Chipurile si varstele lecturii

Fara Autor | 02.06.2003

Pe aceeași temă

Joi, 15 mai 2003, la GDS, editura Polirom a lansat volumul A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii de Matei Calinescu. In trecut, Matei Calinescu a publicat o carte despre Ioan Petru Culianu si Mircea Eliade, la aceeasi editura, care i-a adus Marele Premiu ASPRO. Prima editie a cartii A citi, a reciti a aparut in limba engleza in 1993, cu titlul Rereading. La lansare au participat: Ovidiu Simonca (din partea editurii Polirom) si scriitorii Carmen Musat, Monica Spiridon, Horia-Roman Patapievici, Dan Petrescu si autorul volumului, Matei Calinescu.

Cartea ne invita la un dialog

Carmen Musat: Primul lucru pe care ar trebui sa il spun este ca aceasta carte se citeste aproape cu aceeasi viteza cu care citesti un roman. Desi este o carte de teoria literaturii si o carte care pune probleme punctuale ale lecturii, nici o clipa discursul nu este unul arid, tehnicist. Matei Calinescu are in primul rand harul de a citi cartile ca un pasionat, ca un creator, pastrand o perspectiva interioara care se simte si in discursul sau teoretic. A citi, a reciti este o carte care isi propune sa puna in discutie un aspect mai putin discutat, mai putin teoretizat, acela al modului in care, citind, recitim.

Exista, de fapt, in lectura noastra, chiar si in prima lectura, o permanenta fuga din text catre alte texte, o fuga directionata de o serie de semnale care figureaza in text. Matei Calinescu urmareste toate aceste trasee pe care cititorul le parcurge in timpul lecturii si, pornind de la formularea paradoxala a lui Nabokov, “niciodata nu citesti o carte, totdeauna recitesti”, incearca sa vada in ce masura acesta este doar un paradox sau descrie intr-adevar miscarea mintii noastre, ori de cate ori citim.

Cartea are darul de a provoca in permanenta, de a starni o reactie, de a invita la un dialog. Desi este un text teoretic, ea fascineaza in egala masura, ca si cartile despre care scrie, ale lui Nabokov, Borges sau Henry James. Aceasta pentru ca teoreticianul literar este, in cazul lui Matei Calinescu, dublat de un cititor pasionat, dar si de un creator. Matei Calinescu este el insusi romancier, autorul unuia dintre cele mai misterioase romane, care cheama de fiecare data cititorul sa il reciteasca. Dar Matei Calinescu e si poet: a publicat inainte de a pleca din Romania si volume de poezie. Poetul si romancierul scot capul foarte frecvent in discursul teoreticianului.

As vrea sa ma opresc doar la unele aspecte teoretice pe care le ridica acest volum. Si anume, ca recitirea este una dintre conditiile care stau la baza atat a stabilirii unui canon, cat si la baza modificarii canonului. Imi aduc aminte ca, la un moment dat, in carte, M. Calinescu citeaza din Jurnalul lui Alfred de Vigny dialogul pe care acesta il poarta cu un foarte batran si foarte plictisit academician, care marturiseste ca nu mai citeste nimic, pentru ca la varsta lui totul trebuie recitit. O astfel de postura ne face sa gandim: a reciti, in aceasta situatie, ar insemna practic a incerca sa repeti, sa retraiesti ceea ce ai citit candva. O astfel de relectura, de fapt, bate pasul pe loc. Optiunea lui M. Calinescu este in permanenta aceea a unei recitiri creatoare, care sa puna in evidenta nu identitatea, ci diferentele. O recitire capabila sa produca surpriza, care, de fiecare data, este de fapt o descoperire a unor aspecte inedite. De asta, practic, nu poti nici o clipa sa recitesti fara sa te intorci la acea senzatie de noutate pe care prima lectura ti-o da, fara nici un dubiu.

Recitirea ca forma de viata si de creatie

Monica Spiridon: In versiunea englezeasca aceasta carte se numeste foarte simplu Rereading. Si banuiesc ca, pentru bunul simt comun, o carte despre recitire sau teoria recitirii trebuie sa fi avut probabil in America, si poate si in Romania ar fi avut daca ar fi fost tradusa asa, legitimitatea mersului pe jos.

Pentru cititorii cu oarecare initiere in domeniul culturii, cartea pune si mai multe probleme. Ea sta, intr-un fel sau altul, pe muchia unui paradox. Pe de o parte, e foarte greu de stabilit o diferenta teoretica transanta intre citit si recitit. Pe de alta parte, autorul reuseste sa ne convinga pana la finalul cartii ca ea este absolut indispensabila si ca a vorbi despre recitire si a identifica un teritoriu al recitirii, care trebuie sa poarte un nume, este absolut indispensabil. Din perspectiva lui Matei Calinescu, lectura este un fel de concept generic sau un fel de arhiconcept si sub umbrela sa incap o serie diversa de activitati, care se numesc in mod curent citire, recitire, scriere si rescriere. De ce? Pentru ca, asa cum ne avertizeaza de la inceput autorul, o lectura absolut inocenta sau adamica a devenit aproape imposibila.

Intalnirea noastra cu un text oarecare ramane o simpla veriga dintr-un lant foarte lung, in care si cititul, si recititul, si rescrisul isi au locul lor ca simple sinonime ale aceluiasi gest, care, pentru Matei Calinescu este intotdeauna un gest creator.

Matei Calinescu construieste in carte o foarte elaborata prezentare a strategiilor citirii si rescrierii, care pot fi impartite in doua categorii mari. Pe de o parte, el ne vorbeste despre diferitele chipuri ale lecturii-relecturii. Pe de alta parte, ne vorbeste si despre varstele sale. Sunt doua perspective absolut diferite si amandoua intra intr-un fel de telescopaj foarte subtil al perspectivelor cu care jongleaza in carte M. Calinescu. Chipurile, fireste, sunt multiple, fenomenologia este extrem de vasta.

O fata mai putin obisnuita si foarte interesanta a citirii si recitirii este recitirea ca o forma de creatie. Aici exemplul major in cartea lui Matei este probabil si unul dintre textele pivot, daca nu chiar textul pivot in prima versiune, si anume Aleph-ul lui Borges. Matei Calinescu ne arata foarte clar ca aceasta carte a lui Borges nu este altceva decat o recitire a Cabalei. Cabala apare si ea in alt segment al cartii lui Calinescu ca o carte prin excelenta de recitire, dar aici in alta perspectiva, a lui Dante si la urma urmei a intregii opere a lui Borges. Si Borges reciteste scriind, iar toata creatia lui, in special Aleph, este o forma de recitire creatoare.

In fine, ar mai fi varianta descifratoare pe care Matei Calinescu o numeste asa - si ne vine greu la prima vedere sa ne dam seama ca el vorbeste despre lectura profesionista. Din punctul sau de vedere, lectura profesionista si, in special, re-lectura profesionista este un anume tip de recitire care seamana foarte mult cu descifrarea unui secret, care nu exclude dintre fetele sale si pe cea de detectiv pur si simplu. Pentru cine citeste cartea, insa, fetele caleidoscopice pe care le poate capata recitirea sunt mult mai numeroase.

O alta sectiune a cartii se ocupa de data asta nu de chipurile, ci de varstele lecturii. Pe autor il intereseaza cu alte cuvinte masura in care ceremonialul lecturii si relecturii are intotdeauna o anumita dimensiune formativa si in masura asta polaritatea citit-recitit este practic un vizor ideal prin care putem urmari dinamica si turnantele mentalitatii culturale occidentale. Ocupandu-se de varstele recitirii, M. Calinescu raspunde in linii foarte mari unei intrebari din subtext care este tot timpul prezenta, si anume: cum s-a pus problema raportului lectura-relectura in momentele cheie ale constiintei culturale moderne si ce valori din afara literaturii i-au fost asociate in mod curent? Pentru Calinescu exista carti prin excelenta de citit si carti prin excelenta de recitit. Printre cartile prin excelenta de recitit se numara Biblia, Cabala, clasicii in raport cu romanticii s.a.m.d. Exista carti care reclama o lectura mai degraba proiectiva si alta mai degraba prospectiva, una mai degraba intensiva si alta mai degraba extensiva.

In incheiere as mai spune ca aceasta carte are, cu sau fara voie, as spune mai degraba cu voie, o anumita dimensiune autoreflexiva. Adica, autorul reuseste sa plaseze in mod strategic in carte, acolo unde trebuie, o seama de oglinzi care ii reflecta propria imagine, care fac din el, pana la urma, personajul cititor si recititor marcant al acestei carti. In versiunea englezeasca, probabil ca cea mai importanta oglinda este cartea lui Borges, Aleph. In versiunea romaneasca, s-a mai adaugat ceva, in finalul cartii, si anume acea recitire a Crailor de Curte Veche a lui Mateiu Caragiale, care este iarasi o oglinda esentiala pe care Matei Calinescu o foloseste ca sa-si reflecte propria activitate de lectura.

Intr-o recenzie la versiunea englezeasca a cartii, am spus ca Rereading este cea mai mateina carte a lui Matei Calinescu. Privita acum din perspectiva cartii in noua sa varianta, imi dau seama ca intr-un fel sau altul, afirmatia pe care am facut-o atunci a devenit acum si intensiva, si extensiva, ca s-a ambiguizat si ca poate fi citita pe mai multe niveluri si ca n-a avut numai un sens propriu, ci si un sens figurat.

Ca sa complic si mai mult jocul de oglinzi intre citire si recitire in care ne antreneaza autorul, o sa va prezint o alta carte: Matei Calinescu - Monografie, scrisa de Stefan Bórbely. Am parcurs-o la aparitie si am realizat ca, in fond, S. Bórbely scrie aceasta carte recitind tot ce a scris Matei Calinescu, re-citind de la inceput cu stiinta sfarsitului si repercutand imaginea operei incheiate asupra inceputului.

O carte despre cititor

Horia-Roman Patapievici: Eu va propun, dupa prelegerea foarte docta pe care ne-a tinut-o Monica Spiridon, sa ne intrebam cu ce il poate imbia pe cititorul general cultivat, aceasta carte sa o reciteasca? Cum a remarcat Monica, titlul englezesc, Rereading, este mult mai laconic elocvent decat varianta romaneasca, A citi, a reciti, cu acest imposibil subtitlu Catre o poetica a (re)lecturii care este un fel de a reedita maniera de a da titluri a postmodernilor din anii ‘70.

In ciuda acestui subtitlu imposibil de digerat, exista motive pentru care cartea te imbie a fi recitita. As vrea sa formulez doua clase de motive pentru care ea merita recitita. Prima poate fi exprimata succint astfel: este o carte care te imbogateste, te in-formeaza, prin care afli foarte multe lucruri bine digerate si ordonate, de o inteligenta deopotriva foarte atenta la concret si in acelasi timp foarte bine ordonata sub specia gandirii abstracte, discursive. Matei Calinescu nu este un ganditor de tipul celor care au o teorie pe care o prezinta descarnat. El este, ca si autorii din cea mai buna traditie britanica, un scriitor care gandeste simultan, as spune cu un ochi al mintii teoretic, abstract, avand deci o teorie cu care lucreaza, si, in acelasi timp, aceasta teorie este perfect imersata in concret, in exemplu, in practica cea mai nutrita, cea mai substantiala. Lucrul acesta se vede in alegerea textelor propuse pentru a ilustra teoria pe care el o dezvolta. Sunt texte nu numai inalt ilustrative, dar as spune misterios ilustrative, pentru ca textele nu se lasa epuizate de teorie. Prin felul in care ele nu se lasa epuizate de teorie, textele arata ca teoria este valida, in ciuda faptului ca nu o epuizeaza.

As ilustra aceasta trasatura a relatiei dintre teorie si practica la Matei Calinescu cu felul in care el merge. El pare mereu dezechilibrat cand merge, are un fel de a inainta ca si cand s-ar retrage. In el este dublul: o faptura care inainteaza si un rac care se retrage. Asta ilustreaza foarte bine felul in care el se asaza fizic pe textele pe care le analizeaza. El se asaza pe ele radiografiind textura lor de adancime. Este ca si cand nu ar avea un singur pulovar textul respectiv, datorita artei hermeneutului este o succesiune de tesaturi textile foarte diferite intre ele. Si el, datorita acestei maniere clatinate pe mai multe carari de a avansa in text, face ca sa patrunda simultan in multe straturi ale lecturii.

In Epilogul cartii spune ca la ideea de a scrie cartea a ajuns atunci cand a recitit anumite texte pentru a descoperi secretul lor. Exista un mister care indeamna la recitire in aceasta carte, prin faptul ca iti arata ca lucrurile nu pot fi epuizate pana la capat. Si revin la ideea de la care am inceput, aceea ca, chiar si atunci cand vrea sa elucideze o situatie concreta, reala, cum a fost in cartea despre Eliade si Culianu, solutia lui este, finalmente, plurala.

As mai adauga la clasa de motive pentru care cartea merita citita faptul ca ea misuna de anecdote si de amanunte. Putem citi foarte bine un antic care a produs un text enciclopedic pentru informarea enciclopedica a contemporanilor lui, extins pentru toata antichitatea tarzie, cum e Pliniu, care a scris Istoria naturala pentru informare. Noi astazi o citim ca pe o colectie de mii de fapte extraordinar de sugestive. Intr-o buna traditie a unui autor pe care eu il pretuiesc enorm, Saint-Boeuf, Matei Calinescu nu isi ofera luxul de a descarna textul, ci este un text nutrit.

In fine, mai exista o clasa de motive pentru care cartea lui Matei Calinescu merita si trebuie recitita. Aceea ca exista in armatura teoretica a cartii ganduri pe care le poti prelua pentru a le duce mai departe. Nu este o carte care in ortodoxia ei academica iti prezinta materie si te-a infundat in ordinea pe care o propune. Ea este o carte care te lasa sa zburzi cu gandul mai departe si sa-l prelungesti. Mi s-a parut teribil de incitanta grila de lectura a citirii-recitirii sub raportul binomului spatial-temporal. Cred ca una dintre cheile modernitatii este tocmai raportul spatial-temporal si, daca am compara bunaoara culturile traditionale cu culturile moderne, am vedea ca se petrece ceva cu acest binom cand se trece de la o cultura traditionala la una moderna.

In fine, un alt mod in care poti sa-i prelungesti gandul este urmatorul. Exista un citat din Tereza din Àvila pe care Matei Calinescu il da, in care Sf. Tereza spune ca multi ani in calugarie a folosit carti de doctrina ori de rugaciune pentru a se putea ruga mai bine, pentru a se fixa in rugaciunea ei interioara intr-o imagine a lui Dumnezeu. Cuvantul pe care ea il foloseste este “imaginatie” si spune ca imaginatia i-a putut fi fixata cu ajutorul cartilor. Acesta este un lucru destul de straniu si iti multumesc, Matei, ca ai ales acest citat foarte simptomatic pentru cultura moderna.

Un alt citat din Tereza din Àvila se refera la tulburarea adanca pe care a avut-o aceasta la aflarea vestii ca scrierile ei favorite, cum ar fi Al treilea alfabet spiritual de Osuña, fusesera trecute in indexul inchizitorului Fernando de Valdès: “Cand au interzis citirea multor carti in vernaculara, prohibitia aceasta m-a afectat foarte tare... Atunci, Dumnezeu mi-a spus: «Nu fi trista, caci iti voi darui o carte vie»“, ca sa suplinesc aceasta carte din litera pe care ti-au smuls-o teologii doctrinari. Aceasta carte vie a fost experienta mistica despre care ne-a lasat numeroase pagini. Am facut aceasta referire la Tereza din Àvila pentru a contextualiza cartea lui Matei Calinescu. Si as spune ca ea este o carte despre cititor, despre o varsta a subiectului cognitiv, care este incadrabila intre uzul extensiv al scrisului si al cartii ca suport al gandirii, cum era la Tereza din Àvila, sau ca suport al informatiei pentru a decola, cum spunea Emerson, a folosi cartile ca un mecanism al fanteziei si imaginatiei, si momentul in care nu cartile vor mai fi principalul suport sau mediu, ci lucrul care a aparut acum si care sunt mediile electronice, care mediaza o cu totul alta relatie intre mintea noastra, sufletul nostru si ceea ce ne vine din afara sub forma de ganduri.

Cartea bucura atat pe filozofi, cat si pe cititorii de rand

Dan Petrescu: Matei Calinescu, dupa ce a produs el insusi texte eminamente recitibile, cum este Viata si opiniile lui Zacharias Lichter sau volumele de poezie - poezia in sine necesita recitire -, ne-a dat si teoria, iata, a recitirii sau a relecturii (in engleza termenul nu e variabil, este legitim tot timpul, s-a tradus cu sinonim), teorie care, si ea, la randul ei, ar completa sau ar veni in continuarea unei introduceri in teoria lecturii pe care ne-a dat-o profesorul Paul Cornea. Conceptul de (re)lectura, cu prefixul intre paranteze, oricat ar parea de rebarbativ pentru prietenul nostru Horia, i-ar bucura pe foarte multi filozofi si deopotriva pe cititorul roman statistic. Pe filozofi, de ce? In primul rand pe deconstructionisti, pe Derrida, pentru care totul incepe cu repetitia, pentru ca aceasta (re)lectura nu inseamna neaparat recitire, se poate instaura de la primul contact cu textul, gratie unui anumit tip de atentie.

Despre aceasta atentie Matei Calinescu a vorbit, e adevarat, deja la sfarsitul convorbirilor cu Ion Vianu, clasand-o ca una din principalele, daca nu cea mai buna, achizitie a sa in exil. Atentia este o chestiune, daca ne gandim putin, chiar de gnoseologie. Ma gandesc la acel exemplu frapant pe care nu stiu de unde il stiu, care spune ca atunci cand Columb a acostat in Indiile Occidentale, bastinasii nu vedeau caravelele sale ancorate putin mai incolo. Nu le percepeau pentru ca erau atat de stranii fata de ce erau ei invatati sa vada si sa stie, incat nu se inregistrau pe retina lor. Fireste, ma intreb si eu daca exista ceva in lumea bastinasilor pe care, la randul lor, europenii nu il vedeau. Acest tip special de atentie este, daca vreti, educabil. Matei Calinescu pomeneste de cartea lui Gombrich, Arta si iluzie, unde se face aceasta demonstratie pe artele plastice, dar acolo e putin mai usor, pentru ca e vorba de a invata pana la urma niste conventii specifice.

Nae Ionescu in cursul sau de metafizica spunea undeva ca axa problemei principale a cunoasterii metafizice este faptul ca eu nu stiu ceea ce vad, ci vad ceea ce stiu. Aici e problema: putem invata, cadrele noastre conceptuale, apriorice sau nu, evolueaza? putem sa le educam, putem sa ne rafinam atentia cu care observam lumea si, in speta, in cazul nostru, cartea, un text? Probabil ca da, pentru ca, in ce-l priveste, a facut demonstatia practica in cel putin doua locuri pe care le stiu eu. Primul fiind cartea de anul trecut despre Culianu si Eliade unde, scrutand textele lui Eliade, evident si recitindu-le, descopera mesaje ascunse, ingropate s.a.m.d. In cartea de fata, exemplul cel mai prestigios este capitolul din Addendum, recitirea Crailor de Curtea Veche.

Problema kitsch-ului din Mateiu Caragiale nu s-a pus pana acum, desi e destul de importanta si, la un moment dat, stridenta. Intr-adevar, Matei Calinescu convinge cand face comparatia cu acele oua foarte pretentioase si complicate pe care le faurea Fabergé, bijutierul tarilor Alexandru III si Nicolae II din Sankt Petersburg. Problema asa-zisului romanism, a criticii romanismului pe care Matei Calinescu o gaseste mai virulenta in aceasta carte decat la Cioran, de exemplu.

Problema relatiei cu opera tatalui, care este, sigur, rezultatul acelei “anxietati a influentei” - dupa Harold Bloom - pe care o releva M. Calinescu, dar care este foarte ambigua, pentru ca nu e vorba numai de a ataca intr-un anumit fel opera tatalui, ci si de a prelua in acelasi timp ceva din ea, cum o demonstreaza facand comparatia intre Grand Hotel “Victoria Romana” si episodul Pena Corcodusa.

Tot in acest capitol, Matei Calinescu rezolva paratextele Crailor, acele motto-uri alese de Mateiu si pe care descopar ca exegetii de pana acum nu prea le descifrasera. In afara de deconstructionisti, i-ar mai bucura cartea si pe alti filozofi. De exemplu pe Bachelard, pentru care literatura sau literaturitatea unui text se instaureaza de abia la a doua lectura. L-ar fi bucurat poate si pe Jankelevitch care a jonglat si el cu “cea dintai a doua oara” si “in prima a doua data”, dar introducand aici o alta variabila, si anume memoria, pentru ca spune el: “cu ajutorul memoriei, prima data devine relativ secunda, iar cu uitarea aerand memoria, a doua oara devine relativ prima”.

Iata o multime de trasee care se teleporteaza in conceptul de re-lectura si care, in ultima instanta, l-ar exceda si pe cititorul roman mediu, despre care ne vorbea in ultimul numar din 22 chiar Silviu Lupescu intr-un interviu, spunand ca acestui cititor ii revin 0,3 carti pe an. Prin urmare, acest unul din trei oameni care citeste o carte pe an ar fi fara indoiala extrem de uimit sa afle ca, de fapt, a facut doua lecturi, a facut o re-citire.

Detaliul este esential in orice opera de creatie

Matei Calinescu: Un cunoscut istoric de arta spunea, impotriva cliseului care spune ca Diavolul se afla in detaliu, ca: “Dumnezeu se afla in detaliu” si eu cred ca avea foarte mare dreptate, pentru ca detaliul este absolut esential in orice opera de creatie. Teoria descarnata, pur abstracta, nu e nimic. Teoria poate deveni un instrument optic pentru observarea unor detalii si integrarea acestor detalii in structuri mai vaste. Dar daca teoria nu este un instrument optic nu este nimic, este vorbarie, ceva foarte nebulos, care poate impresiona pe anumiti naivi tocmai prin nebulozitatea ei.

Eu cred ca ceea ce trebuie sa aiba o teorie ca sa fie buna este tocmai aceasta valoare de instrument optic, care permite observarea unor lucruri care nu se observa la prima vedere. In sensul acesta ma bucur ca s-a remarcat faptul ca aceasta carte este animata de o iubire pentru detaliu, care se vede in analizele de la Aleph-ul lui Borges pana la mai micul Aleph balcanic, pe care ni-l propune Mateiu Caragiale. Pentru ca am vrut sa fie si un fel de echilibru intre inceput si sfarsit. De altfel, eu spun ca se poate incepe cu sfarsitul si termina cu inceputul, ca lectura circulara este o lectura de tip modern. Nabokov in romanul Foc palid recomanda cititorului sa-si cumpere doua exemplare, pentru ca altfel nu poate sa circule usor de la note la textul principal.

Deci, ceea ce propune el de la inceput este o lectura circulara care poate incepe de oriunde si se poate sfarsi oriunde. De fapt, el propune o re-lectura. Nabokov se adreseaza usor demodat si ironic in acelasi timp cititorului, ca in vechile romane din sec. 18: “iubite cetitoriule, aici...”, “iubite re-cititor, aici trebuie sa observi... cutare si cutare”. M-a bucurat foarte mult si metafora jocului de oglinzi pe care a facut-o Monica Spiridon. Sunt intru totul de acord cu ea. Nu stiu daca eu apar in toate acele oglinzi, dar poate in unele, da. Poate sunt niste oglinzi deformatoare, ca la balciuri, si atunci nu te mai recunosti, esti prea inalt, prea lat, prea rotund, sau te recunosti, dar in acelasi timp iti vine sa razi de tine.

De asemenea, vreau sa-i multumesc lui Carmen Musat pentru cuvintele ei, care vin din partea unui profesor de teorie literara si care a observat si ea ca, de fapt, nu e vorba aici de o teorie descarnata, ci e vorba de o teorie care e folosita pragmatic, adica folosita ca un instrument de viziune, de descoperire, un instrument euristic, sa-i zicem.

Iar Dan Petrescu mi-a facut placere ca s-a referit la capitolul despre Mateiu Caragiale, care imi este mie un capitol drag, in sensul ca are o valoare autobiografica. E vorba de o carte pe care am recitit-o de-a lungul anilor si care m-a pus in fata unor mistere de detaliu. La Mateiu Caragiale ceea ce conteaza in primul rand este caracterul misterios al amanuntului, al fiecarui cuvant, al unor posibile incifrari. De aceea am discutat de pilda si problema trei crai-patru crai, problema lui “patru”, problema numelor care incep cu “p” - Pantazi, Pasadia, Pirgu, “p”, litera cu care incepe si cuvantul “patrat”.

Mi-a placut sa ma joc putin cu aceste lucruri, dar in acelasi timp au fost multe amintiri care mi-au fost redesteptate de ultima relectura a Crailor pe care am facut-o pentru un curs universitar pe care l-am tinut acum doi ani la Cluj. Atunci am citit timp de aproape doua luni Craii nu numai capitol cu capitol, dar aproape cuvant cu cuvant, incercand tot felul de interpretari.

Pagini realizate de Rodica Diaconu

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22