De același autor
La Casa Alba, presedintele Bush incheia ziua cu o cina linistita si se retragea, ca de obicei, devreme la culcare. A doua zi, presedintele se va scula devreme si va cauta, tot ca de obicei, îndrumare si tarie spirituala în cartea unui predicator scotian din secolul al XIX-lea.
La Londra, Paris si Bruxelles sute de mii de oameni nelinistiti de mersul secolului XXI se pregatesc pentru demonstratii de protest împotriva razboiului din Irak. La cateva mii de kilometri departare, într-o camera de monitorizare întesata de ecrane, generalul Tommy Franks, comandantul teatrului de operatiuni din Irak, urmareste în direct imaginile captate prin satelit în toate punctele frontului.
Sambata, 22 martie, în jurul pranzului, generalul Franks, cunoscut mai mult pentru placerea de a se amesteca printre soldati decat pentru iscusinta de a naviga printre întrebari, a aparut în fata ziaristilor adunati la Centrul de Comanda din Qatar si a anuntat scurt: “Veti fi martorii unui razboi cum nu s-a mai vazut în istorie!”. Apoi s-a întors în camera de monitorizare pentru a dicta mersul viitorului. Caci razboiul din Irak nu mai are nimic de lamurit militar. Sau macar din punctul de vedere al logicii militare clasice. Forta natiunii americane a acoperit cu o imagine colosala toate orizonturile. Magna America a devenit singurul punct de referinta al lumii: si pentru cei ce spera prin ea si pentru cei ce o urasc. Razboiul din Irak a fost decis odata ce bocancii primului soldat american s-au înmuiat în apele Eufratului. Însa razboiul pentru înfatisarea viitorului abia începe. Cum am ajuns aici? Povestea uneste în linie dreapta doua randuri de încaltari.
Corbulo preamericanul
În vara anului 62 dupa Cristos, legiunile generalului roman Gnaeus Domitius Corbulo fortau Eufratul. Sandalele genistilor romani se afundau în apele raului si a doua zi trupele de uscat treceau pe un pod de vase. Razboiul cu partii avea sa ia un curs schimbator, dar Corbulo adusese deja puterea imperiala romana adanc în mijlocul Orientului.
Dupa aproape 2000 de ani, America revine în acelasi loc. Doua civilizatii se ciocnesc din nou. Prima a sosit în desertul irakian adusa de armata unei republici democrate de putere imperiala.
A doua supravietuieste într-un stat personal, condus de un satrap oriental, cu mainile patate de sangele supusilor sai si mintea întunecata de nebunie. Statele Unite contra Irak pare multora din cei ce protesteaza în fel si chip la Londra, Paris, Bruxelles sau Hollywood un razboi nemotivat si barbar. Nu e deloc asa, iar comparatia care leaga sandaua romana si bocancul american ne poate învata mult. Mai întai ceva neasteptat despre natura fortei militare americane.
Bartels postromanul
În momentul în care au lansat prima racheta asupra Bagdadului, navele flotei americane se aflau în apele Golfului Persic, la aproape 1.000 de km de capitala irakiana. La bordul crucisatorului Bunker Hill, sergentul Clayton Bartels a deschis un e-mail ultrasecret, trimis de la centrul principal de operatiuni din Florida. Pe ecran a aparut imaginea digitala a unei suburbii a Bagdadului, înregistrata de un satelit militar. Bartels a confirmat primirea coordonatelor si a apasat apoi în dreapta ecranului careul cu inscriptia: EXECUTE. Crucisatorul a fost scuturat de socul de lansare a 30 de rachete Tomahawk. Un alt e-mail criptat punea în pozitie de tragere avioane F-16, nedetectate deasupra Bagdadului. De acolo a pornit valul urmator de rachete Cruise cu directie comandata spre cladiri aflate pe lista de tinte a primei faze de atac. În cursul noptii, Bagdadul a fost lovit de 300 de rachete, dar în oras lumina, telefoanele si reteaua de apa au continuat sa functioneze. Loviturile americane au cautat si gasit case si uneori numai aripi ale unor cladiri oficiale. Nici un cartier si nici o casa locuita de civili nu a fost lovita cu buna-stiinta. Aceasta modalitate de atac a creat o surpriza enorma. Aparatul militar si de propaganda irakian astepta si poate chiar miza pe un asa-numit bombardament-covor care ar fi umplut morgile, spitalele si ecranele televizoarelor. Dar surpriza abia începea.
Surpriza
(si în cer si pe pamant)
Teoria construita pe baza comportamentului militar american al ultimilor 10-15 ani spune ca Statele Unite evita sa angajeze lupte directe si prefera formula “lasa” a atacurilor aeriene. Contrar asteptarilor, americanii si britanicii au lansat însa din prima zi o ofensiva terestra masiva în Sud. Forte mecanizate de infanterie si unitati blindate de mare mobilitate au dat peste cap liniile inamice în mai multe sectoare si au continuat apoi sa înainteze pe doua directii spre Bagdad. Pe parcurs, varfurile înaintarii americane au lasat în urma, fara sa ocupe, Basra, al doilea oras al tarii, si localitati importante.
Dupa primele 24 de ore, era deja limpede ca planificatorii militari americani definisera Bagdadul drept “epicentru” si recomandasera un ritm de înaintare rapid, fara pauze de ocupare si curatare a obiectivelor de parcurs. În sfarsit, a treia miscare derutanta s-a declansat în Nord, unde principalul oras, Mosul, a fost atacat din aer cu rachete si infiltrat la sol de elemente ale fortelor speciale. Atacul combinat american a provocat imediat supriza tactica si a redus capacitatea de raspuns a centrului de comanda irakian.
Irakienii, dar si observatorii militari straini au înteles ca se afla în fata unui nou fel de a face razboi. Generalul Tommy Franks avusese dreptate: “... cum nu s-a mai vazut!”.
Bagdad contra Dresda
E foarte la moda sa botezi orice cu un nume sic, iar mediile de informare se dau în vant dupa asa ceva.
Data fiind aceasta înclinatie spre simplificare tabloida, nimic nu putea fi mai binevenit decat o carte obscura dezgropata la sapte ani de la aparitie: Shock and Awe (Soc si groaza) de Harlan K. Ullman si James P. Wade (National Defense University Press, 1996). Autorii, fosti militari, sugereaza o noua metoda de actiune armata, parte a asa numitei strategii de “Rapid Dominance”. Metoda e de fapt o operatie de restrangere rationala a efortului militar în jurul ideii de forta covarsitoare si precizie desavarsita. Obiectivul: eliminarea capacitatii si vointei de lupta a inamicului si nu anihilarea sa fizica, asa cum dictau conceptele militare clasice. Cartea lui Ullman si Wade nu e nimic altceva decat rezultatul unui fel foarte american de a gandi, lipsit de divagatii, dubii si alte elemente “laterale”.
Cand e un razboi castigat cu adevarat?, se întreaba autorii dupa ce constata balastul pe care îl presupune raspunsul clasic. Razboaiele castigate prin anihilarea fizica a inamicului se soldeaza întotdeauna cu maceluri si distrugeri materiale uriase. Partea învingatoare e apoi obligata sa faca fata raspunderii morale si sa acopere macar partial o nota de plata enorma. Obiectivul strategiei de razboi americane - propun autorii - trebuie, în consecinta, modificat.
El trebuie sa vizeze blocarea puterii militare adverse si conservarea mediului fizic si moral în teatrul de operatii. Mai clar spus, o strategie minimalista care reduce razboiul la un joc de mare forta si precizie. Tabla de sah nu mai trebuie rasturnata si aruncata în capul adversarului. Un mat în cateva mutari îndraznete si inteligente aduce o victorie infinit superioara. Nenorocirea e ca majoritatea celor ce vorbesc de noua strategie americana (“Shock & Awe”) nu s-au obosit si nu se vor obosi sa afle ce se ascunde în spatele acestei titulaturi spectaculoase. Asa a aparut impresia ca noua strategie consta pur si simplu din lovituri de ciocan cosmic aplicate pana cand adversarului îi ies creierii si capitularea pe nas. Au aparut imediat comparatiile Dresda-Bagdad. Sa comparam, daca e într-adevar nevoie: 13 februarie 1945, Dresda, o noapte de bombardament-covor, 3.000 de tone de bombe incendiare, un oras complet distrus, minimum 50.000 de morti; Bagdad, bombardamente de precizie în suburbii, 5 morti si 207 raniti (cifra oficiala irakiana). Numarul victimelor va creste cu siguranta, însa comparatia cu Dresda va fi oricand o enormitate. “Shock & Awe” nu are nici o legatura cu forta oarba. Bagdad nu va completa lista deschisa de Guernica, Coventry, Dresda, Hamburg si alte cimitire construite din aer.
Euroexceptia
Ciocnirea militara din Irak a deschis ochii întregii lumi asupra unui fenomen disparut din memoria activa a omenirii: razboiul ca forma de manifestare a unei democratii militare. Ceea ce arata azi americanii în Irak s-a mai vazut doar în vremurile de suprematie romana. Din acest punct de vedere, generalul Franks a gresit: un asemenea razboi s-a mai vazut în istorie, atata doar ca nimeni nu si-l mai aduce aminte nemijlocit. Lumea construita de romani si lumea americana în care traim împart cateva caracteristici esentiale.
În primul rand, o limba universala (latina/ engleza), apoi un nivel de civilizatie mult înaintea vremurilor. Un nivel de civilizatie fara rival, ravnit, admirat si invidiat în tot restul lumii. Numim astazi acest fel de a trai prin contagiune “globalizare” si nu ma îndoiesc nici o clipa ca romanii, cu legile lor morale, tehnologia si economia lor implacabila, alaturi de cultura lor populara simpla si accesibila, au fost sursa primei “globalizari” cunoscute.
În ambele cazuri, armate sustinute de o tehnologie imbatabila exporta valori (juridice, administrative) si tolereaza natura locului (Panteonul regional).
Capacitatea americana de a pune pe picioare un univers în care statul e greu de deosebit de vointa populara, iar aceasta de exercitarea fortei, vine dupa o pauza de 2000 de ani. Imperiul Britanic a fost poate un exemplu asemanator, dar britanicii n-au avut niciodata avansul pe care America îl are astazi fata de urmatorul clasat, forta Europei Continentale. De aici si marea problema care pune la încercare sistemul american: antiamericanismul oficial al bazinului vest-european. Franta, Germania (si Belgia!) au anuntat saptamana trecuta organizarea unei întîlniri menita sa dezvolte ideea unui “centru intern” de putere militara al Uniunii Europene. Marea Britanie, aliat european al Americii, a fost exclusa de la întalnire, ceea ce nu lasa nici o urma de îndoiala asupra finalitatii contra-americane a acestei initiative.
Ideea e, desigur, în cel mai bun caz, o absurditate, si în cel mai rau caz, o premiza periculoasa. Prin ea respira linia aproape iresponsabila a politicii externe franceze care se aboneaza astfel la o filozofie generala pur si simplu reactionara: blocarea modernizarii globale propagata de universul american (prin mijloace de cultura civila si militara). Ideea franceza, la care se adauga jocul riscant al Turciei în nordul Irakului si reteaua de proteste de strada manevrata de grupuri de extrema stanga din Occident, ne va ocupa ziarele si cosmarele în anii ce vin. Toate aceste formule si actiuni de protest se bizuie pe o intuitie corecta: omenirea se afla în fata unui viitor cum n-a mai fost de la Roma încoace. Acest viitor e american si lui i se opun cei ce ar fi dorit ca Ideea lor sa stea în capul mesei.
Deocamdata însa razboiul din Irak merge mai departe si americanii sunt pusi în fata unei forte ce va fi, foarte probabil, eliminata. Daca va fi analizata cu toata atentia si daca nu va fi subestimata.
Arma secreta publica
În ciuda colectiei personale de arme de distrugere în masa, Saddam Hussein se poate bizui mult mai mult pe armele de convingere în masa. Razboiul purtat de irakieni e doar partial un razboi armat.
Restul îl fac propaganda, disimularea si asimetria, artele stapanite de Saddam Hussein cu o virtuozitate coborata din traditia istorica a spatiului oriental. Primii soldati americani ucisi în lupta au fost împuscati de soldati irakieni în civil.
Soldati britanici au fost la un pas de prizonierat dupa ce au fost atrasi cu promisiuni false de capitulare a unor unitati militare irakiene. La Bagdad circula pentru uzul exclusiv al reporterilor occidentali “autobuzul catastrofelor”.
Reporterii sunt depusi în fata unor case distruse sau a unor paturi însangerate de spital si afla de la oficiali irakieni ca asa arata rezultatele interventiei americane.
Reporterii transmit imaginile si televiziunile de acasa le difuzeaza în toate sufrageriile Occidentului. Arma propagandistica irakiana loveste astfel departe, mult în spatele liniilor americane si britanice si aprinde o opinie publica deja pregatita sa explodeze. Pe masura ce aliatii se apropie de Bagdad vom vedea probabil tot mai mult si tot ce e mai nou în arsenalul propagandistic irakian.
Duminica seara, în cursul unei conferinte de presa, comandantii militari americani estimau, aparent împotriva cursului evenimentelor, ca razboiul nu se va termina curand. Ofiterii americani stiau desigur mai mult decat stim noi. Si legiunile lui Corbulo au castigat prin partea locului un razboi cu mers schimbator. Dupa care viitorul a fost multa vreme roman.
