Bucurestiul Cultural, nr. 93 - Guvernatori ai Băncii Naţionale morţi în închisoarea de la Sighet

Ana Blandiana | 08.06.2010

Pe aceeași temă

Trebuie să încep prin a mărturisi că m-a impresionat originala idee a domnului guvernator de a sărbători cei 130 de ani ai Băncii Naţionale, invitând să vorbească nu finanţişti şi economişti, ci filozofi şi poeţi. Am interpretat-o ca pe o subliniere a evidenţei, rareori observate, că sistemul financiar al unei ţări face parte din civilizaţia şi din cultura ei. Faptul că poeţii nu au aproape niciodată bani, în timp de finanţiştii nu se pricep întotdeauna la poezie nu-i împiedică să aparţină aceleiaşi sfere a elitelor care ajută veacul să înainteze, vorba lui Grigore Alexandrescu.

Când, în 1993, pledam la Consiliul Europei pentru asumarea de către înaltul for a realizării Memorialului Sighet, am fost întrebată: De ce la Sighet? Şi am răspuns: Pentru că acolo au fost distruse elitele interbelice ale României. Fără această distrugere nu putea să înceapă operaţia de spălare a creierelor, nu putea să fie creat „omul nou“.

Ei bine, în elitele decimate la Sighet s-au cuprins şi cinci dintre guvernatorii Băncii Naţionale a României. Iar eu mă aflu în faţa dvs. nu în calitatea mea de scriitor, ci în aceea de iniţiator al instituţiei de reconstituire a memoriei colective care este Memorialul de la Sighet. Vă rog, deci, la împlinirea celor 130 de ani ai Băncii Naţionale, să-mi daţi voie să vorbesc despre cinci dintre cei douăzeci şi cinci de guvernatori ai istoriei trecute. Cinci, adică o cincime dintre cei care au pierit, înfrânţi, împreună cu civilizaţia pe care o reprezentau, între zidurile închisorii care este astăzi primul Memorial al victimelor comunismului din lume.

Detalii ale represiunii

Nu voi repeta nimic din ce a spus domnul guvernator, care i-a prezentat pe toţi. Voi adăuga doar detalii ale represiunii pe care au suportat-o. Aş vrea să observaţi că această tragică istorie, în logică totalitară, conţine întotdeauna un anumit sarcasm, în orice caz, absurdul se amestecă cu tragicul. Ca să puteţi înţelege, vă voi spune că în ianuarie 1950 a fost dat un decret prin care urmau să fie mutaţi în domiciliu obligatoriu sau în colonii de muncă toţi cei care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască orânduirea socialistă“. Arestarea se făcea pe bază de liste şi nu urma nici un fel de judecată. În lunile şi anii care au urmat, zeci şi mii de oameni au fost, astfel, folosiţi ca sclavi pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Şi tot în cadrul acestui decret, în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, într-o singură noapte, au fost arestaţi 80 de foşti demnitari ai tuturor guvernelor României dintre 1918 şi 1946. Ei au fost duşi la Sighet şi, pentru uzul lor, ca să se cuprindă în decret, închisoarea de la Sighet a fost botezată „colonia de muncă Dunărea“.

Până în 55, dintre cei cinci guvernatori ai Băncii Naţionale care se aflau printre cei 80 de demnitari, patru muriseră. Unul chiar se sinucisese. Dar abia după 55 au fost anunţate, încet-încet, numele morţilor. De altfel, toate certificatele de deces pe care le veţi vedea pe ecranul din spatele meu sunt redactate în 57, deci la mai mulţi ani după moarte. Aş vrea să observaţi că pe aceste fişe de încarcerare există două lucruri care se repetă la toţi: la toţi, la rubrica „Profesiunea“, scrie: „Fără ocupaţie“. Aşa cum a prezentat d-l guvernator, ei erau doctori în drept sau în ştiinţe politice, erau mari economişti, nu mai vorbesc că printre deţinuţii de la Sighet erau şi mari istorici, ca Gheorghe Brătianu, de pildă. Toţi au fişe în care scrie „Fără ocupaţie“. După cum, în toate certificatele, cauza morţii este „insuficienţa cardiacă“.

Aş vrea să subliniez doar vârstele:
Dimitrie Burillianu a fost arestat la 72 de ani şi a murit peste 4 ani, la 76.
Grigore Dimitrescu a fost arestat la 68 de ani. A murit peste 5 ani.
Constantin Angelescu a fost singurul care a avut zile. A supravieţuit şi unui domiciliu obligatoriu într-un sat din judeţul Brăila şi a mai trăit apoi până în 1973. Faţă de guvernatorul Angelescu am un sentiment de recunoştinţă personală, pentru că în timpul mandatului lui Banca Naţională, la propunerea lui Vasile Pârvan şi, după aceea, sub conducerea lui Nicolae Iorga, a făcut donaţii pentru palatul de la Roma în care se află Accademia di Romania. Este unul dintre locurile cele mai frumoase şi cele mai eficiente pe care cultura românească le are în străinătate.

Aş vrea să mă opresc puţin asupra lui Constantin Tătăranu. El a fost numit de Petru Groza la conducerea Băncii Naţionale. Făcea parte din aripa Tătărescu, care se opunea aripii liberale clasice conduse de Dinu Brătianu şi, cum avea să se dovedească, aripa care avea să trădeze Partidul Liberal şi să candideze la alegerile din 46 în cartel cu comuniştii. Moment în care, cum spunea d-l guvernator, Tătăranu a demisionat şi din partid, şi de la Banca Naţională. Dar, odată cu acest gest de demnitate, a trebuit să plătească mai mult decât alţii, în sensul că a fost implicat în procesul Rezistenţei naţionale. A fugit, s-a ascuns, a fost prins. Între timp a fost condamnat „pentru înaltă trădare“ la închisoare pe viaţă. Şi atunci când a fost prins, în 51, a fost dus la Sighet, unde s-a sinucis în 1953. Faptul că s-a sinucis este cunoscut. În actul lui de deces scrie, evident, „insuficienţă cardiacă“.

Dar în 1955, când România, de 10 ani, încerca să fie admisă în ONU şi nu reuşea din cauza încălcării drepturilor omului, s-a hotărât să se pună puţină ordine în acest domeniu şi s-a făcut o anchetă la Sighet. A fost anchetat celebrul Ciolpan, directorul închisorii, şi, în afară de faptul că a fost prins că fura din mâncarea pe care o primeau deţinuţii, că-şi făcuse mobilă din scândurile pentru sicrie şi îi înmormânta fără sicrie, s-a descoperit că nu le făcuse nici un fel de acte de deces. Muriseră deja 53 dintre cei 200 de deţinuţi câţi se adunaseră la Sighet. Ei bine, în actele acestei anchete apare faptul că, dintre cei 53 de morţi, 3 se sinuciseseră. Era vorba de Constantin Tătăranu, de Alexandru Lapedatu, fostul preşedinte al Academiei, şi de Radu Roşculeţ, cel care, înainte să ajungă la închisoare, semnase ca ministru al Cultelor desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, iar după aceea ajunsese la Sighet alături de episcopii greco-catolici.

Mihail Manoilescu

L-am lăsat la urmă pe Mihail Manoilescu, pentru că aş vrea să vă cer îngăduinţa de a vi-l prezenta mai pe larg. Nu numai pentru că este un foarte mare economist. A fost o vedetă a ştiinţei economice mondiale dintre cele două războaie şi l-am auzit pe un ambasador al Braziliei citându-l pe preşedintele ţării sale care le exprima românilor recunoştinţă pentru faptul că Manoilescu a salvat economia braziliană în 1931; îl numea „bunicul economiei braziliene“. Deci, nu numai pentru asta, ci pentru că destinul lui a fost unul absolut ieşit din comun prin tragismul împins până la delir, aş zice. Vreau să vă mărturisesc că mă leagă de el şi ceva special. A fost un personaj trist al copilăriei mele, prin faptul că mulţi ani, după 1940, mama repeta povestea felului în care Mihail Manoilescu, ministrul de Externe în momentul pierderii Transilvaniei de Nord prin Dictatul de la Viena, a izbucnit în plâns la radio atunci când a trebuit să anunţe ţării rezultatul. Pentru mine, copilul de atunci, a rămas un prototip al patriotismului tragic.

Pe de altă parte, în 1933 (nu mai ţin minte ce funcţie avea la ora aceea) a primit o delegaţie a greviştilor condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a făcut un raport despre discuţia avută, în care sprijinea cererile greviştilor, subliniind că, dacă ele nu vor fi îndeplinite, s-ar putea să se ajungă la tulburări mai serioase. Peste trei ani a fost martor al apărării în procesul de la Craiova al greviştilor comunişti care ajunseseră la închisoare. Aşa se face că, fiind închis, imediat în 1945, şi acuzat de pierderea Transilvaniei (chestiune aberantă – şi, în orice caz, nu regimul comunist avea căderea să discute de pe poziţii de patriotism), la sfârşitul anului a fost disculpat, eliberat, iar Gheorghiu-Dej l-a transformat într-un fel de consilier personal. Se păstrează numeroase note de expertiză, unele având zeci de pagini. Dej îi dădea legile votate de Marea Adunare Naţională, mai ales în domeniul economic, să le amelioreze din punct de vedere profesional. Ceea ce, de asemenea, nu i-a folosit la nimic. Pentru că în 1948 a fost arestat din nou. A fost trecut prin mai multe închisori. Era deja grav bolnav, deşi încă aproape tânăr. Când a murit, nu avea decât 59 de ani. Iar la Sighet, în 1950, a fost adus pe targă, cu o Salvare, de la închisoarea din Ocnele Mari, ca să moară acolo peste două luni.

Până în acest moment, destinul lui intră oarecum în logica firească totalitară. Din acest moment, totul derapează aproape în nebunie. Peste doi ani de la data morţii sale, este condamnat, în lipsă, la 15 ani de închisoare. Absurdul face ca soţia lui şi copiii, care nu ştiau nimic despre el din 48, de când fusese închis, să se bucure de citaţia la proces primită, ca de un semn că se află în viaţă. Abia în 1958 aveau să fie anunţaţi că a murit, după ce, între timp, făcuseră diverse încercări de a afla, dar nu li s-a comunicat că este mort. Au făcut recurs în anulare a condamnării, în 1969, încurajaţi de faptul că după 68-ul ceauşist totul părea să se deschidă în România. Iar Manoilescu, care se afla pe lista cărţilor interzise încă din 1950, cu 40 de volume ale lui, a fost pentru prima oară republicat, ba chiar i s-a dedicat aproape un număr întreg în Magazinul istoric. Ei bine, recursul în anulare a fost respins. Deşi, în acelaşi timp, el era folosit cu cinism, pentru că, dincolo de sprijinul exterior al teoriei corporatiste pe care o cunoaşteţi, pledase pentru industrializare, ceea ce îl putea face, aparent, un predecesor al industrializării comuniste. Asta în timp ce continua să fie păstrat ca un condamnat politic.

Sistemul financiar – parte din civilizaţia şi cultura unei ţări

Vă cer iertare că am întunecat atmosfera sărbătorii de astăzi cu aceste amintiri prea puţin festive, dar o aniversare de 130 de ani este o aniversare istorică şi istoria, mai ales în partea noastră de lume, este rareori luminoasă. Cred însă că trebuie să o cunoaştem aşa cum a fost şi fiecare instituţie trebuie să-şi cunoască şi să-şi omagieze martirii, transformându-le suferinţa într-un titlu de nobleţe pentru urmaşi.

Sala dedicată guvernatorilor Băncii Naţionale, pe care sper că o vom realiza la Sighet cu sprijinul BNR, va fi, din punctul meu de vedere, un omagiu adus instituţiei dumneavoastră, care de 130 de ani este o parte însemnată a civilizaţiei româneşti.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22