De același autor
Oare toţi intelectualii au fost turnători ai Securităţii? Un observator din afară ar fi iertat dacă ar gândi asta, văzând valul de revelaţii privind colaborarea ascunsă a intelectualilor cu regimul comunist în care suntem înecaţi în ultima vreme. În acelaşi timp, el ar mai conchide şi că toţi turnătorii au fost, în realitate, … victime! Asta l-ar surprinde, probabil, cel mai tare pe observatorul din afară: mai mult decât faptul că un număr atât de mare de intelectuali îşi turnau josnic prietenii şi rudele, l-ar lăsa perplex faptul că astăzi majoritatea delatorilor se pretind cu neruşinare victime. În loc să se facă uitaţi şi să-şi rumege tăcuţi mişelia trecută, toţi ţipă că nu puteau face altfel şi că, de fapt, au suferit pârând.
Aici mai intervine, desigur, şi un fel de spirit de castă. Astfel, atunci când poetul Ioan Es. Pop a admis că a colaborat cu Securitatea, unii dintre colegii şi prietenii lui l-au ridicat în slăvi pentru că a recunoscut asta înainte de Paşti, numind acest gest tardiv o „eliberare“ şi o „Golgotă“. Evident, nu avem aici decât o manevră retorică, magico-lingvistică, de escamotare a unei realităţi mult mai sordide. La fel, în faţa josniciei trecute a unui Breban sau a unui Groşan, casta sare imediat, invocând opera acestora.
Aceste laşe personaje, care au cauzat un rău durabil celor apropiaţi ce credeau în ei, mizează acum pe uitare şi pe ignoranţa noilor generaţii, pentru a-şi fabrica o aureolă de martiri. „Nu se putea altfel“, scâncesc ei, invocând brutalitatea şi atotputerea regimului şi a poliţiei secrete de atunci. Astfel, patronul de la HotNews, Cristian Sima, se disculpă: „Eu am semnat bătut. Nu mi-e ruşine că n-am rezistat. Aş fi turnat-o şi pe mama, numai ca să ies viu“. O contraofensivă foarte abilă, în aparenţă. Ce mai poţi spune în faţa unei asemenea dezarmante sincerităţi?
Realitatea era însă cu totul alta. Ca intelectual care a fost hăituit, arestat şi interogat în mod repetat şi sistematic de Securitate, din 1983 şi până în 1988, an în care am părăsit România, ştiu la fel de bine ca toţi turnătorii mincinoşi cum se petreceau lucrurile. Adevărul este că, cel puţin în ultimul deceniu, cel al anilor 1980, Securitatea nu mai bătea niciun intelectual şi că era, în realitate, foarte simplu să rezişti. Trebuiau nervi solizi, desigur, o bună doză de umor şi o la fel de solidă şiră a spinării morală.
Pentru cei care doresc să afle mai multe despre cum se petreceau în practică urmărirea, arestările şi încercările de racolare, cartea lui Luca Piţu, Documentele antume ale «Grupului din Iaşi», este o lectură indispensabilă. Am făcut parte din acel grup, a cărui structură şi importanţă a fost de altfel exagerată, şi am fost unul dintre cei arestaţi de Securitate, pentru prima oară în primăvara lui 1983, alături de Dan Petrescu, Tereza Culianu, Luca Piţu, Al. Călinescu, Liviu Antonesei şi alţii.
Am refuzat orice fel de colaborare încă de la primul interogatoriu şi ulterior, după un straniu proces public organizat de Securitate în cadrul Universităţii ieşene, unde studiam la litere şi de unde s-a încercat să se obţină excluderea mea (cu complicitatea ruşinoasă a rectorului de atunci, actualul academician Viorel Barbu), am fost hărţuit în permanenţă, până la plecarea din ţară, în 1988.
Am rezistat, pentru că era uşor de rezistat. De asta le este ruşine astăzi chiar şi multora dintre cei care nu au turnat şi nu au colaborat, dar au tăcut mâlc. Am să trec sub tăcere numele marelui intelectual bucureştean, rămas până acum dominant în cultura română, care îmi era atunci ca un guru, care, la rândul lui, mă prezenta egalilor lui drept cel mai strălucit discipol al său şi care, după primele arestări ale noastre în Iaşi, mi-a cerut cu răceală laşă să nu-l mai vizitez. Şi el se prezintă acum, cu aplomb netulburat, a fi fost o victimă a regimului. Până şi aceştia preferă să repete şi să facă să fie acceptat ca un adevăr istoric faptul că „nu se putea altfel“. Realitatea este însă foarte departe de asta.
Securitatea lui Ceauşescu nu era informatizată, nu era maşina mitică ce controla totul, cum e prezentată de foştii turnători. Securitatea nu funcţiona bine nici măcar intern, de pildă, nu colabora de la un judeţ la altul. Am descoperit din dosarul meu de urmărire că Securitatea din Buzău, condusă atunci de Ilie Merce, cel care avea să devină deputat PRM, nu colabora cu cea din Iaşi, care, la rândul ei, nu îi furniza acesteia informaţii. Din dosarul meu reiese că, atunci când am cerut un paşaport pentru a pleca din ţară, în 1988, Securitatea din Buzău a trebuit să trimită un ofiţer – cu foaie de drum, diurnă şi bani de hotel - la Iaşi, pentru a consulta dosarul meu de acolo…, iar respectivul ofiţer s-a întors practic cu mâinile goale. Cei din Iaşi îi furnizaseră colegului din Buzău foarte puţine lucruri. La fel, nici cei din Iaşi, nici cei din Buzău nu au transmis vreun fel de informaţii despre mine Securităţii din Constanţa, deşi toată lumea ştia că vara lucram ca ghid pentru turişti străini pe litoral.
Tot aşa, după ce am terminat facultatea şi am mai rămas patru ani în Iaşi, Securitatea ieşeană, care continua să mă aresteze sistematic, cel mai adesea prin intermediul miliţiei, sub pretextul neposedării unei permis de şedere în Iaşi, prefera în general să mă urce în primul tren de Buzău…, ştiind însă foarte bine că urmam să cobor la Paşcani şi că aveam să vin înapoi în aceeaşi zi. Bănuiesc că în documentele lor interne păstrau dovada că şi-au făcut datoria…, trimiţându-mă acasă, în alt judeţ.
Nimeni, dar absolut nimeni, dintre intelectualii arestaţi de Securitate în anii 1980 nu a fost brutalizat fizic de anchetatori.
Ameninţările, îmbierile şi propunerile de colaborare erau, desigur, dozate mai mult sau mai puţin savant, în funcţie de personalitatea şi inteligenţa ofiţerului care-i fusese repartizat fiecăruia (în cazul meu, deliciosul maior Bostan, care trimitea să fiu luat cu maşina de la biblioteca universitară din Iaşi pentru a mă aduce, cum spunea el, „la cafea“).
Este o mare minciună, în cazul intelectualilor anchetaţi de Securitate, a invoca presiuni fizice, minciună pe care, desigur, foştii ofiţeri ai Securităţii ar fi astăzi rău plasaţi să o conteste. Nu ei ar fi cei crezuţi.
Trebuiau, spuneam, nervi şi umor. În cazul meu, singurul moment în care acest maior Bostan, care s-a „ocupat“ de mine în permanenţă până în 1988, şi-a pierdut calmul şi a ridicat vocea a fost într-o dimineaţă (iniţial eram convocat zilnic la sediul Securităţii de pe dealul Copoului din Iaşi), când a intrat în camera interogatoriului şi m-a găsit citind. Luasem cu mine un roman poliţist francez. Îmi amintesc şi acum, era un San Antonio, iar el a găsit asta de o foarte mare obrăznicie, ceea ce probabil că şi era. M-a ameninţat ritualic cu trimiterea la Canal, după care s-a calmat şi mi-a spus că sunt un fraier că nu vreau să lucrez cu ei. „Un om ca tine, Dănuţule, ar ajunge general la noi“, ceea ce iarăşi era plauzibil, numai că eu aveam alte planuri.
Desigur, carierele celor anchetaţi erau în mod cert blocate. Viaţa putea însă continua şi fără a urca în carieră. Pentru a rămâne la cazul Grupului din Iaşi, Luca Piţu a fost lăsat lector la Facultatea de Litere din Iaşi, deşi era un critic pe faţă al regimului. Liviu Antonesei lucra la Centrul de Sociologie, fără a fi măcar membru de partid, cu toate că frecventa asiduu grupul de disidenţi din jurul lui Dan Petrescu. Mulţi dintre noi, cu excepţia notabilă a lui Dan Petrescu, am fost lăsaţi să publicăm mai departe în revistele studenţeşti Dialog şi Opinia, chiar şi după ce devenise de domeniul public că fuseserăm arestaţi şi anchetaţi. Luca Piţu ştia că nu va deveni niciodată profesor plin, iar alţii ştiau că nu vor avansa în carieră…, dar oare cariera e totul într-o lume bazată pe compromis şi duplicitate?
Eram, desigur, urmărit în permanenţă. Protestatarii fiind atât de puţini, regimul avea, într-adevăr, mari efective de agenţi, însă totuşi nu atât de mulţi încât să nu-i recunosc pe unii dintre ei după un timp. Unii agenţi ştiau că-i recunoscusem, dar nu le păsa. Nici mie. Ei îşi făceau treaba, eu îmi vedeam de ale mele. Pe unul mai bătrân, care mă urmărea pe stradă, l-am necăjit odată luând-o la fugă brusc şi făcându-l să fugă şi el după mine, extenuat. Am văzut pe faţa lui reproş: încălcam regulile jocului. Chiar nu era nevoie să fug. De un altul am scăpat în tramvai arătându-l cu degetul şi strigându-le celorlalţi călători că e un homosexual care se ţine după mine. I-am ţipat să înceteze. Am coborât la prima staţie şi el nu a îndrăznit, sub privirile oamenilor, să vină după mine.
Aşa funcţiona, în realitate, maşinăria represivă, iar cu puţin curaj, umor şi inventivitate, ea putea fi făcută să se blocheze. În ultimii ani ai regimului, ieşenii se delectau zilnic cu spectacolul gheretei cu miliţian din faţa casei lui Dan Petrescu, miliţian pus acolo pentru a descuraja vizitatorii, dar care nu putea însă să ne oprească pe noi, membrii Grupului, de a trece pe lângă el, intrând cu fruntea sus într-o casă pe care mulţi trecători nici nu îndrăzneau să o privească.
Când pretind, aşadar, că nu se putea altfel, foştii turnători mint. Mint astăzi, cum au minţit şi atunci. Ba chiar, am bănuiala supremă că poate minţeau chiar şi când turnau. //
Citeste si despre: intelectuali, turnatori, mincinosi, disidenti, colaboratori.
Comentarii 26
Dumitru Branisteanu - 09-25-2014
Sa va credem pe cuvant ca era asa usor cu securistii, domnule ex-ghid pe litoral pe timpul lui Ceausescu? Probabil ca atunci cand li se ofereau anumite servicii.... Apropo, oare cum de-ati ajuns in Belgia in 1988, pe ochi frumosi, sau v-ati zborsit putin la securisti si ei de frica v-au lasat?
Răspundecvm - 01-05-2013
Text roz - bombon si dezamagitor pentru oricine este familiarizat cu evenimentele dar, mai ales!, cunoaste si pesoanele implicate. Cati din grupul vostru au fost "intorsi" de catre cei pe care ii lauzi, dle Alexe? Vrei sa ti-i numesc? Din fericire, nu mai este cazul, s-a facut lumina inca de pe la mijlocul anilor '90. Text tardiv si, pe alocuri, usor jenant.
RăspundeRadu - 10-27-2012
Cristian Sima nu a fost patron la HotNews, a avut 10 la suta din actiuni din cate stiu eu. E cam putin pentru a merita titulatura asta:)
RăspundeMDP - 10-27-2012
Ceea ce povesteste dl. Alexe este plauzibil -- se potriveste la cineva care n-avea nevasta si copii... si care voia musai sa plece din tara... Eu n-am vrut sa plec din tara asa ca "am rezistat prin cultura"... N-am colaborat cu Securitatea, n-am fost membru de partid si am reusit chiar si cateva initiative "subversive"... am fost si un fel de "ilegalist" inainte de revolutie... Mi-am facut datoria cum am fost in stare si nu consider ca am realizat ceva special -- in orice caz copilul meu a crescut si a ajuns matur in spiritul "conservatorismului" de tip britanic...
Răspundedaniela - 10-26-2012
frica era omniprezenta... si este in continuare. o natie de lasi se poate manevra usor, dovada si comunismul si regimul postdecembrist. aceeasi marie, cu alta palarie, aceleasi frici, dar la un alt nivel: frica de sistem a ramas, frica de sef (periat nu de drag, ci de frica), frica de ratare sociala, frica de exprimare... frici mici, dar rele, care adunate ne tin la nivelul social la care ne aflam acum :(
Răspundemanole - 06-07-2011
Pentru d-nii Alexe si St. Aldea. -D-le Alexe, istoria comunismului romanesc inca nu a fost scrisa ! Incercati sa induceti idei pernicioase aidoma celor din vechea conducere comunista.Seamana discursul dvs. cu acel al lui Verdet si Niculescu-Mizil. Era bine, se putea trai si rezista decent, ba chiar se puteau infaptui si marete..... realizari ! Este foarte interesanta parea si atitudinea aceasta detasat-comica a unora ca dvs. d-le Alexe care maximizeaza intruziunea securitatii dar minimalizeaza pe aceea a partidului comunist, de parca securitatea era ceva in afara pcr-ului, nu lucra la comanda conducerii partidului. Sunteti, probabil, la fel ca si S. Tanase care sustine ca se putea rezista securitatii -nu era obligatoriu sa devii informator -dar nu se putea rezista....pcr-ului, in sensul ca nu-i asa, era obligatoriu sa devii membru pcr. In fond, securitatea actiona numai la comanda partidului care conducea totul. Pentru dl. Aldea.-De ce va bucurati ca sunteti departe acum, atunci unde erati ?
RăspundeAna Muresanu - 06-07-2011
In ce priveste "competenta" represiva, atit pot spune, tatal meu, medic, in virsta de 42 de ani, "saltat" din poarta casei intr-o sfanta zi de duminica de securitatea - care in 1948 se mai numea siguranta - din idilicul Medias, a fost omorit in bataie timp de vreo patruzeci de zile si returnat decedat familei, fara proces. Aveam zece ani si imaginea spinarii sale invinetite cind mama si o vara a mea l-au imbracat si l-au asezat in sicriu m-a urmarit intreaga viata.
RăspundeCatalin - 06-06-2011
Mult prea soft d-l Alexe . Vezi puscaria de la Aiud , Brasov 1987 , Vasile Gogea , Iulius Filip , Mihai Torje s.a.m.d.
Răspundexyz - 06-05-2011
foarte bune comentariile sandei varan si ale lui "fara nume".
RăspundeFara Nume - 06-04-2011
Spuneam mai sus ca realitatea era mai nuantata. Acelasi om care interzisese subordonatilor sai sa maltrateze oamenii, in sediu, se ducea la sefii de intreprindere sa te dea afara din servici, daca calcasesi pe bec. Trebuia sa te grabesti deci sa accepti orice post mizerabil iti era propus la fortele de munca, daca nu voiai sa cazi sub incidenta decretului contra parazistismului. Puteai sa contesti decizia in justitie, dar sansele erau minime sa fii repus in drepturi. Nu zic ca era imposibil, zic ca aveai toate sansele sa schimbi serviciul, si sa ajungi din cal magar. Multa lume nu rezista la asemenea tracasari. Dar am cunoscut si pe cineva care a rezistat! Ajunsese intr-un hal de mizerie fizica, de neimaginat. Cind s-au dus sa-l ridice de acasa, nu au putut intra din cauza mirosului de acolo! A facut greva foamei, a spalatului, a tot. A ajuns si la puscarie, a indurat ce nimeni nu-si poate imagina ca se poate indura. Pina la urma l-au lasat sa plece in America. Deci, se putea, dar cu ce pret... Pe de alta parte, multa lume refuza sa dea informatii. Nu li se intimpla nimic. Daca nu facusera nimic "contra", erau lasati in pace, in general. In cazul celor ce facusera ceva serios, erau dusi la instante securistice superioare, eventual la Rahova, unde maltratarea la interogatorii era regula si condamnarea garantata. Cineva care a trecut printr-o asemenea ancheta mi-a povestit cum a fost. Rau! Si a trebuit sa semneze, la sfirsit. Nu avea de ales, altfel infunda puscaria. Acceptase, nu toata lumea avea vina aluia care nu se mai spalase cu anii... Pe urma, mai depindea si daca erai cunoscut in strainatate, daca te cinta Europa Libera sau alte postrui de radio, daca erai orientat Est, soarta iti era variabila. In concluzie, eu nu i-as baga pe toti in aceeasi oala, ca multi ai fost realmente zdrobiti. "Baietii" nu se jucau, mai ales cind primeau ordin. Sau, dupa cum zicea acelasi sef "omenos" de care povesteam mai sus, care nu-si lasa subordonatii sa bata: "Daca da ministrul ordin, o facem si pe asta!" Nu va spun despre ce era vorba, ca va stric week-endul...
RăspundeSanda Varan - 06-03-2011
'La fel, în faþa josniciei trecute a unui Breban sau a unui Groºan, casta sare imediat, invocând opera acestora.' Nici fraza aceasta nu mi se pare cã strãluceºte prin „exactitate”. În cazul domnului Groºan, dacã aþi urmãrit, au sãrit mai mult prietenii ºi cunoºtinþele, iar opera nu i-a fost invocatã mai mult decât umorul sau alte trãsãturi pozitive de caracter. Cazul domnului Breban e mai complicat, din cauza operei care e în mare parte superlativã...dar în apãrarea sa nu sãrit mai nimeni din „casta” scriitoriceascã. 2...3 critici vag interesaþi de ce se întâmplã...nici un studiu de amploare, ce poate proba cã romanele lui Breban nu sunt scrise de o persoanã laºã sau „josnicã”, cum aveþi dvs. inspiraþie sã scrieþi...Trebuia sã fii curajos sã scrii cum a scris Breban în anii aceia, când din punct de vedere social ºi politic era un lepros, un trãdãtor al regimului care îl propulsase ºi îl acoperise de privilegii - e drept o perioadã extrem de scurtã pe scara istorie(1968-1971) - un rãzvrãtit, un ratat, un marginal care, aºa cum spunea el înºuºi securistului, prefera sã vorbeascã direct cu ei, cu „demonii mãrunþi” în exerciþiul funcþiunii, decât cu uneltele lor, cu „colegii” sãi scriitorii, pe care îi bãnuia pe toþi cã nu sunt sinceri – ºi nu erau! – care îl detestau, invidiau...care, în orice caz, l-au lãsat absolut singur atunci când ar fi avut nevoie de solidaritatea ºi prietenia lor...nu atât pentru el, cât pentru imaginea intelighentiei româneºti în Occident ºi în lume. În rest, da, aveþi umor ºi inteligenþã, probabil eraþi ºi curajos, când eraþi tânãr...egocentrist cu siguranþã. Dar, vã rog, nu vã mai lãsaþi influenþat în halul acesta de toþi numãrãtorii de virgule...Adevãrul e fãrã virgulã!
RăspundeSanda Vãran - 06-03-2011
'Adevãrul este cã, cel puþin în ultimul deceniu, cel al anilor 1980, Securitatea nu mai bãtea niciun intelectual ºi cã era, în realitate, foarte simplu sã reziºti. Trebuiau nervi solizi, desigur, o bunã dozã de umor ºi o la fel de solidã ºirã a spinãrii moralã.' Eram foarte tânãrã în deceniul de care pomeniþi, dar îmi amintesc foarte bine atmosfera. Aºa cum se întâmplã cu tinerii, erau multe lucruri pe care nu le înþelegeam, altele nici mãcar nu le observam, iar altele nu mã interesau. ªtiu însã cã în mediile de intelectuali frica era omniprezentã. E adevãrat, nu era vorba de o frica animalicã, aceea de a fi închis în cuºcã, bãtut, omorât...nu, în ultimul deceniu al dictaturii, dominantã ºi alienantã era frica de eºec social...cu toate implicaþiile sale. Cei care nu se temeau sã ajungã niºte rataþi...din punctul de vedere al normelor acelei societãþi, cei care aveau ºansa extraordinarã de a cunoaºte ºi altfel de lumi decât cea româneascã ºi comunistã, care aveau repere morale "atemporale" sau "anistorice"...da, acelora le era mai uºor sã reziste enormei presiunii psihologice exercitate de cei ce deþineau autoritatea ºi puterea, propagandei comuniste ºi ideii cã sistemul era veºnic ºi indestructibil. Literatura, istoria, filosofia, arta....puteau oferi unora lumi paralele, valori umaniste universal valabile, repere izbãvitoare. Dar, de multe ori, accesul la educaþie ºi la culturã era cucerit cu greutate sau plãtit cu compromisuri. Þin minte cã cineva din familie îmi repeta deseori, prin 1985-1986, când declaram cã nu mã intereseazã sã fac o facultate:”Sã fii student în ziua de azi nu înseamnã mare lucru, dar sã nu fii, e îngrozitor.” Am înþeles mai târziu cã aºa era. Se poate spune, de asemenea, cã le era uºor sã reziste celor care pe lângã "nervi solizi, desigur, o bunã dozã de umor ºi o la fel de solidã ºirã a spinãrii moralã" mai aveau ºi spatele asigurat, adicã rude cu influenþã din rândul marilor nomenclaturiºti sau, din contrã, în strãinãtate...mai ales, în anturajul "Europei Libere"/"Vocea Americii", la fel ºi celor care, dintr-un motiv sau altul, nu erau consideraþi periculoºi, chiar dacã erau nonconformiºti ºi mai fãceau tot felul de "nebunii"...abateri de la regulile impuse de Partid ºi de Ceauºescu. Dupã pãrerea mea, nu puteþi sã vorbiþi onest despre „rezistenþã” decât la persoana I. Dumneavoastrã v-a fost uºor sã rezistaþi...din diverse motive. Mie la fel, din altele. Dar sã spuneþi cã, în general, a fost uºor...e o eroare. Domnul Andrei Cornea sesizeazã bine faptul cã vã aflaþi undeva la mijloc, dar vã îndreptaþi spre o extremã în spunerea adevãrului despre acei ani...cum într-o extremã se aflã ºi cei care sunt tentaþi sã exagereze în legãturã cu persecuþiile pe care le-au îndurat, pentru a ieºi în evidenþã ºi a se transforma în eroi post festum. E un rol „sexy”...erou al rezistenþei, nu? 'La fel, în faþa josniciei trecute a unui Breban sau a unui Groºan, casta sare imediat, invocând opera acestora.' Nici fraza aceasta nu m
Răspundejulius001 - 06-02-2011
asa cum prezinta situatia s-ar parea ca autorul este un invingator...a fost haituit si a scapat "virgin"...s-a tinut bine datorita nervilor tari, coloanei vertebrale si al unui bun simt al umorului...autorul descrie aproape cu duioasa aducere aminte chipuri si intamplari..se pare ca a avut de a face cu ramura "soft" a securitatii - un amestec de natangi si "deliciosi" care puteau fi usor fentati cu un pic de istetime si un stil "gavrochard" .. un fel de joaca de-a hotii si vardistii ...rezulta simplu ca securitatea era formata din felurite soiuri de natarai care isi justificau salariul cu rebeli fara cauza gen alexe, pitu sau petrescu..in fapt securitatea s-a dovedit o structura ceva mai capabila..dupa 89 a manipulat partide, a avut in mana posturi cheie, si-a croit constitutie care sa-i apere drepturi, a tras pe linie moarta institutii care nu-i convin, a facut ziare, televiziuni, inginerii si gainarii financiare, a manipulat, controlat, destabilizat cum a poftit...in timp ce lumpen intelectualitatea nauca-habauca, incapabila de organizare, solidaritate si angajament social ferm s-a pierdut in realizari individuale precare, dispute marunte sau resemnare...
RăspundeDan Alexe - 06-02-2011
Va multumesc iarasi. Va invit sa fiti la fel de vigilent si pe viitor. E adevarat, as omori pentru o virgula.
RăspundeProfesor de limba romana - 06-02-2011
Si este vorba de o intarire, care se face astfel. Daca taceati, literati ramaneati.
RăspundeProfesor de limba romana - 06-02-2011
Pentru Grig si Dan Alexe: Cand e vorba de repetitie, se pune virgula si inaintea lui "si". Iar in cazul lui "sau" invocat de amandoi, nu se pune virgula. In rest, articolul este deosebit. Pe deasupra, adaug ca cites "22" de la "intemeiere" si subliniez ca nu prea mai intalnesti limba romana scrisa la fel de corect in prea multe parti. Asa ca... nu fiti tristi. E scris corect.
RăspundeDan Alexe - 06-02-2011
Va dau perfecta dreptate. Acea virgula s-a deplasat la punerea in pagina, iar rezultatul e dizgratios.
RăspundeDan Alexe - 06-02-2011
Va dau dreptate. Formatarea titlului apartine redactiei. Si mie mi-a ramas pe inima... dar o sa-l lasam asa.
Răspundegrig - 06-02-2011
daca nu ai trait acele vremuri, dupa citirea articolului, ramai cu falsa impresie ca securitatea a fost chiar o chestie "funny" iar regimul impus chiar ...usor de suportat! Dar...un absolvent de litere care sa puna chiar in titlu virgula alaturi de "si" si in aceeasi fraza sa omita virgula langa particula "sau" chiar este necredibil...
RăspundeFara Nume - 06-02-2011
Realitatea e mai nuantata. Cunosteam un sediu al Securitatii in care era dat ordin sa nu se bata. In schimb, cu un etaj mai jos, la Militie, se batea groaznic, uneori pina la moarte. Urletele cit se poate de reale de mai jos te puteau face usor, un etaj mai sus, sa te razgindesti sa intri in cartea de aur a Rezistentei! Pe de alta parte, am vazut la gardul unui spital un nene batut bine si el, dar in afara sediului vreunei institutii represive. Discuta (vorba vine, ca avea gura facuta praf!) cu un nene securist de la acelasi sediu, care venise sa se incredinteze ca treaba fusese bine facuta! Din schimbul de cuvinte am inteles ca individului i se ceruse ceva, nu stiu ce, si el refuzase...Securistul ii spunea ceva gen: "Vezi ce se poate intimpla, daca..." Insa repet, in sediu nu stiu daca s-a dat vreo palma, vreodata...Poate ca nici nu era nevoie. Pe masa era aruncat asa, neglijent, un pistol, care statea acolo tot timpul, sa stie lumea la ce sa se astepte...
RăspundeAndrei Cornea - 06-01-2011
D-le Stefan Aldea, va asigur ca n-am nici musca, nici caciula. Altminteri, numai de bine!
RăspundeDaniel StPaul - 06-01-2011
Postarea-mi anterioara a fost trunchiata, evident (iimi sint obscure motivele) ;as ruga a se afisa scurta urmare. Merci . ...cind insa d-l Alexe afirma :” . Am descoperit ca…Securitatea nu funcţiona bine nici măcar intern, de pildă, nu colabora de la un judeţ la altul…” in ce ma priveste, pot sta martor exact de contrariul, desi, la 20 si mai bine de ani de la evenimente, nu mi se da sansa ori ocazia de a-mi studia dosarul “inexistent” de Securitate. Si, a propos, mie nu mi s-a ingaduit sa devin ghid turistic international , dar cunosc citeva cazuri de “succes” printre colegii din acea vreme... Azi, cu detasare, ma bucur de nereusita din vechime. D-l Alexe ar putea face un un bine venit gest de informare si de nuantare ; in cazul ca ramine la pozitia de azi mi-e teama ca alege sa fie, oarecum, de stirpe apropiata celor pe care-i probozeste: DEZinformator si/sau mincinos.
RăspundeStefan Aldea - 06-01-2011
D-le Cornea, mai ales dvs. ar trebui sa fiti de acord cu d-l Alexe. Stiti bine ca are dreptate. Securitatea a fost un aparat bine structurat, dar nu atat de bine pregatit pe cat cei care o fac pe eroii „rezistentei prin cultura“ vor sa faca sa intelegem. Am trait acele timpuri si nu am „rezistat prin cultura“, ci am rezistat. Iar asta m-a costat si din cauza „rezistentilor prin cultura“ care astazi sunt „stelele“ intelectuale ale societatii romanesti. E adevrata ca securitatea te ataca prin tot felul de mijloace, dar e pacat sa ne aratam eroi fara sa fi trait eroismul. Multi motivau colaborarea prin faptul ca isi temeau familia, rudele, prietenii... Aveti si aici dreptate, dar autorul articolului are mai multa dreptate: cu ceva inteligenta dar cu moralitate mai multa se putea. Cei mai multi nu au avut moralitate, chiar daca inteligenta le-ar fi fost indeajunsa cu varf si indesat. Va citesc la multe articole sui va ascult in multe dezbateri, de aici, de departe (si ma bucur ca sunt departe), uitandu-ma cum de sariti tot timpul sa aparati pe tot felul de oameni, aparare care nu poate sa te duca cu gandul ca va cam simtiti cu musca pe caciula. Sunteti un om deosebit. Ramaneti asa si limitati-va la a ramane in afara unor teme care pot sa lumineze lucruri care nu va plac. Cu stima,Stefan Aldea
RăspundeAndrei Cornea - 06-01-2011
D-l Dan Alexe are și n-are dreptate. N-are dreptate fiindcă sugerează că nu exista represiune. Exista, desi nu ca in anii 50. Metoda era santajul si ”agatarea” pe diferite motive de drept comun: posesie de valută (Gh. Ursu), vreo poveste cu un avort clandestin (Carol Sebastian), homosexualitate, dacă era cazul și altele, sau chiar o încălcare venială a unor legi. Apoi, darea afară din slujbă era și ea un element de șantaj (am patit-o si eu in 1989). La limită, dacă nu aveai serviciu, puteai fi arestat pentru vagabondaj. Existau apoi si „accidentele” cu care erai amenintat si, foarte important, erau amenintate familia, copiii. La un asemenea santaj mulți cedau si nu-i condamn. Pe de altă parte, este adevărat că se putea rezista in destule cazuri și că SEcuritatea se baza in primul rind pe frica, pe lipsa de solidaritate, pe lipsa de publicitate. ERoarea noastra de atunci a fost că nu am fost mai des solidari si ca uneori am lasat frica sa ne intunece judecata. Dar asta nu inseamnă ca Securitatea era o institutie de decor asa cum reiese, mi se pare, din articol. De altminteri chiar tracasarile despre care vorbeste autorul demonstreaza contrariul.
RăspundeDaniel StPaul - 06-01-2011
Era o vreme cind urmaream cu interes corespondentele d-lui Dan Alexe pentru RFE; cindva am empatizat aflind despre peripetiile sale intr-un “proiect” afgan. In afara unei cam recurente usoare “dezinvolturi” , personal nu stiu daca am avut a face reprosuri productiilor dumnealui . Demarind lectura prezentei insemnari a d-sale am inteles ca doreste sa puncteze necrutator si, dupa gustul meu, intr-o maniera de procuror, la adresa unor anumiti. Problema dinsului. Intrat in miezul expunerii, mi-am dat seama ca d-l Alexe face un amalgam de fapte bine cunoscute, unele aproape poncife, semi-adevaruri, nombrilism, declaratii apodictice debordante, pina la a fi revoltatoare, si contradevaruri (deocamdata o sa le numesc asa). Ma voi opri la cele doua categorii de la urma pentru ca acestea sint ultragiante si deranjante, o adevarata antologie a mistificarii. Stau si nu-mi vine sa cred: colaboratorul RFE spala tandru cadavrul mult prea vioi (jivoi trup, ar zice clasicul) al Securitatii noastre de toate zilele comunismului si poate nu numai. “Nimeni, dar absolut nimeni, dintre intelectualii arestaţi de Securitate în anii 1980 nu a fost brutalizat fizic de anchetatori.” “Adevărul este că, cel puţin în ultimul deceniu, cel al anilor 1980, Securitatea nu mai bătea niciun intelectual şi că era, în realitate, foarte simplu să rezişti.” “Este o mare minciună, în cazul intelectualilor anchetaţi de Securitate, a invoca presiuni fizice, …” De unde , cum stie d-l Alexe aceste adevaruri categorice? Sa fie/fi fost un “insider”? Sa fie doar omniscient? Revista 22 nu sesizeaza aberantul din asemenea afirmatii spre a-si impune o minima datorie de rezerva daca d-l Alexe nu-si poate impune un minimum de devoir de retenue? Ca si poetul national Dinescu , Dan Alexe angelizeaza pe teme securistice. Ei bine, j‘ai des nouvelles pt domnul din capitala europeana. Sta rau cu documentarea, cu parcurgerea bibliografiei si contrapune o autofictiune pituiana plus o hyperinflata experienta personala unor crunte realitati din trecut pe care le ignora cu superbie . Ii pot furniza date clare despre cazuri in care nu doar intelectuali in “dizarmonie “ cu sistemul au fost snopiti de securitate in acei ani “fara violenta”, dar au avut a suferi consecinte naprasnice si cei din imediata apropiere( incluzind si copilasi nevinovati ) consecintele mergind pina la atentatul la viata lor (unul , savirsit cu maiestrie in plin vaz al orasului intr-o frumoasa zi de mai). Pot fi consultate radiografii elocvente cu oase rupte (evident, in incercarea nereusita de a invata zborul cu ingerii Securitatii…), nume de intelectuali nu tocmai anonimi pot fi chemate spre marturie (redactia 22 ii poate furniza, prin minimele date ce le detine despre subscrisul, o cale de acces la aceste cazuri”inexistente” dar care crevent les yeux. Departe de a crede ca Securitatea a fost un mecanism perfect; cind insa d-l Alexe afirma :” .
RăspundeGheorghe Campeanu - 06-01-2011
In ce decada a epocii de aur au fost "brutalizati" domnii Gheorghe Ursu si Radu Filipescu?
Răspunde