politica si industrie colectivista; singura forta sociala care s-a coagulat sub comunism; clasa muncitoare de care ne-am obisnuit sa radem în eseuri, masele de care ne-a tot vorbit Partidul Comunist Roman si pe care acelasi partid le-a creat în mod fortat, prin industrializare, dar si prin etica "omului nou", acea morala primitiva care sfarseste prin a lega sarmanii marilor peisaje industriale.
Insa clasa muncitoare din Valea Jiului nu are nimic în comun cu imaginea idilica din opusurile marxiste. La drept vorbind, ea nici nu e clasa muncitoare si nici nu avea cum sa fie într-o tara în care industria a fost creata prin programe de forta si nu avea în spate decat o traditie tehnica precara. Aceasta clasa sau mai degraba masa e o forta doar prin capacitatea ei de a împarti mizeria si de a dezvolta un resentiment teribil fata de lumea din afara. Aceasta masa nu e o forta, ci o forta la dispozitie.
Daca e si singura forma de coagulare sociala a tarii, ea e totodata semnul subdezvoltarii acelei societati. Cand au aparut în Bucuresti pentru a-si arata forta, minerii au gasit un sistem în disputa si l-au redresat pe mult timp. Ei au reafirmat trasatura de baza a societatii romanesti pe care protestatarii o negau sau ignorau naiv si au impus tonul si viteza desfasurarilor istorice ulterioare. Asta explica, în logica istorica, aparitia dirijata a minerilor Vaii Jiului la Bucuresti.
Romania a redevenit astfel ceea ce trebuia sa fie. Un stat în curs de subdezvoltare, dominat de etica unui colectivism primitiv, complet lipsit de vocatie civica si condus în sistem închis de un grup politic circular în care se perinda si recicleaza o nomenclatura semi-feudala.
Interventia minerilor a fost probabil evenimentul istoric pe care se întemeiaza pacea sociala rasunatoare a Romaniei ultimilor 13 ani. Numai în aceste conditii a fost posibila impunerea ulterioara a partidului-stat, cum numesc ziarele oligarhia care a luat în arenda tara. Mineriada a fost un act de întemeiere, si din acest punct de vedere ea a fost adevarata miscare revolutionara (desi contrarevolutionara), si nu evenimentele din decembrie 1989.
Ea a marcat aparitia statului oligarhic roman, care e stat real, spre deosebire de statul democratic roman, care e în mod fundamental proiectia lui decembrie '89, un eveniment "simulat", fara continut social. Decembrie '89 a fost primit de grosul societatii ca o surpriza care nu se discuta, ci se executa. Iunie '90 a fost însa înteles si recunoscut ca fapt real. Traim la nivel adanc în termenii prescrisi de 13-15 iunie 1990, nu de 16-21 decembrie 1989. De atunci tine minte societatea româneasca cine e stapanul.
Rezistenta prin subdezvoltare
Desi uitate de mediile de informare, evenimentele din 13-15 iunie sunt înca foarte active în memoria sociala. Mineriada din iunie '90 da de fapt acea structura de fond a asezarii sociale romanesti care ramane nemiscata sub suita de privatizari, legi si institutii importate. Sub ambalajul inovatiilor de imagine institutionala, societatea romaneasca e dominata de aceleasi reflexe: relatia de subordonare pasiva în fata institutiilor publice, formula de conducere prin structura de clan, compromisurile extralegale care tin loc de justitie.
Toate sunt forme de viata sociala învatate înainte de 1989 si reconfirmate prin actul sangeros din iunie '90. Mineriada a pus capat dubiilor de moment si a redat legitimitatea enormei structuri de rezistenta care pune în (ne)miscare societatea romaneasca.
E vorba de acea capacitate uneori de-a dreptul miraculoasa de a adopta formal lucruri noi si de a practica simultan legea locului, de a respinge fara a alunga, de a supravietui în cutume vechi, dar în decor occidental. Actul de relansare a rezistentei sociale romanesti prin subdezvoltare colectiva a avut loc atunci, în iunie 1990, si de aceea mineriada trebuie sa primeasca importanta istorica pe care o merita.
