De același autor
Cu câtva timp în urmă au apărut în presă propuneri pentru modificarea (completarea) componenţei Consiliului Suprem de Apărare Ţării (C.S.A.T) cu reprezentanţi ai unor organe ale Statului, printre care şi cu Procurorul general. Desigur, componenţa oricărui organ de stat poate fi pusă oricând în discuţie, ţinând seama mai ales de cum funcţionează şi ce-l împiedică să-şi ducă la bun sfârşit menirea pentru care a luat fiinţă. Nu ştim să se fi făcut vreun examen al modului în care a funcţionat CSAT în cei peste 20 ani de când există şi care este eficienţa hotărârilor sale şi, pe baza unei astfel de analize să se fi făcut propuneri de modificare a componenţei şi a funcţionării sale. Pentru că, din experienţa mea de fost membru al CSAT timp de cca şase ani, am constatat, de exemplu că eficienţa hotărârilor CSAT este în suferinţă, întrucât deşi aceste hotărâri sunt legal obligatorii pentru toate organele statului la care ele se referă, nu sunt rare cazurile în care respectivele hotărâri nu se execută de către destinatarii lor, fără ca nerespectarea celor decise de CSAT să fi avut vreo consecinţă pentru cei care nu le-au executat.
Propunerea care m-a determinat să scriu aceste rânduri nu vizează însă eficienţa acestor hotărâri, ci eventuala completare a componenţei CSAT cu Procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ. S-au făcut deja în presă unele comentarii în legătură cu această propunere, unele favorabile, altele nu. Nu le voi examina, ci îmi voi exprima punctul meu de vedere, motivat.
Nu cred că o astfel de propunere este acceptabilă, întrucât:
În componenţa CSAT intră, potrivit legii de organizare şi funcţionare a acestuia, printre alţi conducători de organe ale administraţiei de stat centrale, şi Ministrul justiţiei. Dar procurorii din Ministerul Public, inclusiv Procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ, îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea Ministrului Justiţiei”, aşa cum decide fără putinţă de tăgadă Constituţia României la art.131 alin (1). Aceasta înseamnă, mai direct spus, că procurorii sunt subordonaţi Ministrului justiţiei, sub a cărui autoritate îşi desfăşoară activitatea. Dar aceasta mai înseamnă şi că tot ce priveşte ordinea publică şi siguranţa statului, inclusiv a cetăţeanului şi a bunurilor sale asupra cărora veghează procurorii, precum şi problemele pe care le ridică această activitate şi cu privire la care trebuie informat CSAT, pot fi aduse la cunoştinţa acestui organ suprem al administraţiei de Ministrul justiţiei, din proprie iniţiativă sau la cererea CSAT. Tot astfel, orice decide CSAT în privinţa funcţionării şi activităţii procurorilor organizaţi în Parchete pe lângă instanţele judecătoreşti de orice nivel poate fi adus la cunoştinţa procurorilor prin grija Ministrului justiţiei şi cu luarea tuturor măsurilor care se impun. Nu mai puţin, în măsura în care, din punct de vedere tehnic este necesar ca în CSAT să se audă şi vocea Procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ, acesta poate fi invitat personal la discutarea punctului de pe ordinea de zi care ar avea nevoie şi de lămuririle Procurorului general. Aşa s-a procedat întotdeauna, până acum, dacă vreun ministru a avut nevoie, la şedinţa CSAT de prezenţa unui tehnician din subordine sau dacă CSAT a dorit să asculte şi opinia unui astfel de personaj.
Dar mai există un alt aspect, care se opune decisiv ca Procurorul general să fie membru al CSAT: calificarea procurorului ca magistrat, calificare pe care în reglementarea actuală în mod greşit o are. Pentru că aceeaşi Constituţie, la art. 133 alin (3), prin trimiterea la alin (2) lit.a din acelaşi articol, îi face magistraţi şi pe procurori. Dintr-un condei. Dacă este magistrat, însă, procurorul nu poate face parte dintr-un organ al executivului – cum este şi CSAT. În acest sens sunt de asemeni dispoziţii constituţionale, care la alin (2) al art.132 precizează că funcţia de procuror este compatibilă doar cu funcţii „didactice din învăţământul superior”. Cu nimic altceva, inclusiv cu vreo funcţie publică – cum este cea de membru al CSAT – sau privată. Dar, greşită sau nu, această calificare legală produce efecte pe plan intern (la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu produce efecte şi Curtea nu a considerat niciodată procurorul drept magistrat, şi aceasta pentru simplu motiv că procurorul nu îndeplineşte condiţiile de independenţă specifice magistratului. A se vedea, cu titlu de exemplu, Hot. CEDO din 26 aprilie 2007, în cauza D. Popescu c/a România).
Desigur că calificarea de magistrat a procurorului este greşită. Ea s-a obţinut prin eforturi supraomeneşti ale Procuraturii generale pentru a păstra ceva din poziţia şi aura procurorilor organizaţi după modelul sovietic, potrivit cu principiile leniniste, şi care a făcut – tot eronat – din procuror prima figură a justiţiei, cu puteri care mergeau până la aberaţia de a putea declara recurs şi împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive. Din păcate – pentru iubitorii modelului sovietic de organizare a Parchetului – prima figură a unei justiţii normale este judecătorul şi numai el este magistrat (iar la figurat, primul magistrat al unei ţări este Preşedintele ţării). Procurorul este – aşa cum o spune clar doctrina juridică şi legislaţia franceză, iar Franţa este ţara care „a inventat procurorul” – agent al executivului şi nimic altceva, iar această calificare nu are nimic infamant în ea. Păi cum să fii magistrat când îţi desfăşori activitatea după principiul ierarhic şi sub autoritatea Ministrului justiţiei, care face parte din executiv? Cum să fii magistrat când cca 90% din activitate este de natura executivului şi când nu ai independenţa specifică magistratului, aşa cum repetă CEDO pentru legiuitorul român de câte ori are ocazia. A se vedea, pentru documentare şi organizarea parchetului în România până după al doilea război mondial sau studiul prof.univ.dr. V. M. Ciobanu în Revista Română de Drept Privat nr.3/2012.
Bineînţeles, ideea „lucrului bine făcut”, ca să amintesc de un slogan utilizat în ultima campanie electorală face inadmisibilă includerea Procurorului general de la Parchetul de pe lângă ICCJ în CSAT (ceeace consilierii Preşedintelui României ar fi trebuit să ştie). Din aceleaşi raţiuni, calificarea greşită a procurorilor drept magistraţi ar trebui să dispară din Constituţie cu ocazia modificării acesteia, modificare preconizată atât de Preşedinte, cât şi de partidele politice. De altfel, amintesc pentru cei care au nevoie, că în Constituţia din 1923 nu se vorbea de Parchet decât într-o singură propoziţie privind reprezentarea de către acesta a intereselor generale în instanţele judecătoreşti. Dar despre puterea judecătorească – din care Parchetul nu face parte – Constituţia din 1923 vorbea pe larg.
