Stenogramele trecutului

Cred că stenogramele publicate la Editura Polirom nu se vor „zaharisi“ şi nu-şi vor pierde niciodată cota de interes, pretându-se la recontextualizări şi reinterpretări succesive.

Cel de-al doilea volum de documente des­pre istoria comunismului românesc, lan­sat recent de Mihnea Berindei, Armand Go­şu şi Dorin Dobrincu, nu se pretează la povestiri sau parafrazări. Cere o privire pie­zişă, axată pe capcanele subliminale ce răzbat tacit din constantele aparent plic­tisitoare ale limbii de lemn. Pentru că, la o primă răsfoire a stenogramelor, oricine poate fi iritat de redundanţa înşelătoare a exprimărilor, de continua reconstruire a re­alului, de parcă cele spuse de an­te­vor­bitori aveau neapărată nevoie de o dublură de adevăr. Insuccesele în economie nu pu­teau fi decât sabotaje, fuga unor români în străinătate fiind pusă doar pe seama tova­răşilor „necorespunzători“ la capitolul „edu­caţie politico-ideologică“. În disperare de cauză, se recurgea la falsificarea ter­me­nilor de comparat, unor realităţi mar­gi­na­le din Vest opunându-li-se nişte realităţi ideale din Est. Şi ori de câte ori bunul simţ se revolta, răbufnind de sub glazura verbiajului marxistoid, Partidul găsea me­reu greşeli în aplicarea teoriei, niciodată în teoria însăşi. De aceea, studiile despre comunism vor reclama încontinuu nişte „ştiinţe auxiliare“ din aria analizelor de discurs. Graţie lor, vom înţelege că in­sta­bila semantică a limbajului de lemn con­ţine informaţii la fel de multe ca un dosar de cadre ori de Securitate.

Care ar fi, totuşi, preconcluziile unei prime lecturi? Ridicarea lui Ceauşescu la nivel de lider in­fa­i­libil se făcuse, în 1965, din ra­ţiuni partinice profunde, turneul asiatic din 1971 fiind, după mine, mai mult o convenţie cronologică. Şi aş avea pa­tru argumente în acest sens. În primul rând, unui om de mâna a doua i se con­ceda întreaga putere pentru ca neaş­tep­tatul urmaş al lui Dej să treacă drept ex­presia unităţii de voinţă din PCR, dovada unei „obiectivităţi istorice“ ce se revela pro­gresiv prin mijlocirea Partidului şi prin intermediul fiecărui membru al său, oricât de modest ar fi fost el. Or, identificarea celorlalţi lideri cu „Nicu bâlbâitu“ era cu atât mai forţată şi mai insistentă, cu cât se ştia că fuseseră destule îndoieli şi alte va­riante de leadership. Trebuia să se elimine însă impresia de aleatoriu, de aranjament fraudulos sau de lovitură de palat, ima­ginea pe care Partidul o emitea în exterior întemeindu-se pe bine cunoscuta „con­ştiinţă de monolit“. În al doilea rând, di­namica dialogurilor din stenograme ne in­dică o mică regie a acelor şedinţe, în care per­sonaje care, după 1989, se prezentau drept comunişti cu faţă umană, făceau îna­inte de revoluţie figură de intrasigenţi. Pe de o parte, prin dogmatismul lor de pa­ra­dă îi ridicau mingea la fileu noului con­ducător, dându-i ocazii să se arate liberal, îngăduitor, luminat. Brucan chiar amintea în memoriile sale de noile generaţii de activişti care îi cântau în strună se­cre­ta­rului general, persiflând prudenţa exa­ge­rată a lui Dej şi subliniind antiteza dintre stagnarea anilor ’50 şi vremurile de mare avânt, aduse de temerarul Ceauşescu. Pe de altă parte, aceste elogii îl izolau pe con­ducător, prin faptul că exaltarea excesivă a personalităţii sale era, pe invers, o formă de deresponsabilizare totală a viclenilor săi sfetnici. Era tare bine să fie doar un singur decident, pentru că, la necaz, el ar fi fost şi singurul vinovat: eroul salvator putea intra oricând în pielea ţapului is­pă­şitor. În al treilea rând, Ceauşescu venea în fruntea PCR-ului la numai 47 de ani, personificând noua tinereţe a Partidului şi deplina lui autohtonizare. Se impunea, aşa­dar, şi un alt pact social, axat pe dezicerea de predecesorul său, nu pe căutarea unor elemente de continuitate cu el. În al pa­trulea rând, prin aducerea unui outsider la cârma ţării, bătrânii „baroni“ din Biroul Politic (Drăghici, Maurer, Apostol, Bod­nă­raş) se mulţumeau cu un „neutru“ prin ca­re îşi blocau reciproc ascensiunea. Sus­ţinerea lui Ceauşescu pentru cea mai înal­tă demnitate în Partid era, de fapt, un pact de stabilitate între membrii Vechii Gărzi, care urmau dictonul „dacă nu voi fi eu, atunci cu siguranţă că nici voi“.

Oprindu-mă asupra acestui vo­lum, aş spune ceva despre sta­tutul cercetării de resort, prin­să încă între cultura civică an­ticomunistă şi exigenţele me­seriei de istoric, care ne cere mult echi­libru în evaluări, chiar şi atunci când e vorba de un un regim totalitar. Despre sur­sele istoriei recente s-a polemizat destul, neajungerea la vreo concluzie datorându-se confuziei dintre documentele ine­di­te (ab­solut necunoscute), cele needitate (adică ştiute de multă vreme, dar netipărite încă după criterii academice) şi, în sfârşit, do­cumentele editate, care fac cinste edi­to­rilor, dar demonetizează cumva munca ce­lor care le citează ulterior. Cei din urmă sunt criticaţi îndeobşte că nu caută să des­copere ceva pe cont propriu şi valorifică doar izvoarele deja publicate, scriind, cum s-ar spune, cărţi din cărţi. Atunci de ce am munci atât ca să mai scoatem ase­menea tomuri, stricând „virginitatea“ do­cu­mentelor şi răpind celorlalţi plăcerea des­coperirii absolute? Dezbaterea poate trena la nesfârşit, pentru că editările nu îşi pro­pun să strice doza de senzaţional a docu­mentelor, valoarea unui asemenea volum, cum este cel de faţă, stând atât în calitatea notelor de subsol lămuritoare, la care s-a muncit enorm şi extenuant, cât şi în ex­pertiza profesionistă pe care o asigură cei trei editori. Ele fac diferenţa dintre o res­tituire istoriografică de ţinută şi o simplă tehnoredactare a stenogramelor. Iată de ce, personal, voi ţine mereu partea do­cu­mentelor aduse între coperţi de carte şi ofe­rite unui public cât mai larg. Cu un aver­tisment totuşi: să nu îl înălţăm pe Cea­uşescu, oricât de important sau de nebun ar fi fost, la rangul de explicaţie ultimă a celor două decenii şi jumătate de domnie. Bine ar fi ca sursele ce ne devoalează acum culisele şi secretele sistemului totalitar să nu ne îndepărteze de investigarea acelui comunism de uz public, consumat la lu­mina zilei, de milioanele de români. Mo­dul în care se repercutau efectiv cele de­cise la CC nu trebuie neglijat, reacţia oa­menilor de rând fiindu-ne indispensabilă pentru a avea o perspectivă globală asupra perioadei 1948-1989.

Volumul editat de Mihnea Be­rin­dei, Armand Goşu şi Dorin Do­brincu va deveni, sunt sigur, o referinţă inevitabilă, nu pentru că ar fi un mare producător de ştiri, ci pentru că ne pune la dispoziţie personaje şi gesturi exemplare. Prin ur­mare, cartea nu îşi va pierde consistenţa după ce am extras de acolo vreun amă­nunt sau două. Fiecare document selectat ilustrează un aspect al vieţii noastre de atunci şi, cu toate că emitentul este ace­laşi, Partidul, adresabilitatea documentelor este diferită, luându-se în atenţie na­ta­li­tatea, cultura, memoria internă a par­ti­du­lui, epurările, organizarea admnistrativă. Şi cum destinatarul acelor decizii era me­reu altul, documentele în discuţie stau la baza delimitării unor subdomenii de in­teres ce se vor individualiza mai pregnant, sper, stârnind felurite tipuri de curiozitate ştiinţifică faţă de ceea ce a fost cândva.

Este adevărat că apreciem lucrările pline cu informaţii până nu demult inaccesibile, preţuindu-le pentru prospeţimea cu­noaş­terii pe care ne-o procură. Dar elogiem, nu mai puţin, şi acele volume, cum este acesta, care reuşesc să transforme do­cu­mentul de arhivă în text, mai precis în instrument de lucru. Cred că stenogramele publicate la Editura Polirom nu se vor „zaharisi“ şi nu-şi vor pierde niciodată cota de interes, pretându-se la recon­tex­tualizări şi reinterpretări succesive. Altfel, incertitudinile cu care convieţuim se pre­schimbă treptat în spaime, reîntoarcerile nereuşite în trecut, punându-ne într-un permanent război cu prezentul. //