Sfidarile modernitatii in Maramures

Claude Karnoouh 10.03.2005

De același autor

Remarce de bun-simt, eruditie si onestitate Ideea de a consacra un supliment al saptamanalului 22 Maramuresului neturistic mi se pare foarte bine venita, cand stiu in ce masura aceasta regiune imbraca in ochii Europei Occidentale aparenta celor mai detestabile clisee ale unui kitsch ruralo-carpatic, perfect ilustrate de albumele de fotografii editate in ultimii zece ani atat in Europa Occidentala, cat si in Romania. Din acest punct de vedere, unul din fostii directori ai Institutului Francez din Cluj s-a numarat printre cei mai indarjiti propagandisti ale acestor imagini "roz-bonbon" rasuflate. "Cimitirul vesel" de la Sapanta - care nu a fost niciodata nici pe departe traditional ori vesel - ofera cel mai bun exemplu al acestei uratenii "kitschistice" pe care, in schimb, turistii o adora. Cimitirul a fost construit la sfarsitul anilor 1960 de fratii Stan, ca un soi de copie a unuia asemanator pe care il vazusera ei intr-un sat din regiunea greco-catolica din estul Ungariei, langa Nyreghaza.
Exista intr-adevar un Maramures industrial si minier, un Maramures cu o agricultura moderna si cvasi-industriala, desi trebuie amintit ca, exceptand minele de la Borsa, cea mai mare parte a lui se afla in afara provinciei istorice, fie in Tara Chioarului (zona Baia Mare) fie in Tara Lapusului (zona Targu Lapus). Maramuresul istoric, mai exact partea de sud-est aflata dupa 1919 in spatiul suveran al Regatului României, a ramas pana la inceputul anilor 1960 o regiune extrem de arhaica, esentialmente agricola, pastorala si forestiera, compusa in principal din mici gospodarii care s-au concentrat din ce in ce mai mult in ultimele trei decenii ale regimului comunist pe cresterea bovinelor de munte, vestite pentru carnea lor de o excelenta calitate.
Faptul ca unii etnologi romani, la inceput, si mai apoi unii etnologi straini au cautat aici un arhaism remanent este perfect legitim, mai cu seama daca prin antropologie se intelege tentativa de a surprinde alteritatea in expresia ei cea mai evidenta, tentativa care a fost, inca de la inceputurile acestui domeniu al cunoasterii, temeiul insusi al versiunii ei moderne, de la Morgan la Geertz, de la Radcliffe-Brown la Shalins, de la E.E. Pritchard la Levi-Strauss, prin care aceasta si-a afirmat diferenta fata de antropologia inteleasa de filozofie pana la Kant ca o abordare opusa metafizicii, dar legata de ea. Mai este oare nevoie sa amintim ca avem a face cu mostenirea unuia din aspectele nasterii stiintelor umane in trena pozitivismului, Iluminismului, pentru care calatoriile lui Cook si ale lui La Perouse, pe de o parte, si, pe de alta, construirea imaginilor unui paradis terestru ilustrat de romane ca Paul si Virgina sau Atala sunt emblematice...? Arhaismul surprinzator si nelinistitor totodata sta la baza cautarii antropologice, din moment ce secularizarea si dreptul natural (cf. Rousseau) nu mai lasa loc de indoiala asupra naturii umane a oamenilor primitivi (suntem departe de conceptia crestina asupra lumii cu disputa ei asupra naturii umane sau animale a omului primitiv si deci de existenta unui suflet care trebuie sau nu convertit).

Efectele modernitatii

Ca sa ne intoarcem, mai prozaic, la Maramures, este absolut evident ca etnografii romani - Tache Papahagi si, mai tarziu, Mihai Pop -, la fel ca si etnografii straini (Jean Cuisenier, de exemplu) au refuzat, dupa caz (si nici unul nu seamana cu celalalt), sa ia in consideratie manifestarile distrugatoare aduse de patrunderea modernitatii, indiferent sub ce forma - razboi, capitalism, comunism. Tendinta, totusi, nu a fost generala. Unii cercetatori ajunsi mai tarziu in zona au stiut sa dea o interpretare judicioasa efectelor nocive ale modernului asupra acestor societati agropastorale.
Sa ne intelegem: efectele modernitatii erau perceptibile cu mult inainte de venirea antropologilor straini. Erau chiar si atunci cand tanarul Tache Papahagi facea prima ancheta etnografica veritabila in Maramures (Graiul Maramuresului, Bucuresti, 1925) si totusi ele nu au beneficiat din partea lui de atentia pe care ar fi meritat-o. Intr-adevar, prima fata a modernitatii li s-a aratat taranilor din Maramures in 1848, odata cu abolirea dreptului feudal si, apoi, dupa 60 de ani, in primul razboi mondial, cand, mobilizati in armata austro-ungara, au fost trimisi masiv fie pe frontul rusesc, fie pe cel italian, aruncati intr-un razboi care avea sa dureze peste patru ani, punandu-i in fata unei forme cu totul inedite de conflict, razboiul industrial si mobilizarea totala generala (Die total Mobilmachrung), sau, mai heideggerian spus, care avea sa-i prinda in valtoarea dezlantuirii tehnicii. Pentru unii, dupa grozaviile razboiului a urmat prizonieratul in Rusia, de unde, odata eliberati, aveau sa se trezeasca striviti de grozavia revolutiei bolsevice si a razboiului civil. Intorsi la casele lor, ei vor fi urmariti de amintirea acestor experiente care isi vor lasa amprente apasate pe obiceiuri si datini strabune, dar si pe psihologia actorilor si deci si pe realitatile sociale. Cea mai buna dovada ne-o furnizeaza lectura culegerilor de poezie populara, redactate uneori sub forma de caiete personale, alteori sub forma scrisorilor anonime trimise familiilor de simpli soldati romani (sau unguri, sau slovaci) si adunate de Constantin Brailoiu (Poeziile soldatului Tomut din razboiul 1914-1918, Bucuresti, 1944). Si totusi, in aceste descrieri ale infernului razboiului, percepem o modalitate - unde se pastreaza toata amprenta vechimii - de a enunta un discurs capabil sa dea un sens lumii in care se naste. Travaliu sincretic al gandirii, atat de caracteristic pentru toate societatile arhaice confruntate brusc si violent cu sfidarile fundamentale ale modernitatii.
Ceea ce imi displace profund in articolul doamnei Nagy este ca acesta se prezinta ca un colaj (foarte postmodern, nu-i asa?) de rezumate, franturi de informatii prost digerate, de fraze la moda si peremptorii care dau o imagine debila despre nivelul de cunostinte de istorie a antropologiei si despre reflectia asupra modernitatii in Romania. Nu pot sa nu-i amintesc autoarei ca Katherine Verdery (pe care o cunosc din 1973) nu a facut niciodata cercetari in Maramures si ca anchetele ei s-au desfasurat in regiunea Hunedoarei, mai exact intr-o zona masiv colectivizata si industrializata, in care modernitatea s-a reimpus dupa 1948, sub alte forme, cea a comunismului fiind in mod evident, ca ne place sau nu, una din intruchiparile modernitatii.
In plus, conform unei bune traditii romanesti, autoarea isi insuseste, fara sa le citeze, interpretari bine cunoscute, rezultate ale unor analize propuse de autori seriosi si vechi, uneori, de mai bine de un secol! Simpla deontologie sau decenta cerea mentionarea lor, chiar daca nu avem de-a face aici decat cu un obscur articol de ziarist. Astfel, critica folosirii folclorului ca mijloc de constructie a elementelor ideologiei statului-natiune a fost perfect formulata de Ernest Renan, in celebrissimul sau eseu Ce este o natiune?. In perioada interbelica au existat destule lucrari critice pe aceasta tema, datorate atat anglo-saxonilor, cat si francezilor (germanii orientandu-se, bineinteles, spre Volkgeist des Volksdeutchen). Cartea lui Fournol Natiunile romantice, publicata la Paris in 1931, reprezinta un remarcabil rezumat al acestei mize politico-culturale. Cat priveste ceea ce s-a publicat intre 1950 si 1990, ar mai fi oare ceva de adaugat dupa sinteza inegalata a lui A. Walicki (Philosophy and Romantic Nationalism, Clarendon Press, 1982), dupa aceea a lui J.C. Eade (Romantic Nationalism in Europe, Australian National University, Camberra, 1983) si, cu toata modestia, dupa cele cateva remarce facute de mine in eseul aparut in Revue de science politique (Vol. 36, nr. 6, dec. 1986) intitulat: O geneza alegorica a politicului: folclorul? Toate aceste texte nu au asteptat caderea comunismului pentru a vorbi despre instrumentalizarea, defel recenta, a folclorului in discursul politic despre statul-natiune si al statului-natiune, ca si despre modul in care, dupa perioada autentic stalinista, o parte din traditiile populare (sau definite ca atare) au fost recuperate de ideologii comunismului terminal in scopul relegitimarii sistemelor de putere in pierdere de viteza.

Destramarea traditiilor

In sfarsit, s-ar cuveni sa-i amintim doamnei Nagy ca, asa cum o prezinta domnia sa, interpretarea lui Henri Stahl pare oarecum simplista. Bineinteles, Maramuresul a fost colonizat in secolul al XVIII-lea de catre slovaci, cehi si alte popoare venite din centrul si de la marginile imperiului austriac. Dar aceste populatii s-au asezat in orasele existente sau au infiintat orase muncitoresti, prin esenta miniere, in timp ce maghiarii detineau majoritatea posturilor in administratia imperiala (mai tarziu imperiala si regala) civila si militara, ca si conducerea institutiilor de invatamant. Cat priveste satele, ele au ramas profund romanesti si chiar au devenit, multumita actiunii exercitate de iezuitii maghiari asupra elitelor lor nobiliare, o fortareata a greco-catolicismului (dupa ce aceleasi elite imbratisasera inainte reforma calvinista - alta similitudine cu Polonia). In fapt, romanii din aceasta regiune de margine de imperiu posedau o organizare sociala apropiata de sleahta poloneza, mica noblete rurala care se deosebea de clasele inferioare prin statutul ierarhic, si nu prin diviziunea muncii si acumularea de avutii. Desigur, existau cativa proprietari mai importanti (inclusiv cei cu vreo suta de hectare de paduri), dar nu vom gasi aici nimic comparabil cu mosiile din Moldova sau Muntenia. Aceasta este structura sociala care incepe sa se fisureze odata cu lunga agonie a feudalismului, intre 1848 si 1948. Cedand sub loviturile napraznice ale capitalismului mai intai forestier si agrar, apoi industrial, traditiile se destrama incetul cu incetul, se transforma, integrand semne-semnificanti adusi de modernitate: transformarea straielor (chiar daca unele gravuri din secolul al XVIII-lea ne ofera imagini care mai puteau fi intalnite la sfarsitul anilor 1960 in satele cuibarite in causul vailor celor mai indepartate), a obiceiurilor alimentare, a modurilor de a lucra si a produselor agricole. Lenta si inexorabila monetarizare a raporturilor socio-economice a modificat solidaritatile parentale si sistemele complexe de intrajutorare si de vecinatate si a ajuns sa le submineze puterea imperativa dupa 1900. Aceasta modernitate se numeste capitalism. Cealalta modernitate, comunismul, a reusit intr-adevar sa stavileasca monetarizarea relatiilor socio-economice, parand astfel sa reactualizeze solidaritatile arhaice, dar, pe de alta parte, a continuat opera de distrugere a traditiei (chiar daca nu era decat o traditie fara mare vechime!), ravasind structura sociala sateasca sau parohiala (baza a organizarii sociale arhaice a Europei rurale de la crestinarea ei), dand nastere, prin dezvoltarea masiva a invatamantului, unei promovari sociale ascendente fara precedent si efectului sau radical, exodul rural. In 1945, rata analfabetismului in Maramures, in sensul modern al termenului, depasea 85%, in timp ce in anii 1970 scazuse sub 10%.
Iata de ce, in cadrul acestor dinamici nelineare, ritmate de avansari rapide si regresii partiale, lucrari de antropologie ca acelea ale lui Gail Kligman si, permiteti-mi sa cred, cu toata modestia, ca acelea pe care le-am propus sagacitatii cititorilor, au contribuit (cu erori, desigur, dar cine nu greseste? Errare humanum est!) la demitificarea imaginilor parusiace ale Maramuresului. Incercand sa aratam, prin toate aceste sincretisme culturale si ritualice, nu numai agonia unei culturi si, lucru fundamental, prezentand o abordare de antropologie istorica, Gail Kligman si cu mine am cautat, pe cat se poate, sa reconstruim structura spirituala si intelectuala (i.e. die Weltanschauung) a acestei culturi intr-un timp in care functionarea ei trebuia sa se manifeste, cu siguranta, in plinatatea ei. Tocmai pentru ca nu mai era posibil sa cautam in discursul steril al etnogenezei dragi tuturor protocronismelor o origine de plenitudine imposibil de gasit in afara imaginatiei literare, tentativele noastre de deconstructie-constructie au vizat explicit demitizarea unei traditii instrumentate in scopuri care nu i-au apartinut niciodata si demistificarea acelor ideologi care isi insuseau fara rusine gloria ei spectaculoasa. In aceasta privinta, admit ca nu celor cativa etnologi straini care au lucrat in aceasta directie ar trebui sa le adresez esentialul acestor critici, ci acelor bravi romani din epoca comunista si postcomunista care, inchipuindu-si ca apara traditiile n-au facut altceva decat sa cladeasca mizanscene pentru versiuni postmoderne ale societatii, de dragul de a oferi clientilor agentiilor turistice niste jocuri de puzzle ce strang intr-o simultaneitate si o permutabilitate cvasi-infinite franturi de traditii de ieri, de alaltaieri, de azi, soi de ghiveci cultural in cadrul marelui spectacol mediatico-consumerist care, pe ritmuri de pop-rock-etno, hraneste miturile paradisurilor pierdute ale unei lumi ruralo-hedoniste care nu a existat vreodata altfel decat ca marfa turistica.

*cercetator la CNRS si fost profesor invitat de filosofie al Universitatii din Cluj (1991-2002)
**Referitor la articolul Ralucai Nagy aparut in suplimentul revistei 22 din 25 ianuarie 2005 consacrat Maramuresului neturistic si intitulat Opinii despre construirea "mitului Maramures".

(Titlul si subtitlurile apartin redactiei)
TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22