Pe aceeași temă
Proza politică a lui Vladimir Tismăneanu se vrea o reparație necesară într-un spațiu cultural văduvit de cele câteva decenii de limbaj de lemn și pauperizare agresivă a semanticii cetății, pe acordurile ideologiei totalitare.
Odată cu Efigii ale unui coșmar istoric, noul volum al lui Vladimir Tismăneanu, avem în față o carte de o pasiune intelectuală totală, de un angajament incontestabil al autorului de partea adevărului și civilității liberal-democratice. Volumul se înscrie pe linia Fantomei lui Gheorghiu-Dej, a Stalinismului pentru eternitate, la care putem adăuga însă, ca într-un tot unitar, și dimensiunea filosofico-politică a autorului așa cum apare ea, o supraconfirmare intelectuală, în Diavolul în istorie. Pe de altă parte, avem cu această nouă lucrare o recuperare și o pedagogie esențiale ale memoriei.
Scriu aceste rânduri, toutes proportions gardées, cu imaginea lui Raymond Aron în minte, cu reprezentarea acelui intelectual critic și spectator angajat care a continuat să fie, pe tot parcursul vieții sale, un ghid în vremuri de profundă confuzie morală și îndoială în rândurile comunității intelectuale franceze. Firește, Vladimir Tismăneanu nu este Raymond Aron - fiecare intelectual își are propria sa karmă. Poate că nu este nici Pierre Hassner, discipol al lui Aron și român de origine, care și-a dedicat viața aceluiași tip de redută spirituală, aceea a rezistenței intelectuale împotriva totalitarismului. Dar, cu siguranță, Vladimir Tismăneanu este un purtător de tradiție și pasiune aroniană, deopotrivă întru apărarea valorilor societății democrat-liberale și întru salvgardarea acelor norme conversaționale informat-civilizate din cadrul unei cetăți. Prin urmare, vorbesc aici de Raymond Aron ca sursă pentru o deontologie intelectuală integral asumată.
Vladimir Tismăneanu mi-a povestit odată (lucrăm deja de patru ani la diverse proiecte intelectuale) că, atunci când începuse să scrie la Europa Liberă, istoricul Vlad Georgescu, directorul din epocă al postului de radio, l-a sfătuit să folosească un ton tranșant, dar fără imprecații: „În lumea anglo-saxonă, nimic nu convinge mai mult ca dubiul“. Prin urmare, îi îndemn la rându-mi pe cititorii acestei trilogii in statu nascendi să observe cât de des folosește autorul cuvinte și expresii precum „mi-e teamă“, „cred“, „în opinia mea“ și așa mai departe. În limba engleză, acestea poartă denumirea de qualifiers. Avem, așadar, o altă unitate de măsură pentru proza politică a lui Vladimir Tismăneanu cuprinsă (și) în acest volum, Efigii ale unui coșmar istoric. Apoi, cine se apleacă asupra scrierilor sale politice va nota recurența unor termeni-cheie, a unor sintagme și locuțiuni esențiale. Rolul profesorului Tismăneanu n-a fost niciodată limitat la simpla constatare, urmată de descriere. A demonstrat-o, foarte recent, și prin Diavolul în istorie, carte pe care am avut bucuria de a o traduce în 2013, tot la Humanitas, și care reprezintă un aport substanțial la îmbogățirea terminologiei politologice de la noi. Tot astfel, proza politică a lui Vladimir Tismăneanu se vrea o reparație necesară într-un spațiu cultural văduvit de cele câteva decenii de limbaj de lemn și pauperizare agresivă a semanticii cetății, pe acordurile ideologiei totalitare.
// VLADIMIR TISMĂNEANU |
Voi spune apoi, cât pot de apăsat, că prezentul volum nu reprezintă o colecție a scrierilor politice complete ale lui Vladimir Tismăneanu din ultimii ani, ci, mai degrabă, o radiografie a unei lupte: cea cu memoria! Cartea este gândită ca o galerie a portretelor în chiaroscuro, un fel de lupă care scoate la suprafață anomaliile de conformație ale vechililor regimului comunist. În acest sens, nu avem în față anatomia unei perioade politice (vezi cazul volumului realizat de Vladimir Tismăneanu cu Mircea Mihăieș, O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, Curtea Veche, 2011), ci o structură cu totul specială presărată cu schițe caracterologice și măsuri etice, cu alte cuvinte, o profilaxie morală, politică și intelectuală în contra multor derapaje proprii lumii în care trăim. Valoric vorbind, autorul este un lovinescian, un urmaș și un apărător al liniei politice, intelectuale și morale simbolizate de Eugen Lovinescu și de fiica acestuia, Monica.
La sfârșitul acestui efort comun, am fost de acord amândoi (eu, ca persoană care a îngrijit apariția volumului) că rezultatul avea să servească deopotrivă ca mic tratat teratologic pentru societatea românească și ca fenomenologie a onoarei. Tot ce scrie Vladimir Tismăneanu este subîntins de dorința de a îndrepta (animus corrigendi) și cred că în acest sens trebuie privite bună parte dintre portretele pe care le realizează în acest prim volum (alfabetic), dintr-o trilogie a spațiului public românesc, ante- și post-1989, care se anunță comprehensivă. Cartea se închide cu un text „de trecere“ despre annus mirabilis 1989 și revoluțiile liberale (în cuvintele lui Bruce Ackerman) din Europa Centrală și de Est.
Pe de altă parte, avem în față un clivaj autentic între Bine și Rău, precum și o propedeutică etică remarcabilă a autorului, în bună tradiție lovinesciană. Într-un anumit sens, volumul se înscrie în seria intervențiilor civic-liberale, ceea ce Jürgen Habermas numea utilizarea publică a istoriei, și întregul demers se subsumează căutării popperiene a unei lumi mai bune... Așa cum sesiza și Sever Voinescu într-un editorial recent dintr-un cotidian central (EvZ), Vladimir Tismăneanu „continuă să scrie mânat de conștiința reversibilității răului“.