Banalitatea amneziei

Acum cinci ani, Florin Iepan consacra un documentar masacrului de la Odessa. Mai exact, amneziei generalizate și nedislocabile. Reacțiile anumitor personalități abordate (și filmate) pot fi considerate antologice: (fostul ministru de Externe) Adrian Cioroianu regreta că i-a dat cuvântul realizatorului pentru o întrebare la o dezbatere monarhistă, în timp ce-și toarnă un pahar cu vin la mica chermeză de după; (fostul președinte) Emil Constantinescu – născut, de altfel, cu doi ani mai devreme nu departe de locul masacrului, justificat pe atunci și în numele lui de basarabean oropsit de iudeo-bolșevism – refuza, vexat, să facă cunoștință cu un bătrânel supraviețuitor; Sergiu Nicolaescu, care-i consacrase mareșalului Antonescu un film encomiastic, răsfoia cu prefăcută candoare raportul (oficial) despre isprăvile românilor în Holocaust; C.V. Tudor se declara un mielușel antisemit comparativ cu alți colegi europarlamentari (de alte nații). Iepan mutase, inspirat, accentul pe contemporani: mai important decât să-i înțelegem pe cei de-atunci e să-i pricepem pe cei de azi și dificultatea lor de a se raporta la tenebrele propriei istorii. Filmul său era cronica unui eșec anunțat, dar lamentațiile sale (într-un crescendo frustrant) sfârșeau în ograda retoricii. Era și inevitabil – alesese drept canal de rezonanță (versatilitatea) mass-media, iar drept instrument, chestionarea publică (cu iz de cursă).

Radu Jude face încă trei pași inspirați: reintroduce (prin povestea realizării unui spectacol) al patrulea perete – ceea ce conferă un mai stabil punct de observație –, urmărește în paralel travaliul chinuit al memoriei și instrumentarul propriei arte – în fond, protagonista lucrează, ca și el, cu figuranți, costumieri, arhiviști, sunetiști, creatori de efecte speciale etc. – și amestecă o dramă istorică (de reprezentat) cu una intimă (a regizoarei). În rest, exasperarea protagonistei e consonantă cu cea a documentaristului: tăcerea e impenetrabilă oricât ai striga. Orizontul hermeneutic este, însă, ceva mai limpezit în Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari – survine, în subtext, o întrebare care i-a chinuit și pe alții: cum poate fi oroarea reprezentată? Pentru a atinge o conștiință trebuie să ai o elocvență adaptată, nu e suficientă provocarea. Fiindcă, înainte de a intra în joc mecanismele de apărare, amnezia se instaurează printr-o carență de imaginație morală. Astfel încât, pe lângă tendința de a escamota demistificările (inconfortabile), conștiința se confruntă cu neputința de a asimila oroarea. Și nu doar fiindcă aceasta este, pentru majoritatea dintre noi, insuportabilă, chiar în doze mici. Principala dilemă este: căutăm s-o integrăm într-o reconstituire cât mai fidelă ori într-o poveste cât mai cu tâlc? Distincția nu e nesemnificativă. Suntem maeștrii neîntrecuți în a asocia aiurea sensuri faptelor, dar întâmplări nude nu există. Prin urmare, un masacru comis de înaintași nu poate fi privit doar ca un carnagiu de savană. Nici doar ca o specifică excrescență belică. Și nici numai ca un exemplu în plus al ticăloșitei firi umane. Are niște făptași preciși, mânați de diverse (și nu neapărat precise) motivații – de la acestea trebuie pornit, dacă țintim un tâlc. Și, chiar dacă ne victimizăm ușor (ca națiune) pentru inocenții măcelăriți de unguri la Ip ori Treznea și, în același timp, aplicăm cu totul alte măsuri atrocităților (la scară mult mai mare) comise de ai noștri împotriva altor inocenți, solidaritatea (în bine și în rău) de neam rămâne o explicație facilă.

Mult mai determinant e cotidianul nostru. O discuție post coitum, o pălăvrăgeală la un chef, reacții de public improvizat, opinii de figuranți semidocți – cartea câștigătoare a lui Jude e tocmai circumscrierea recipientului existențial unde dospește amnezia istorică. Cum să luăm în serios (altfel decât retoric) dramatismul unei uriașe (și improvizate) arderi de vii, când pe noi ne preocupă un adulter steril, o sarcină cu viitor incert, slăbiciunea pentru uniforme elegante, problemele cardiace ori strâmtorările senectuții? Nu că rugurile pentru carne vie ar fi mai puțin meschine, dar aparțin unui alt registru – eroic, pentru unii, demonic, pentru alții. La urma urmei, probabil că cei implicați în masacre nu se confruntau cu alte probleme (personale) decât actorii reconstituirii de azi. Nici victimele și nici ucigașii. Un pogrom – adevărata față a celor petrecute la Odessa – survine brutal în banalitatea vieții, ca în povestirea lui Isaac Babel (lecturată iubitului pe Skype de către protagonistă): proaspăt ucis (de polonezii catolici), mortul (evreu) zace ca într-un somn profund, pe podeaua unde e plasat și oaspetele pradă unui macabru trompe-l`oeil. Granița dintre viață și moarte nu e doar subțire, ci și de-o absurdă inadecvare – o discontinuitate absolută, ca între universuri paralele. În acest sens, ucigașii sunt autiști, în timp ce noi, cei de azi, martori buimaci ai unor fapte uitate, ne izbim de același zid: încercând să pătrundem în pielea lor, ne trezim la fel de rupți de realitate. Ei, cel puțin, se confruntau cu șiroaiele de sânge ori cu miile de hoituri – noi asistăm, parcă, la o abstracție.

Discuția (în pielea goală) despre antisemitism nu e doar o găselniță regizorală cu valențe simbolice – suntem, cumva, descoperiți în fața unui astfel de subiect –, nici numai o sugestie vag metafizică – copilul ce va rezulta din împreunare e destinat unei lumi în care se moare urât –, ci probează elocvent versatilitatea fundamentală a omului: tânjește după dragoste, dar împrăștie multă ură. Ce-i drept, dragostea asta e tare problematică – adulterinul pilot nu vrea copii din flori, doar are deja o familie (minunată), astfel încât militează pentru un avort, chiar cu riscul de a-și jigni (și pierde) amanta. Banala lipsă de responsabilitate erotică e o arvună pentru experiențe și mai tragice de ambiguă solicitudine. Nu tot „atașamentul“, de data aceasta față de propriul neam, a justificat și dezinteresul față de ceilalți, cu care relațiile erau (simbolic) doar adulterine? Cum să nu lași baltă memoria unor străini, când îți abandonezi atât de ușor propriul făt? Cum să empatizezi cu o nedreptate strigătoare la cer, când reacțiile tale vitale sunt atât de meschine?

În plus, cum să te preocupe un pogrom, când tot ce vrei e să-ți îndulcești bătrânețile cu oleacă de bănuți în plus (din figurație) pe lângă pensie? În fond, nenorocirea dă peste noi cu totul nepregătiți pentru „solemnitatea“ sa. Ne doare doar dacă cineva ne bruschează (fie și din greșeală), altfel putem juca/urmări orice cu detașare, încântați de efortul mizanscenei și de feeria spectacolului, dincolo de (oricât de tragicul) subiect. Iar dacă e vorba de opinii, lipsa de discernământ e proverbială. De obicei, când nu e vorba de vreo idiosincrazie, invocăm o oarecare autoritate (morală ori culturală), fără a circumstanția, la nevoie, judecățile sale de valoare. Un figurant îl invocă pe Steinhardt și derutanta apărare (din postura de evreu) a lui Antonescu, dar replica regizoarei e inspirată: convertitul își apăra Biserica – și chiar neamul (adoptiv), pe care îl privea cu (exagerată) duioșie –, iar respectiva numai de probitate n-a dat dovadă în vâltoarea războiului (ori cu alte ocazii, mai puțin dramatice, dar nu mai puțin semnificative). Cruciada anti(-iudeo-)bolșevică a fost generos binecuvântată și aghezmuită, cam cum au făcut, mai recent, popii sârbi cu Tigrii lui Arkan, porniți la vânătoare de catolici croați și musulmani bosniaci.

Imagine din filmul „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“

Dar, dacă spectatorii (istoriei) sunt copleșiți de meschina lor condiție, artiștii (ce le propun reconstituiri) sunt maeștrii (doar) ai improvizației. Oricât s-ar strădui și oricâte efecte speciale ar folosi, tot ce pot oferi seamănă mai mult cu o joacă de copii (cu ori fără soldăței) decât cu o copie cu adevărat semnificativă a evenimentelor. Nici dacă e filmat pe viu, un fapt istoric nu poate fi repropus ca atare fără riscul vicierii. Orice privire în urmă e mioapă în privința întregului adevăr, astfel încât miza e legată mai mult de tâlc decât de conformitate. Oricât de sofisticată și epatantă ar fi reconstituirea, ceea ce contează cu precădere sunt interogațiile pe care le suscită. Aici intervine creativitatea artistică, care poate câștiga, de pildă, mai mult prin elipse decât prin exhibări – în fond, efectul emoțional e de-o îngrijorătoare versatilitate și nu trebuie să ne bazăm prea mult pe el, oricare i-ar fi direcția. Să ne aducem aminte de Omul de marmură al lui Andrzej Wajda. Tânăra realizatoare Agnieszka – nu doar căutările ei sunt oarecum comparabile cu cele ale protagonistei filmului lui Jude, ci și stilul uneori (nu întâmplător) nevrotic – scotocea printre filmulețele de propagandă ale epocii stahanoviștilor locali, a căror perspectivă o corectează treptat prin interviuri cu supraviețuitori. Rezulta imaginea unei turmentate transformări a eroului său – în fond, miza politică a regizorului era criza de conștiință a muncitorimii poloneze în pragul apariției Solidarității. Reconstituirea urzită de Mariana, realizatoarea spectacolului bucureștean de teatru (popular), se bazează pe o fatală carență hermeneutică, rezumându-și arsenalul la șocul unor scene crude (cu păpuși și figuranți hilari) –, doar filmul ca atare o suplinește prin frânturi de discuții presărate în procesul pregătirii reprezentației, corespunzătoare unei (crescânde) lucidități personale, și nu unei (mai convingătoare) expresivități scenice.

În fond, funcționarul Movilă are și el dreptate: de ce nu ne preocupă exterminarea populației Herero? Spânzurătorile nemțești pentru negrii din Africa de Sud-Vest sunt la fel de revoltătoare precum cele românești pentru evreii din Odessa. Istoria, de altfel, e plină de orori, dar nu toate națiile fac pe fecioara neprihănită ca noi. Dacă tot ne-au învățat teologii noștri (și hramul impozantei viitoare catedrale) să așteptăm judecata neamurilor, poate nu e tocmai înțelept să ne prindă sfârșitul lumii cu rufe așa murdare în familie.