ANUL XXVIII (1467) (08 Mai 2018 - 14 Mai 2018)

România devine un stat „iliberal“ – sau chiar, dacă aplicăm recenta teorie a lui Viktor Orbán – o „democrație creștină de modă veche“.

Prins între greșelile făcute din grabă și propriile principii, președintele încearcă să iasă din tăcerea resemnată și să blocheze nevoia devenită maniacală a adversarilor săi de a distruge independența justiției și de a-și face legi în interes personal.

Deși a câștigat puterea cu un scor care i-ar fi permis o guvernare stabilă, coerentă și axată pe reforme ale statului, iată că după un an și jumătate PSD se zbate ca peștele pe uscat. Nu e vorba neapărat de scăderea în sondaje, de aproape 15 procente, ci de faptul că nu i-au reușit decât în parte lucrurile importante pe care le-a vrut. Și asta pentru că și-a propus în loc de guvernare să acapareze puterea totală.

Nu știu alții cum sunt (vorba lui Creangă), dar ai noștri sunt foarte nevricoși. Până și cel mai calm dintre pământeni, Iohannis adică, și-a pierdut răbdarea cu „țopăielile“ fiscale și juridice ale PSD. Nonconflictuala Dăncilă a început și ea să-și arate colții, iar Dragnea accelerează la maximum preluarea ostilă a țării.

Fragilizarea statului de drept și a democrației este pusă în discuție instituțională la nivelul Uniunii Europene.

Dezvăluirile venite în preajma Zilei Mondiale a Libertății Presei relevă nivelul coborât în șanț al deciziei editoriale și al dialogului profesional în TVR.

Confruntarea dintre PSD și Banca Națională a României a reconfirmat inepția și iresponsabilitatea guvernanților.

În aceste ore şi zile în care Doamna Doina Cornea a revenit în atenţia publică – întorcându-se puţin din istoria în care era intrată oricum definitiv – m-am gândit mult la diversele momente în care prezenţa ei ideatică sau prezenţa ei fizică m-au impresionat, m-au marcat, au reprezentat puncte de referinţă sau chiar de sprijin în evoluţia mea.

Știam că ziua aceasta va veni și totuși speram mereu că va întârzia. Doamna Cornea era rațiunea de-a exista a întregii noastre lumi, pentru că-și sacrificase ani mulți din viață pentru ca această lume să se nască și să dăinuie. Nu, plecarea ei dintre noi nu putea veni inexorabil.

Paradoxal, acum când a plecat spre altă lumină, nu o mai pot numi un simbol. Făptura ei umană, combinând graţie, discreţie şi forţă, acea „putere a fragilităţii“ despre care mărturiseşte titlul cărţii publicate în 2006 la Humanitas, mi se pare infinit mai preţioasă, sursă de inspiraţie şi model pentru cei care nu putem ajunge la tăria ei decât atât timp cât o simţim aici încă, lângă noi.

Doina Cornea a plecat dintre noi. Deşi era absentă din viaţa publică de mulţi ani, oricine voia să îşi însenineze mintea şi sufletul, otrăvite de politica actuală, de nivelul de decădere a României în toate domeniile, de lipsa de speranţă, se putea gândi la dânsa.

Scrisă într-un stil laconic, dar care impune autoritate, cartea Ten Years in the Death of the Labour Party a lui Tom Harris prezintă o radiografie a modului în care laburiștii s-au transformat într-o perioadă foarte scurtă „într-o versiune extremă, de nerecunoscut“ a lor.

O uniune vamală între Marea Britanie și Uniunea Europeană ar fi opusul idealurilor Brexit.

Cine îl va convinge pe Donald Trump în chestiunea acordului nuclear cu Iranul: Benjamin Netanyahu sau Emmanuel Macron?

Încrederea excesivă a superputerii în ascensiune în propriile forțe, stimulată de un curent de opinie care consideră că Vestul a pierdut deja partida, în combinație cu subestimarea adversarului poate fi extrem de periculoasă.

Macron poate fi obligat de context să favorizeze dimensiunea globală în detrimentul celei europene.

Ascultându-i pe practicanții limbajului de eprubetă, constatarea unei gândiri la fel de mici pare întemeiată, după cum întemeiată este îngrijorarea pentru o limbă română ce riscă, pe parcursul unei generații, să se transforme în limbă străină pentru propriii săi vorbitori.

Niall Ferguson nu se teme să prezinte atât aspectele negative, inerente unui imperiu, care mereu a fost constituit şi impus de un popor pentru a le domina pe altele, cât şi nenumăratele aspecte pozitive ale Imperiului Britanic.

„Anatol Vieru, cel mai mare geniu al României alături de Enescu, nu poate fi ignorat la nesfârșit“ (Fono Forum)

Cum circuli prin jurnalul lui Mircea Cărtărescu? Una dintre căi, mai ales pentru non-literații care îi compun de multă vreme publicul, va fi o preumblare prin biblioteca lui.