(Post) performance la Timișoara

Când la final de 2023 mi-am pus problema unui bilanț al impresiilor lăsate de expozițiile de pe scena artei românești, mi-a venit în gând puternica senzație de libertate, de deschidere și posibil dată de mai multe evenimente artistice din programul Capitalei Europene Timișoara. Printre acestea, ultimul event Zona din luna decembrie, desfășurat în deja celebrul Depou al Tramvaielor, a reușit o fericită reactivare a energiilor destinale și a sentimentului de început de lume propriu anilor 1990 în tandem cu o captivantă transcendere a formulelor și categoriilor artei vizuale: spațiul white cube, distanța dintre public și lucrare, opozițiile artă – natură, obiect – proces, performance – reenactment etc.

Inițiatoarea și curatoarea acestui important festival de performance art a fost criticul de artă Ileana Pintilie. El a avut loc la Timișoara între 1993 și 2002, în patru ediții, cu participarea unei liste prestigioase de artiști precum: Alexandru Antik, József Bartha, Sándor Bartha, Matei Bejenaru, Ștefan Bertalan, Rudolf Bone, Geta Brătescu, Suzana Fântânariu, Teodor Graur, Ion Grigorescu, Karen Kipphoff, André Stitt & Roddy Hunter, Dan și Lia Perjovschi, Eugenia Pop, Ütö Gusztáv & Kónya Réka, Sorin Vreme.

Titlul, a cărui sonoritate invocă spațiul existențial din Călăuza lui Andrei Tarkovski, adresa condiția Europei de Est din anii 1990 de teritoriu misterios și greu de normalizat. Obiectivul principal al curatoarei a fost tocmai sondarea acestui topos în căutarea unor similarități sociale și artistice. Alături de alte două festivaluri importante ale perioadei, AnnArt, desfășurat în apropierea lacului Sfânta Ana, și Periferic de la Iași, Zona rămâne astfel reprezentativă pentru încercarea artei est-europene de a-și găsi propria platformă, depășind condiția de periferie a artei occidentale.

Zona reînvie sentimentul de început de lume al anilor 1990

După ani de tăcere și normalizare, în care artiștii lucraseră mai curând izolați în ateliere, legătura cu publicul era în sfârșit recuperată, astfel încât în ciuda resurselor precare avute la dispoziție, energiile momentului, grecescul enthousiasmos aflat la rădăcina poesiei și a tuturor artelor inspirate, au reușit să fie transmise magnetic, de la o verigă la alta, formând un lanț neîntrerupt în care artiști, critici și spectatori au fost prinși laolaltă. Practica și teoria au fost și ele reunificate, performanțelor artistice alăturându-li-se organic o serie de dezbateri teoretice la care au actat alături de curatoare nume importante precum Biljana Tomić, Robert Fleck, Karen Kipphoff, Kristine Stiles, Anne Tronche.

Maniera de exprimare a fost desigur cea mai directă, vocea, corpul artiștilor fiind în acest sens transformate în medii, în arme. Dorința de recuperare a spațiului public a făcut ca printre locurile de desfășurare să se numere străzi și piețe ale Timișoarei, clădiri dezafectate, în construcție. Printre temele și subiectele predilecte ale festivalului Zona s-au numărat astfel: poetica corpului și politicile identitare, ritualul și transgresiunea cathartică, puterea acțională și limitele limbajului, analiza critică și uneori ironică a stereotipurilor despre națiune, religie, genuri sau prejudecăți sociale, locuirea, pseudo-monumentul și psiho-cartografierea orașului, natura și discursul ecologic recuperator.

Trebuie remarcat că ultima dintre acestea, tema naturii, pe care Ileana Pintilie a urmărit-o continuu, culminând cu recenta expoziție din programul Capitalei Europene a Culturii – Extended Nature, a fost abordată ca element al unei complexe țesături conceptuale, alături de tema locuirii, a flâneur-ismului urban. Spre deosebire de Annart, Zona rămâne astfel un festival al orașului. În fapt, discursul despre natură a fost inițiat de curatoare în 1992, în contextul expoziției intermediare Pământul, care a pregătit terenul pentru festivalul Zona, depășind cadrele unui simplu event ecologist, cât și abordările naționaliste ori romanțările libertății primare a naturalului. Dând artiștilor ocazia să experimenteze cu un spațiu neconvențional, Palatul Baroc din Timișoara (viitorul Muzeu de Artă, aflat în restaurare), Pământul a pus problema naturii în conjuncție cu sondarea peisajului urban, a corpului (fie acesta docil după modelul lui Faucault sau fără organe după Deleuze), cât și cu chestionarea tipurilor de media implicate în deconspirarea artistică a identității. Raportarea umanului la elementele fundamentale și-a păstrat în acest sens miza conceptual existențială, fie că a fost vorba despre performanța lui Dan Perjovschi, care improviza un spațiu birocratic „de împroprietărire” pentru a ironiza febra românilor din anii 1990 de a-și lua înapoi Pământul naționalizat (majoritatea intenționând vânzarea mai degrabă decât cultivarea), fie de acea Românie cu susul în jos invocată de personajele răsturnate ale Liei Perjovschi din holul pustiu, dar sublim, al Palatului, de umanoizii din aluat copți în jar de Eugenia Pop și suspendați sub o panglică albastră de cer ori de construcția ritualică a lui Rudof Bone, care plasa în corpul de pământ al mamei Gaia o omenească cetate. Miza intermedială a fost și ea excepțional recuperată de celebrul video-performance, Earthcake, în care Geta Brătescu filmată în plan apropiat, cu capul acoperit de o cască de folie metalică și trăsăturile neutralizate de o pudră albă, gustă ritmic dintr-o turtă de pământ.

Toate cele patru ediții Zona vor relua discursul naturii integrat în aceeași țesătură conceptuală densă, cu performanțe complexe precum Oedip Rege (1996) de Ion Grigorescu, desfășurat în pământ, într-o groapă, și propunând un mixaj al scenariului oedipian cu metafizica locuirii „începutul arhitecturii este o groapă”, sau critica lui Ștefan Bertalan asupra sterilității discursurilor socio-politice cu tentă ecologistă (O encefalogramă politico-ecologică, 1999). Focusul migrează către discursul critic pe teme politice, societale, identitare, adresând atât forța, cât și limitele limbajului. Pentru a deconspira griul omniprezent Zonei, Gusztáv Üto și Réka Kónya mixează pigmenți alb și negru, cât și imnurile naționale ale României și Ungariei (Gri, 1993). Într-un performance durațional, foarte tânărul atunci Matei Bejenaru rostește pe rând datele zilelor trăite începând cu nașterea sa (Istorie personală, 1999). Apreciata Karen Kipphoff adresează limitele comunicării și impactul noilor tehnologii (Vorbire, 2002). Precaritatea economică și criza identitară sunt deconspirate magistral de duoul André Stitt & Roddy Hunter în Humament – Human + Monument (1993), încercare de a sonda legătura metafizică dintre a locui și a fi prin construirea unui modest monument de cartofi, alături de monumentele oficiale din Piața Libertății, site cheie al înfruntărilor din decembrie 1989. Nu în cele din urmă, percutante critici ale schimbării socio-politice și tranziției României către structurile europene inițiază gestul protestatar al lui Dan Perjovschi de a-și tatua România pe braț și strigătele lui Teodor Graur către o Europă ce ezită să răspundă, Speaking to Europe from Europe, din 1993, cât și acțiunea lui Alexandru Antik din 1996 de lepădare a pieii (rămâne deschisă întrebarea ce se ascundea sub pielea artificială a tranziției).

Arta, la intersecții

În 2024, Zona a fost reluată cu o echipă întregită de Magda Radu și Corina Oprea. Recontextualizarea s-a făcut de pe o platformă teoretică actuală, cea a Post-performance-ului, definit după 2011 de teoreticieni ca Marie de Brugerolle, nu ca o moarte, ci mai curând ca o reașezare a discursului despre corp și acțiune în noul contex postmedial. Pe scurt, este vorba despre o estompare pandemică a barierelor dintre genuri și specii, dintre artele vizuale și artele spectacolului, dintre acțiunea directă „acum și aici” și înregistrarea acesteia, dintre original și reenactment, dintre artă și natură. Arta devine peisaj, iar corpul și peisajul materie primă a artei. Noi forme de încarnare transformă obiectele în actanți și vortexuri ale acțiunii.

Un astfel de demers este Moving Landscapes, proiectul eco art al grupului QUARTO (Anna Mesquita și Leandro Zappala), ce investighează posibile intersecții între teritoriile artei și ecologiei sustenabile și noi căi de armonizare a omului cu elementele tetradei fenomenologice: Pământ, Cer, Transcendent. Coregrafia este construită în jurul unei structuri metalice prezentă fizic în Depoul tramvaielor de la Timișoara, dar și virtual, într-o arhivă de înregistrări filmate în natură, în spații și momente temporale diferite. Atât pe scenă, cât și în înregistrările care apar în spațiu pe o serie de monitoare de mari dimensiuni, cei doi coregrafi performeri își compun corpurile cu această formă rectangulară, ale cărei principii constructiviste invocă celebra sinonimie din textul heideggerian Locuire Construire Gândire: suntem peisajele și construcțiile noastre. Acoperite cu o folie neagră de plastic, uriașă, cele două corpuri execută mișcări circulare, organice, compunând un relief, un peisaj în peisaj. În imaginile înregistrate, bucăți ale foliei negre se ridică de la pământ, se rotesc, iau forma vântului.

Exemplar pentru schimbările de paradigmă, de această dată în sferă afectivă, este și performance-ul fluid, post-erotic al muzicianului ucrainean Ylyich. Prestația sa Zen induce o fascinație meta-sexuală, o dispoziție afectivă proprie unei perioade de crize geo-politice ce lasă în urmă voyeur-ismul, nuditatea și violența cathartică a anilor 1990, cultivate la Zona de artiști ca János Szirtes & László fe Lugossy.

Formatul general al expoziției ține cont de aceeași confruntare trecut-prezent. De-a lungul șinelor de tramvai este prezentată astfel, atent ordonată după ediții, arhiva festivalului. Participanți cheie ai Zonei în anii 1990, Teodor Graur, Lia și Dan Perjovschi, recontextualizează în 2023 celebrele lor performanțe. Graur a reluat astfel monologul adresat Europei, de data aceasta nemaiizolându-se într-o cușcă, ci performând de-a lungul șinelor dansuri în cadență ce invocau noi specii ale periculoasei categorii a sublimului și variate ritualuri cultural-militare. Lia și Dan Perjovschi au construit un nou capitol al cercetării lor ce leagă artisticul de social și politic, sondează libertățile corpului (biologic, politic, social), investighează prezentul și îl așază alături de trecut în cunoscuta Arhivă de Artă Contemporană. Nu în cele din urmă, un performance coordonat de Manuel Pelmuș a interpretat corporal, după modelul Retrospectivei Imateriale a Bienalei de la Veneția, acțiuni celebre din edițiile Zona (având ca autori pe Graur, Perjovschi, dar și pe Rudolf Bone sau Alexandru Antik).  

Tot ce se poate spune în încheiere este că, în 2024, Zona rămâne o adevărată platformă a artei contemporane, un muzeu virtual al performance-ului și al artei conceptuale, muzeul pe care Timișoara și l-a dorit, dar nu l-a avut fizic, muzeu reclamat în anii 1990 de către Ileana Pintilie, Dan Perjovschi sau Robert Fleck și suplinit doar în parte de evenimente ca Art Encounters și expozițiile din programul Capitalei Europene.

Nota redacției: Arhiva Zona poate fi vizitată la Salonul de proiecte București până pe 7 aprilie. Puteți vedea fotografii, videouri, corespondența dintre artist și curator, cataloagele primelor ediții, schițe și descrieri de lucrări etc. O lume în câteva vitrine.