Asclepios versus Hades In Romania (I)

In cele ce urmeaza, voi Incerca sa evoc, in linii mari, viata parintilor mei. Pe parcursul expunerii, sper sa risipesc ceata, sau mai de graba smog-ul creat in jurul lor de distorsiuni si jumatati de adevar - cu alte cuvinte, sper sa despart adevarul de fictiune. De vreme ce sunt matematician, si nu istoric, iar amintirile mele au, inevitabil, o coloratura subiectiva, am considerat de cuviinta sa urmez sfatul marelui istoric englez Edward Gibbon si sa "consult o varietate de marturii, care, luate separat, pot fi imperfecte si partiale"; caci "ignorarea acestui principiu istoric de baza", avertizeaza el, este o cauza majora a intelegerii eronate. Am ales in acest scop oameni care i-au cunoscut pe parintii mei, care le-au fost apropiati, sau care au lucrat impreuna cu ei si am lasat sa vorbeasca vocea acestora.
Gabriela Adamesteanu m-a incurajat sa scriu articolul de fata pentru revista 22 si doresc sa-i multumesc pentru intelegerea si rabdarea aratate.
Tin sa multumesc de asemenea Ilenei Costea, lui Peter Dembowski, Joseph Epstein, Leonard Linsky, Alane Rollings, Thomas W. Simons Jr. si Alexis Zaloziecki pentru informatiile pretioase pe care mi le-au dat, pentru sprijinul si sugestiile lor.
In final, si nu mai putin, vreau sa-i multumesc Ioanei Ieronim care a tradus acest text in romaneste.

Medici inainte de toate

Parintii mei au fost Florica si Dumitru Bagdasar. Tatal meu a fost neurochirurg, mama doctor cu specialitatea psihiatrie infantila. Tata era originar din Moldova, s-a nascut intr-o familie de tarani cu multi copii. Mama sa a murit de timpuriu, lasand in urma copiii inca mici, iar familia, prospera pana in acel moment, a inceput sa aiba greutati. Tatal meu, fiind cel mai mare dintre baieti, a considerat ca este de datoria lui sa aiba grija de frati si surori, preocupare care l-a urmarit toata viata. Mama venea din clasa de mijloc a comunitatii de aromani. Si mama ei a murit cand copiii erau inca mici, iar mama mea, fiind mai mare decat ceilalti, a preluat gospodaria si, impreuna cu tatal ei, a ajutat la cresterea fratilor. Atat tata, cat si mama au fost astfel pusi in situatia sa invete, la propriu, ce inseamna in loco parentis, fapt care le-a dat o incontestabila autoritate morala in familie. Parintii mei au avut un puternic simt al familei si comunitatii. Viata tatalui meu a fost o permanenta lupta. Nimic nu i-a venit "de-a gata". In copilarie si tinerete, el a trait mereu la marginea saraciei. Cand a crezut ca "problema banilor" s-a rezolvat, in sfarsit, prin intrarea sa la Institutul Medico-Militar pentru a-si incheia studiile in medicina, a izbucnit Primul Razboi Mondial si a fost trimis pe front, ca medic militar; aici s-a imbolnavit de tifos si a supravietuit cu greu. Setea de invatatura si forta de munca prodigioasa cu care a fost inzestrat au fost alimentate intr-o mare masura si de dorinta sa arzatoare sa contribuie la depasirea mizeriei si suferintei umane pe care din tinerete le-a vazut si le-a trait pe viu. Cat despre mama mea, doi barbati au jucat un rol hotarator in viata ei: tatal si sotul.

Bunicul meu matern, Sterie Ciumetti, a fost inginer, a construit sosele si poduri, de asemenea a predat matematica in liceu. (A mai existat un Sterie Ciumetti, mult mai tanar, cu totul alta persoana, "erou al Garzii de Fier". A avut loc o serie de confuzii din cauza numelui, multi au crezut, sau au fost incurajati sa creada ca mai tanarul Sterie Ciumetti ar fi fost fiul celui mai varstnic, bunicul meu: lucru pur si simplu neadevarat!) Bunicul meu era de altfel cunoscut ca om intelept, de suprema corectitudine, onest si liber-cugetator. Era apolitic. Dupa parerea mamei mele, trebuie sa fi fost mason. El a avut un motto in viata: "Frumos e omul, Doamne, cand mintea e regina". Avea convingerea ca atat fetele, cat si baietii trebuie sa fie educati, considera ca o educatie de calitate este cea mai buna zestre pe care o poti da unui copil: averea, starea sociala, puterea politica azi sunt, maine nu sunt, insa "o minte bine mobilata" - cum spunea el - asta nu ti-o poate lua nimeni.
Mama ar fi dorit sa calce pe urmele tatalui ei si sa devina inginer constructor, insa la vremea aceea, dupa Primul Razboi Mondial, femeile nu erau primite la Institutul Politehnic. Alaturi de alte tinere, mama a facut petitie la Ministerul Invatamantului, cerand ca usile Institutului Politehnic sa fie deschise si pentru femei. Cum Ministerul n-a dat nici un raspuns, in toamna acelui an ea a intrat la Facultatea de Medicina (alternativa la care se gandise). Dar o compensatie a existat: daca nu intra la Facultatea de Medicina, probabil ca nu l-ar fi cunoscut pe tatal meu. Parintii mei s-au intalnit ca studenti medicinisti si au descoperit curand ca se afla pe aceeasi lungime de unda: mama era in anul I, tata in ultimul an. Prilejul a fost o nunta de elita, unde mama nu a putut sa nu observe pe tanarul neobisnuit, care se prapadea de ras (motivul era faptul ca purta cu acest prilej un costum de imprumut extrem de simandicos, care-l facea sa nu se simta in pielea lui!). Mama nu mai intalnise niciodata un astfel de om. Nu-l interesau banii. El visa sa introduca in Romania o ramura noua, revolutionara a medicinei: neurochirurgia. Dorea sa deschida pe langa Spitalul Militar o clinica "gratuita", unde doctorii sa doneze pe rand cateva ore pe saptamana pentru a examina pacienti care nu au conditia materiala sa plateasca. In acest sens, a adresat administratiei spitalului un memorandum; initiativa nu l-a facut prea popular printre ceilalti doctori. Avea o adevarata adoratie pentru Louis Pasteur, fiindca Pasteur a salvat multe vieti, a scutit omenirea de atata suferinta, dar si pentru simplitatea si modestia acestuia (Pasteur a refuzat sa fie inmormantat in Panteon, a preferat in schimb sa "petreaca eternitatea in Institutul sau mult iubit"). Soarta i-a adus curand din nou impreuna pe mama si pe tata. In Facultatea de Medicina avea loc o miscare venita de jos, pentru reforma Asociatiei studentilor, asociatie pe care multi o considerau corupta. S-a facut o campanie de recrutare a celor mai capabile elemente. Pe tata l-au convins sa candideze la noile alegeri pentru platforma "democrata", ca "presedinte", iar pe mama au propus-o, independent, "secretara". La alegeri, spre consternarea generala, "platforma democrata" a pierdut. S-a dovedit ca alegerile au fost masluite: numarul de voturi depasea cu mult numarul studentilor. Pe unul din voturi insa numele tatalui si numele mamei mele apareau singure, toate celelalte nume fiind taiate.

Parintii mei au fost inainte de toate doctori. Doctori cu vocatie. Au fost in acelasi timp si parteneri intr-o casnicie minunata, invidiata de cei care i-au cunoscut: s-au iubit, s-au respectat si s-au sustinut unul pe celalalt. Tatal meu a fost, intr-un anume fel, un vizionar. Iar mama i-a fost cea mai apropiata confidenta. Ea, cu simtul masurii pe care-l avea, a fost, intr-adevar, punctul de sprijin al vietii lui, a fost pentru el "stanca Gibraltarului". In fazele timpurii, cand tatal meu lupta sa intemeieze neurochirurgia in Romania, mama a lucrat impreuna cu el, secondandu-l in sala de operatie si colaborand cu el la numeroase lucrari stiintifice. L-a asistat ani de zile la operatii, pana cand el a reusit sa-si formeze "echipa de neurochirurgie". In anii aceia, o operatie pe creier dura multe ore. Sangele, suferinta, tensiunea din sala de operatii erau absolut istovitoare fizic si emotional. Dupa operatiile reusite, mama glumea cu tata: Crezi ca Regele Hades se va supara ca i-ai mai furat un supus?
Dr. Constantin Arseni a fost discipolul tatalui meu, colaboratorul apropiat si continuatorul lui. Colaborarea lui D. Bagdasar cu C. Arseni a culminat cu monumentalul Traité de neurochirurgie (600 de pagini, tradus in franceza de dr. Maria Niculescu si publicat de Academia Republicii Populare Romane) care a reprezentat o sinteza a vastei experiente si documentari neurochirurgicale a lui D. Bagdasar si a cercetarilor facute impreuna cu C. Arseni. Din pacate, acest tratat a vazut lumina tiparului prea tarziu, dupa moartea tatalui meu.
In articolul sau, Sentimentul datoriei implinite (1976), [1], dr. C. Arseni vorbeste despre curajul si forta morala de care a avut nevoie tatal meu in munca sa de pionierat. Cand a organizat prima clinica romaneasca de neurochirurgie, dr. D. Bagdasar a pornit "de la mai putin decat nimic". Nu numai ca, pentru o asemenea intreprindere, nu exista "nici o baza materiala sau umana", dar trebuiau depasite mari obstacole: "neincrederea, indoielile si lipsa de intelegere", la care eu as adauga si prejudecata.
Dr. Stefan I. Niculescu, cunoscut apropiat al parintilor mei, cel care a coordonat volumul Dumitru Bagdasar, Munca si caracter [1], comenteaza, in Introducerea sa, exceptionala generozitate, daca nu chiar naivitate, a sotilor Bagdasar: "Ca oameni, sotii Bagdasar erau sinceri, intransigenti cu tot ce e incorectitudine si minciuna, curajosi, generosi, buni nu numai cu familia si prietenii, dar si cu simpli necunoscuti, uneori poate chiar si naivi cu oameni interesati care au stiut sa exploateze o omenie fara margini. Multi au fost bolnavii ingrijiti gratuit, care au plecat acasa mai putin saraci decat venisera. Dotarea serviciilor cu instrumentar cumparat sau lucrat pe comanda a fost desigur mult mai costisitoare decat intretinerea gospodariei si casei lor".
La vremea cand m-am nascut eu, tata era un neurochirurg recunoscut. Bogati nu am fost niciodata, insa aveam o conditie materiala suficient de confortabila, incat sa angajam personalul care sa se ocupe de gospodarie. Parintii mei nu erau insa interesati de extravagantele modei, de haine elegante sau de locuinte luxoase si nu si-au schimbat niciodata stilul lor simplu de viata.

Saga americana, splendoare la Peter Bent Brigham, Harvard si melancolie la Trudeau

Anul 1927. Parintii mei, proaspat casatoriti, soseau la Boston. Mama absolvise Facultatea de Medicina la Bucuresti in 1925. Trecuse de asemenea prin toata filiera de examene si concursuri, ca externa, interna, medic higienist, medic de spitale mixte. Intentiona sa studieze Sanatate Publica la Universitatea Harvard. Tatal meu acumulase vaste cunostinte de neurologie in clinicile vestite ale prof. Gh. Marinescu si dr. D. Noica, iar tehnicile fundamentale ale chirurgiei generale in clinica prof. M. Butoianu de la Institutul Medico-Militar. Era gata acum de a fi initiat in tainele neurochirurgiei la Spitalul Peter Bent Brigham, clinica dr. Harvey Cushing. Profesorul Cushing - o adevarata legenda inca in timpul vietii sale - a fost pionierul mondial al neurochirurgiei si maestrul universal recunoscut in domeniu. Clinica sa era Mecca chirurgilor, care veneau aici din intreaga lume sa-l urmareasca pe dr. Cushing operand pe creier.
In scrisoarea catre un prieten [1], tatal meu il descrie pe Maestru astfel: "E un om mic de stat (ca Stefan cel Mare), foarte nervos si scump la vorba… N-am vazut un om mai constiincios si mai devotat bolnavului. Este atat de didactica maniera lui de a opera, incat inveti numai privind". Cushing opera incet, foarte incet, pentru a menaja creierul, povestea tata. "Interventiilor sale pe creier le imprima ceva din atmosfera unui act sacru, oficiat dupa un ritual sever si sustinut", scria D. Bagdasar in articolul sau intitulat Harvey Cushing (I) (1937), [1]. In aceeasi scrisoare ca mai sus, tata descrie propria lui rutina zilnica (a trebuit sa invete englezeste repede pentru a putea comunica cu Maestrul): "Ma scol in fiecare zi la 5? si citesc englezeste pana la 9, cand ma duc la spital. In fiecare zi vad cate 1-2 operatii pe sistem nervos, care se termina pe la 2-3 p.m. Dupa ce operatiile s-au terminat, trec imediat in laborator, unde lucrez pana la 5-7 seara; numai in spital stau 9-10 ore. Seara, acasa, pana la 11 noaptea, aceeasi lectura ca si dimineata!". A supravietuit acestei perioade si se afla in posesia mea un caiet voluminos, cu coperte cartonate, pe care aspira sa-l achizitioneze cateva prestigioase biblioteci medicale. Acesta contine jurnalul medical al tatalui meu de la clinica lui Cushing, scris ingrijit, de mana, in limba engleza: date despre pacientul zilei, descrierea demersului chirurgical, insotit adesea de desene fine, amanuntite (unele in culori), observatii post-operatorii si comentarii.

Bursa primita de la Ministerul Sanatatii din Romania era mica (parintii mei au trebuit sa imprumute bani de la bunicul matern), conditiile de trai erau foarte modeste, orele de munca autoimpuse erau lungi si intense. Pana la urma, amandoi s-au imbolnavit, intai mama a facut tuberculoza, apoi tata, pneumonie. Profesorul Cushing s-a purtat exceptional. A facut posibila internarea lor practic gratuita la Sanatoriul Trudeau din nordul statului New York si se ocupa de ei cu regularitate. Scrisorile lui catre tata erau pline de solicitudine si afectiune. Intr-una din aceste scrisori, cu data de 26 septembrie 1928 ( vezi [1]), Cushing recomanda biblioteca sanatoriului si scrie: "Daca ai nevoie de carti, spune-mi si-ti trimit eu un pachet. E un noroc ca sunteti amandoi impreuna, ca sa nu va faceti griji unul de celalalt. Sunt sigur ca, datorita amabilitatii si grijii pe care vi le arata Dr. Brown, peste cativa ani va veti aminti sederea la Saranac ca pe un episod placut, cum s-a intamplat cu mai toata lumea care a trecut pe acolo. Nu m-as mira sa te vad intors la lucru inainte de februarie; dar daca se intampla asta, insist sa parasesti laboratorul inainte de ora patru - nu sa stai, ca inainte, si pana la miezul noptii".
Sederea la Trudeau a fost, in mod ironic, o vacanta "fortata" si chiar un substitut al voiajului de nunta (parintii mei se aflau la etaje diferite, dar comunicau unul cu celalalt prin biletele de dragoste). A fost cea mai lunga vacanta pe care si-au permis-o in viata.

Harvey Cushing si sotii Bagdasar

Harvey Cushing era o prezenta impunatoare. Venea dintr-o veche si distinsa familie americana. Era ceea ce se numeste in Statele Unite un brahman bostonian. A jucat un rol esential in viata parintilor mei. Dr. Cushing avea un deosebit respect pentru amandoi parintii mei. Poate sa para surprinzator, insa, urmare a sugestiei dr. Cushing si a unei elogioase scrisori de recomandare din partea Ministerului Sanatatii roman, mama a fost aceea care, in perioada sederii la Boston, a primit o bursa Rockefeller in anul 1928. In Statele Unite existau oportunitati extraordinare, parintii mei ar fi putut face cariere stralucite daca ar fi ramas. "Ar fi putut avea un apartament terasat in Park Avenue" (la New York) - cum mi-a spus un prieten american. Dar parintii mei au avut un puternic "sentiment fata de tara": au considerat ca este de datoria lor morala sa se intoarca in Romania si sa puna in practica experienta si cunoasterea dobandite in strainatate. In anii grei ai pionieratului, cand tatal meu se zbatea sa dezvolte neurochirurgia ca o noua disciplina in Romania, ca si mai tarziu, el a primit un sprijin nepretuit (articole de specialitate, carti, sfaturi asupra instrumentarului chirurgical), si suport moral din partea Maestrului, Harvey Cushing - ceea ce reiese din vasta corespondenta intre cei doi doctori (vezi [1]). Ciorna unei scrisori a lui D. Bagdasar catre Cushing demonstreaza sentimentele tatalui meu fata de Maestru: "La sfarsitul volumului d-voastra ati citat cuvintele lui Leonardo (da Vinci), dorind elevilor d-voastra sa-si intreaca maestrul.
Legea progresului ar trebui sa fie astfel, dar atunci cand citeam aceasta propozitie aproape involuntar mi-am amintit cuvintele unui elev al lui Freud, care, intr-o discutie cu maestrul sau, recunoscandu-i superioritatea, a spus: Un pitic in carca unui gigant poate vedea mai departe decat gigantul insusi ".
Ceea ce simtea Cushing pentru D. Bagdasar poate fi inteles din urmatorul episod: Primul Congres International de Neurologie a avut loc la Berna, in Elvetia, in august-septembrie 1931. Cushing era oaspete de onoare al congresului. Tata s-a dus si el in Elvetia la acest congres. Din cauza bugetului restrans, nu si-a putut permite s-o ia pe mama cu el, dar pe 1 septembrie 1931 i-a scris de acolo, cu deosebita emotie (vezi [1]). In seara aceea, Cushing oferise un dineu privat fostilor lui studenti si colegi, cei mai buni din lume, vreo 26 la numar. Cushing era asezat in capul mesei. El l-a poftit pe renumitul neurochirurg francez Thierry de Martel la dreapta sa, iar pe D. Bagdasar, la stanga.

Purgatoriul de la Jimbolia si Cernauti

Unii l-au indragit pe tatal meu pentru neobisnuita lui sinceritate si onestitate, insusiri care pe altii i-au deranjat. Parintii mei nu aveau o pondere sociala ori politica: erau respectati, dar nu populari. Intorsi acasa, dupa indrazneata lor aventura americana - clinica lui Cushing si Harvard-ul - ei nu au reusit sa gaseasca posturi in Capitala, in schimb au fost trimisi in orase la periferia tarii. Acesta a fost purgatoriul de la Jimbolia si Cernauti, care a durat patru ani. Cat de primitive erau conditiile de lucru la Spitalul din Jimbolia reiese din scrisorile tatalui meu din acea perioada (vezi [1]): Spitalul, intr-adevar frumos pe din- afara, era dotat cu multa mobila inutila si cu instrumente chirurgicale printre care se numarau multe "vechituri de prin evul mediu, a caror intrebuintare nici nu se cunoaste". Dupa doi ani la Jimbolia au fost transferati la Cernauti. Capitala Bucovinei era la vremea aceea, desigur, un oras infloritor, cosmopolit si interesant din punct de vedere cultural si etnic. Parintii mei au intalnit aici oameni remarcabili, care le-au ramas prieteni apropiati o viata. Stagiul de la Cernauti ar fi putut fi o experienta minunata, dar nu a fost sa fie asa. Unii dintre colegii de la Spitalul de boli nervoase al orasului l-au privit pe tata cu suspiciune pentru ca ocolea jocul de carti si bautura si prefera sa-si petreaca timpul liber la morga, facand disectii, pentru a-si perfectiona abilitatea chirurgicala. Cand ostilitatea s-a transformat in sicana - a gasit de repetate ori morga incuiata in timpul noptii - tata, exasperat, si-a dat demisia. Intre timp, el a practicat chirurgia pe creier. Conditiile erau precare, dotarea lasa mult de dorit. Insa renumele lui tata crestea, erau trimisi la el pacienti de la Bucuresti si din alte orase. In toti acesti ani dificili de pionierat, el a avut in mama un sprijinitor puternic, care i-a fost constant alaturi.

Un vis implinit: prima clinica de neurochirurgie si marea prietenie cu doctorii Ion T. si Maria Niculescu

Parintii mei s-au intors la Bucuresti in 1933. Un mic grup de doctori, prieteni devotati, au insistat pe langa Ministerul Sanatatii in favoarea dezvoltarii neurochirurgiei: ramura medicala noua si revolutionara, care merita sa aiba o clinica proprie.
Competitia pentru post a fost foarte dura, a durat mai multe zile, insa tatal meu a castigat. Incercarea a fost de o tensiune absolut istovitoare, dupa marturia dr. Ion T. Niculescu, marele histolog, prieten apropiat al tatalui meu. De altfel, si el, si mama l-au sustinut moral cu tenacitate in tot acel timp, ca sa nu se descurajeze, vazandu-si visul amenintat de atitudinea partinitoare a unora din examinatori. De ani de zile, tata fusese silit sa traiasca, in sens medical, ca un nomad cu cortul: a trebuit sa opereze pe sistem nervos in diverse spitale, in conditii improvizate, aducandu-si propriile instrumente. Cat despre personalul din sala de operatie, daca a putut conta pe cineva, aceea a fost intotdeauna mama. Mai tarziu, la Bucuresti, s-a putut baza si pe dr. Maria Niculescu, sotia devotatului prieten Ion T. Niculescu. In Introducerea la [1], ea evoca "operatiile frumoase, efectuate insa pe o masa de lemn improvizata, cu aspiratorul din casa adaptat pentru interventie si instrumentar in mare parte cumparat sau confectionat dupa indicatiile lui Bagdasar, urmand astfel exemplul lui Cushing, dar fara resurse materiale comparabile".
Prima clinica de neurochirurgie din Romania, si de fapt din Sud-Estul Europei, cf. dr. C. Arseni (1976, [1]), a fost deschisa in 1935, intr-un pavilion al Spitalului Central (cum se numea atunci) din Bucuresti. Era o clinica foarte modesta: 10 paturi si, in sala de operatii, "faimoasa" masa de lemn. Echipamentul era inadecvat, personalul trebuia instruit. Dar totusi era un inceput. Alaturi de mama, doctorii Niculescu, el si ea, au avut un rol esential in reusita aceasta. Tata a continuat sa viziteze regulat laboratorul de histologie al dr. Ion T. Niculescu, aducand, pentru atenta examinare, tesuturile prelevate in sala de operatie. Tata si dr. Ion T. Niculescu erau proverbiali in familiile noastre, pentru conversatiile lor peripatetice, pentru orele de insufletite discutii, cand se conduceau in sus si in jos unul pe celalalt spre casa. Prietenia parintilor mei cu sotii Niculescu a fost un lucru rar. Afectiunea si devotamentul au fost transmise si copiilor. Voi fi pentru totdeauna recunoscatoare fiului lor, dr. Stefan I. Niculescu, care, cu ajutorul devotatei surori a mamei mele, Ana Paunescu, a strans si organizat cu atata scrupulozitate arhiva familiei Bagdasar si a coordonat volumul dedicat tatalui meu [1]. A fost un demers facut cu dragoste: un lucru pe care eu nu l-as fi putut realiza niciodata, de la o distanta atat de mare. Apoi, fara sa stiu despre aceasta, clinica Mayo, unul dintre spitalele cele mai cunoscute din SUA si din lume, a dedicat o pagina tatalui meu, sub titlul Dumitru Bagdasar - parintele neurochirurgiei romanesti, in prestigioasa revista de specialitate Mayo Clinic Proceedings (Lucrarile Clinicii Mayo), ianuarie 1996, vol. 71, No. 1 (p.31, Vinieta dupa timbrul-portret Dr. Dumitru Bagdasar 1993).

Pregatirea primei echipe de neurochirurgie: "echipa de aur"

De la o vreme, mama nu l-a mai asistat pe tata in sala de operatie. Intre timp m-am nascut eu, iar mama, potrivit principiilor ei pedagogice, a tinut sa se ocupe cat mai mult de mine, mai ales in primii ani, formativi. In plus, ea avea propriile ei interese profesionale, a initiat primele consultatii de igiena mintala, ore speciale pentru deficienti mintali. Tata a reusit sa recruteze o echipa profesionala de neurochirurgie de prima mana: mai intai (1936) dr. Constantin Arseni, apoi (1942) dr. Ionel Ionescu si (1943) dr. Sofia Ogrezeanu, remarcabila femeie care a devenit prima femeie neurochirurg din Romania. Din fericire pentru toata lumea, dr. Sofia Ogrezeanu s-a casatorit cu dr. Ionel Ionescu, ceea ce a intarit coeziunea "echipei de aur". Vorbind despre tata, "creatorul primei scoli de neurochirurgie din tara noastra", dr. Arseni nota:
"In primul rand, personalitatea doctorului Bagdasar era dominata de o nevoie fundamentala de instruire vasta si profunda, de tenacitate si de o neobisnuita putere de munca. As spune ca aceasta nevoie era la el una vitala, nu putea trai fara a se instrui si fara a munci".
In perioada cea mai dificila, 1942-1946, "programul incepea la 5 dimineata, cand dr. D. Bagdasar vizita pavilionul ranitilor, dupa care urmau operatiile, pana la 2 p.m.", isi aminteste dr. Sofia Ionescu, ultima membra care mai este in viata, din "echipa de aur" a lui tata. "A imprimat echipei sale de lucru un ideal de ordine, constiinciozitate si munca intensa (10-12 ore pe zi in spital), de la sef pana la intern, care a dus la salvarea multor vieti". (1976) (vezi [1])
In scurta sa viata, tata a avut doua mari iubiri: mama si neurochirurgia. Nu este o exagerare a spune ca a doua lui casa a fost Clinica. Dr. Sofia Ionescu isi aminteste scena finala, a despartirii. Era la inceputul verii lui 1946. Tata i-a chemat pe toti trei la modesta sa casa de vara la Breaza, ca sa-si ia ramas bun. "Camera era golasa, el vorbea cu greutate, se vedea ca este pe moarte". L-a desemnat pe C. Arseni ca succesor al sau si i-a facut sa promita ca vor continua sa lucreze impreuna in echipa si vor sustine dezvoltarea neurochirurgiei, fara a neglija nici activitatea stiintifica. Ei au luat aceste recomandari drept testamentul tatalui meu.
Dr. C. Arseni incheie articolul sau despre D. Bagdasar din 1976 (vezi [1]) cu urmatoarele cuvinte: "Ca o recunoastere pentru intreaga sa daruire intelectuala si morala, a fost ales in anul 1945 profesor de neurochirurgie, iar dupa moarte, membru al Academiei Romane. Actuala Clinica de neurochirurgie din Bucuresti are cinstea de a-i purta numele si de a i-l cinsti cu mintea si cu sufletul."

Bibliografie

[1] Dumitru Bagdasar, Munca si caracter, editie si prefata de Stefan I. Niculescu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1987. Volumul cuprinde o parte din jurnalele si corespondenta dr. Dumitru Bagdasar si din articolele sale, alaturi de evocari, comentarii, articole dedicate lui de: C. Arseni, F. Bagdasar, N. Bagdasar, I. T. Niculescu si altii.
[2] I live again (Traiesc din nou), de Ileana, Printesa a Romaniei, Arhiducesa de Austria, Rinehart & Company, Inc., New York, Toronto 1951, 1952.
[3] Inainte de a uita, de Paul Cortez, Editura Eminescu, Bucuresti 1987.
[4] Generozitatea care schimba fata lumii, Dr. Florica Bagdasar, Viata Medicala, Nr. 23, 4 iunie 2004, p.11, pagina realizata de Alice Suculescu.
[5] Romanian Diaries 1944-1947 (Jurnal de insemnari din Romania 1944-1947), de Burton Y. Berry, coordonator Cornelia Bodea, The Center for Romanian Studies, Iasi, Oxford, Portland, 2000. [6] Resisting the storm, Romania 1940-1947, Memoirs (Rezistand in furtuna, Romania 1940-1947, Memorii), de Alexandre Safran, Yad Vashem, Ierusalim 1987.
[7] Text sub un portret anonim, de Valeriu Negru, Dilema Veche Nr. 7, 27 februarie-4 martie 2004. [8] Eastern Europe in the Postwar World (Europa de Est in lumea post-belica), de Thomas W. Simons, Jr., St. Martin's Press, New York 1991, 1993.
[9t Pentru lichidarea deformarilor antistiintifice in domeniul pedagogiei, Articol de fond, pp.2-3, Scanteia, 18 ianuarie 1953.

(Continuare in numarul viitor)