De același autor
Bufonul de serviciu al lui Iosif Djugasvili (Stalin), Hrusciov a acumulat, mai cu seama in anii de dupa al II-lea razboi mondial, un enorm resentiment impotriva celui pe care il adora in discursuri publice ce depaseau gradul si asa aberant de mistica veneratie. A participat cu fervoare la spectacolul degradant al cultului personalitatii, dar tot el a fost cel care, cu veritabil curaj, a denuntat acest cult in dinamitardul "Raport Secret" rostit la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956.
Dupa moartea lui Stalin, Hrusciov a fost initial aliatul lui Gheorghi Malenkov, de care insa se va separa, inainte de toate pe tema tratarii mostenirii istorice a defunctului despot. A jucat un rol important in deschiderea politica si culturala numita "Noul Curs", insa tot el a fost acela care s-a straduit sa stopeze liberalizarea din Polonia si a ordonat (impreuna cu colegii sai din Prezidiul CC al PCUS) anihilarea sangeroasa a Revolutiei maghiare in noiembrie 1956.
Propunand strategia "coexistentei pasnice", s-a opus aventurismului ultrastangist al lui Mao, insa a adus omenirea in pragul unui razboi termonuclear in toamna lui 1962, prin amplasarea rachetelor sovietice in Cuba. A stiut sa bata in retragere in urma ultimatumului lui John F. Kennedy, ceea ce avea sa-l coste enorm in planul autoritatii politice in URSS si in cadrul blocului sovietic.
A promis relatii egale intre statele Tratatului de la Varsovia si CAER, insa a facut tot posibilul pentru a le mentine in orbita sovietica de dominatie. Asa cum au demonstrat-o Agnes Heller, Ferenc Feher si Roy Medvedev, in multe privinte, hrusciovismul a fost o miscare politica si ideologica reformatoare. In fond, Mao nu gresea numind linia lui Hrusciov "revizionism modern".
Pe de alta parte, a fost inconsecvent, irascibil, chiar agresiv, atacand, mai ales dupa 1963, tendintele de liberalizare culturala (vezi atacurile impotriva poetului Evgheni Evtusenko si sculptorului Ernst Neizvestnii, cel care, la cererea familiei, avea sa-i faca monumentul funerar). Hrusciov a fost insa cel care a permis publicarea in 1962, in revista condusa de Aleksandr Tvardovski, Novii Mir, a povestirii lui Aleksandr Soljenitin O zi din viata lui Ivan Denisovici.
Era pentru prima data ca universul concentrationar stalinist, Gulagul, era recunoscut intr-un text publicat oficial. Acest lucru nu i-a fost iertat lui Nikita Hrusciov de catre colegii sai neo-stalinisti. Pe de alta parte, tot in timpul lui Hrusciov, mai precis in 1959, s-a produs infama campanie impotriva lui Boris Pasternak, legata de publicarea in Occident a romanului Doctor Jivago. Tot in acei ani, era interzisa publicarea romanului lui Vasili Grossman, Viata si destin, un act de acuzare devastator la adresa bolsevismului, conceput drept frate geaman al nazismului.
Lipsit de cultura, brutal in relatiile cu intelectualii, vehement si chiar vulgar in exprimare, Hrusciov era in acelasi timp convins ca sistemul poate fi reformat si ca violenta terorista putea fi evitata. A nutrit iluzii despre Lenin si leninism si chiar in privinta lui Stalin s-a ferit sa mearga pana la capat. "Raportul Secret", cum arata chiar liderul comunist italian Palmiro Togliatti, nu atingea originile sistemice ale terorismului bolsevic.
Responsabilitatea era atribuita exclusiv lui Stalin (mai exact spus cultului acestuia), nu institutiei partidului unic inspirat de o ideologie radical utopica. La Congresul al XXII-lea al PCUS, in octombrie 1961, Hrusciov declansa o noua ofensiva impotriva tiraniei staliniste, insa nici atunci nu indraznea sa redeschida dosarele enormelor crime comise nu numai impotriva membrilor de partid, ci a intregii societati, incepand chiar din perioada initiala a sovietismului. Cultul lui Lenin continua neabatut, fondatorul sistemului fiind privit drept un model de umanism si principialitate.
Exista cateva biografii ale fostului lider sovietic, insa nici una nu se poate compara ca volum de informatie si adancime analitica cu lucrarea monumentala, intr-adevar comprehensiva, recent publicata la editura Norton de catre profesorul William Taubman de la Colegiul Amherstdin Massachusetts. Cartea profesorului Taubman a primit recenzii elogioase, intre care tin sa o mentionez pe cea semnata de Robert Conquest, renumitul sovietolog, in revista New Yorker (31 martie 2003).
In acelasi sens, Richard Pipes in New York Times (26 martie 2003) insista asupra faptului ca acest studiu de aproape noua sute de pagini reprezinta prima lucrare academica substantiala bazata pe studierea temeinica a arhivelor sovietice, a intregii literaturi existente, precum si pe zeci de interviuri. Este vorba de o carte menita sa devina analiza definitiva a carierei celui care, prin actiunile sale in directia de-stalinizarii, a deschis drumul spre reformele gorbacioviste si decesul final al Uniunii Sovietice si al partidului bolsevic creat de Lenin in 1903.
Meritul esential al lui Hrusciov a fost de a fi provocat acel dezghet (termenul este legat de titlul unei povestiri de Ilya Ehrenburg), gratie caruia s-a destramat un intreg univers construit pe baza de frica universalizata, morbida duplicitate si patologica suspiciune.
Nikita Sergheievici Hrusciov s-a nascut in 1894, dintr-o familie de tarani saraci. A intrat in partidul bolsevic destul de tarziu, in 1918. Nu a fost deci membru al Vechii Garzi leniniste formate din cei care aderasera la partidul bolsevic inainte de luarea puterii. A intrat in vizorul lui Stalin prin intermediul sotiei acestuia, Nadejda Alliluieva, cu care era coleg de grupa la un institut de studii tehnice. A devenit rapid protejatul lui Lazar Kaganovici, "comisarul de fier" al transporturilor.
Lider al organizatiei de partid din Moscova, a participat la epurari cu pasiune, ajungand la sfarsitul anilor '30 membru al Biroului Politic al PCUS si prim-secretar in Ucraina. In anii razboiului a fost general politic, indeplinind misiuni dificile, inclusiv la Stalingrad. A fost printre cei care au participat la ultima agapa nocturna organizata de Stalin cand, dupa unele teorii recente, dictatorul a fost otravit de Beria. Indarjitii stalinisti Molotov, Malenkov, Bulganin si Vorosilov l-au subestimat, sustinand numirea sa ca prim-secretar al CC in septembrie 1953.
A utilizat pozitia-cheie in aparat pentru a subrezi autoritatea epigonilor stalinisti. In iunie 1957 a supravietuit tentativei de inlaturare urzita de acestia. Urmarea a fost expulzarea din conducere a ceea ce in epoca s-a numit "grupul fractionist, antipartinic si fara de principii Molotov, Malenkov, Kaganovici, Bulganin, Pervuhin, Saburov si Sepilov care li s-a alaturat". Imprevizibil si autoritar, a practicat politica salturilor morale in economie, ceea ce a dus la frustrari in randul birocratiei administrative, mai ales in agricultura.
Deschiderile culturale i-au exasperat pe ideologii partidului (Mihail Suslov, Iuri Andropov, Leonid Iliciov). Toate acestea au dus la lovitura de palat din octombrie 1964, cand Hrusciov a fost fortat sa se pensioneze, fiind inlocuit la varf de tandemul Leonid Brejnev-Alexei Kosighin. Dupa publicarea memoriilor sale in Vest, a fost chemat la comisia controlului de partid in 1970. Si-a sfidat fostii camarazi spunandu-le: "Si eu am fost infectat de Stalin, insa, spre deosebire de voi, eu m-am eliberat". A condamnat invazia Cehoslovaciei in 1968. Cand a incetat din viata, Pravda a publicat pe ultima pagina o scurta notita de cateva randuri, lipsita de orice apreciere favorabila, a destinului politic al celui care a condus URSS intre 1953 si 1964.
Sa spun in concluzie ca Hrusciov si hrusciovismul au reprezentat premisele formarii politice a lui Gorbaciov. Orice judecata unilaterala in privinta lui Nikita Hrusciov nu poate decat ignora complexitatea omului si a mostenirii sale. Cum atat de limpede o spune Taubman in incheierea magistralei sale lucrari: "deopotriva fanatic si realist lucid, oportunist insa principial in propriul sau stil, temandu-se de razboi, dar gata sa riste declansarea lui, cel mai modest personaj insetat de o putere dincolo de propriile capacitati, complice la mult rau, dar si autor a mult bine".
