Bucurestiul Cultural, nr. 126 - Un festival cum n-a fost altul

Nu-mi amintesc de prea multe întâm­plări pe care le-am trăit în luna iunie 2013, dar una îmi este încă foarte vie în minte, deci încă funcţionează la timpul meu prezent. S-a numit Festivalul de Carte Transilvania şi a avut loc la Cluj-Napoca, între 19 şi 23 iunie. N-a fost altul ca el, deoarece s-a aflat la prima edi­ţie. Piaţa Unirii din oraşul de pe So­meş, vegheată de statuia lui Matei Cor­vin, a fost ocupată de standuri ale unor edituri importante din întreaga ţară, de o scenă pentru lansări de carte şi reci­ta­luri de poezie şi muzică şi de o ima­gi­na­ră sală de spectacol, cu scaune şi spec­ta­tori cât se poate de reali.

Cunoşteam Clujul de pe vremea când am locuit şi eu acolo, vreo două veri, prin 1987-1988. Sau mi se părea că-l cunosc, pentru că multe repere de atunci au rămas neschimbate, însă nu mă mai puteam orienta ca lumea. Bine, las la o parte faptul că tocmai locurile pe care le-am frecventat eu mai asiduu, adică mo­destele cârciumi de prin preajma actualei Pieţe a Unirii şi îmbătătoarea cherhana, au dispărut. Las la o parte faptul că multe denumiri ale spaţiilor pu­blice s-au schimbat. Las la o parte şi fap­tul că, în verile mele clujene de dinainte de 1989, călcam mai degrabă pe versurile lui Lucian Blaga şi Emil Isac decât pe asfalt.

Pe vremuri, cunoscusem oameni cu care speram să mă reîntâlnesc acum. Cu eseistul Viorel Bădică nu se mai putea, n-a mai avut răbdare să aştepte, a ple­cat dincolo în urmă cu mai bine de zece ani. L-au urmat şi alţii. Dar cu câţiva m-am revăzut după douăzeci şi cinci de ani de parcă ne despărţiserăm ieri. Cu Mircea Petean, bunăoară, poetul care a iubit atât de mult cărţile altora, încât a de­venit editorul multora dintre ele. Sau cu fabulosul Ovidiu Pecican, care mi-a adus aminte de lucruri cu desăvârşire ui­tate.

Când am ajuns la Cluj, Festivalul in­tra­se în a doua zi de desfăşurare. Pe fugă, m-am întâlnit cu scriitorul Horia Gârbea, cu muzicianul Mircea Tiberian şi cu editorul Ioan Cristescu, care tocmai por­neau înapoi spre Bucureşti. Poetul Eugen Suciu plecase deja. Iar peste poe­ţii din oraş, dar nu numai, plutea o ves­te amară: murise strălucitul lor prieten Alexandru Muşina.

În acea zi de joi, 20 iunie, la Cluj era o căldură de fierbea asfaltul. Iar pe la trei după-amiaza trebuia să particip la lansarea unei cărţi pe care, conştiincios, o citisem vreme de două zile: O Românie interioară, de Vasile Sebastian Dâncu. Îmi doream să vorbesc despre carte la fel de bine pe cât de bună este ea şi cred că nu m-am făcut de ruşine, deşi eram te­ribil de ruşinat de faptul că mă pri­veau atâţia ochi ca şi cum chiar m-aş fi pri­ceput la a spune lucruri demne de re­ţi­nut atenţia. Şi atunci l-am văzut pe Mury.

Ştiţi despre cine vorbesc: despre poetul Ion Mureşan. Cu bine ştiuta lui pălărie din paie, cu mersul legănat, de marinar al uscatului, cu inefabila lui bâlbâială. Şi unde ne puteam duce după acea lan­sa­re? La uriaşa distanţă de treizeci de metri, unde se întrezărea, ca o Meccă pen­tru emirul extenuat de drum şi de sete, cafeneaua Insomnia. Ni s-a ală­tu­rat acolo Dan Mircea Cipariu. Singu­ră­ta­tea venea pe Facebook, iar motocicleta de lemn a lui Ştefan Manasia refuza în con­tinuare să pornească şi să-l aducă pe poet alături de noi. Era joi şi era seară. În Piaţa Unirii, în ciuda căldurii de Cup­tor, se cumpărau cărţi, se făceau reci­ta­luri, se lansau cărţi.

Nu, n-am de gând să spun că seara aceea s-a încheiat la opt sau la nouă, însă nu cred să fi depăşit ora două din noap­te. A doua zi iar. A treia zi iar. „Vino­vată“ de perpetuarea evenimentului era Editura Eikon (am descoperit în George Vasile Dâncu şi Valentin Ajder, ini­ţia­to­rii proiectului, nişte moderatori grozavi), în parteneriat cu Asociaţia Culturală Eikon, Primăria Cluj şi Consiliul Local Cluj-Napoca.

Nu pot enumera titlurile care s-au lan­sat de miercuri până duminică, pen­tru că au fost sute. Nici numele oamenilor cu care am interacţionat, pentru că au fost, de asemenea, sute. Îmi aduc însă aminte, printre altele, de recitalul de poezie la care am luat parte, alături de Ion Mureşan, Dan Mircea Cipariu şi Mir­cea Măluţ, în seara zilei de vineri, 21 iunie, când am urcat pe scena Fes­ti­va­lu­lui şi am făcut „schimb de replici“ cu Teo­dora şi Lenuţa Purja, două formi­da­bile interprete de muzică populară, şi cu invitaţii lor. O seară încheiată cu fer­me­că­toarea lansare-recital a lui Dinu Olă­ra­şu, care şi-a cântat un lanţ de poeme din proaspăt apărutul volum Dar.

Mai poate exista sâmbătă după o ase­me­nea vineri? Da, mai poate, pentru că pe scenă urmează să urce din nou poezia şi poeţii. Viorel Mureşan? Prezent! Mir­cea Petean? Prezent! George Vulturescu? Prezent! Daniel Săuca? Prezent! Eliza Macadan, Iulian Dămăcuş, Flore Pop, Ion Cristofor, Adrian Popescu? Prezenţi! Iar prin telefon, de la Bucureşti, Eugen Suciu îmi recită un poem încheiat cu un vers care mă zguduie: „întunericul ştie totul“. La Cluj, după o furtună ca-n fil­me, întunericul a acaparat totul.

Se apropie ora 11 noaptea şi mă aflu la gară. Mă gândesc cu groază la întoar­ce­rea în Bucureşti cu un tren al groazei, în care compartimentele cu patru paturi ale vagonului-cuşetă au fost „redesenate“ în aşa fel încât între patul de jos şi cel de sus e o distanţă de un metru şi ju­mă­tate, iar între patul de sus şi plafon sunt doar patruzeci de centimetri. Şi bineîn­­ţe­les că, şi la dus, şi la întors, am patul de sus. Pe care la venire l-am părăsit după o jumătate de oră, pentru că semăna cu un sicriu. Şi, odată ieşit pe hol, am vă­zut că două compartimente erau complet goale, deşi doamna de la agenţia CFR din Bucureşti îmi spusese, convinsă sută la sută, că în vagonul-cuşetă nu mai era niciun pat liber jos, nici la plecare, nici la întoarcere. Puteţi ghici pentru ce sunt păstrate goale cele două compartimente? Răspunsul se află în sicriul de sub plafon.