De același autor
Oare toţi intelectualii au fost turnători ai Securităţii? Un observator din afară ar fi iertat dacă ar gândi asta, văzând valul de revelaţii privind colaborarea ascunsă a intelectualilor cu regimul comunist în care suntem înecaţi în ultima vreme. În acelaşi timp, el ar mai conchide şi că toţi turnătorii au fost, în realitate, … victime! Asta l-ar surprinde, probabil, cel mai tare pe observatorul din afară: mai mult decât faptul că un număr atât de mare de intelectuali îşi turnau josnic prietenii şi rudele, l-ar lăsa perplex faptul că astăzi majoritatea delatorilor se pretind cu neruşinare victime. În loc să se facă uitaţi şi să-şi rumege tăcuţi mişelia trecută, toţi ţipă că nu puteau face altfel şi că, de fapt, au suferit pârând.
Aici mai intervine, desigur, şi un fel de spirit de castă. Astfel, atunci când poetul Ioan Es. Pop a admis că a colaborat cu Securitatea, unii dintre colegii şi prietenii lui l-au ridicat în slăvi pentru că a recunoscut asta înainte de Paşti, numind acest gest tardiv o „eliberare“ şi o „Golgotă“. Evident, nu avem aici decât o manevră retorică, magico-lingvistică, de escamotare a unei realităţi mult mai sordide. La fel, în faţa josniciei trecute a unui Breban sau a unui Groşan, casta sare imediat, invocând opera acestora.
Aceste laşe personaje, care au cauzat un rău durabil celor apropiaţi ce credeau în ei, mizează acum pe uitare şi pe ignoranţa noilor generaţii, pentru a-şi fabrica o aureolă de martiri. „Nu se putea altfel“, scâncesc ei, invocând brutalitatea şi atotputerea regimului şi a poliţiei secrete de atunci. Astfel, patronul de la HotNews, Cristian Sima, se disculpă: „Eu am semnat bătut. Nu mi-e ruşine că n-am rezistat. Aş fi turnat-o şi pe mama, numai ca să ies viu“. O contraofensivă foarte abilă, în aparenţă. Ce mai poţi spune în faţa unei asemenea dezarmante sincerităţi?
Realitatea era însă cu totul alta. Ca intelectual care a fost hăituit, arestat şi interogat în mod repetat şi sistematic de Securitate, din 1983 şi până în 1988, an în care am părăsit România, ştiu la fel de bine ca toţi turnătorii mincinoşi cum se petreceau lucrurile. Adevărul este că, cel puţin în ultimul deceniu, cel al anilor 1980, Securitatea nu mai bătea niciun intelectual şi că era, în realitate, foarte simplu să rezişti. Trebuiau nervi solizi, desigur, o bună doză de umor şi o la fel de solidă şiră a spinării morală.
Pentru cei care doresc să afle mai multe despre cum se petreceau în practică urmărirea, arestările şi încercările de racolare, cartea lui Luca Piţu, Documentele antume ale «Grupului din Iaşi», este o lectură indispensabilă. Am făcut parte din acel grup, a cărui structură şi importanţă a fost de altfel exagerată, şi am fost unul dintre cei arestaţi de Securitate, pentru prima oară în primăvara lui 1983, alături de Dan Petrescu, Tereza Culianu, Luca Piţu, Al. Călinescu, Liviu Antonesei şi alţii.
Am refuzat orice fel de colaborare încă de la primul interogatoriu şi ulterior, după un straniu proces public organizat de Securitate în cadrul Universităţii ieşene, unde studiam la litere şi de unde s-a încercat să se obţină excluderea mea (cu complicitatea ruşinoasă a rectorului de atunci, actualul academician Viorel Barbu), am fost hărţuit în permanenţă, până la plecarea din ţară, în 1988.
Am rezistat, pentru că era uşor de rezistat. De asta le este ruşine astăzi chiar şi multora dintre cei care nu au turnat şi nu au colaborat, dar au tăcut mâlc. Am să trec sub tăcere numele marelui intelectual bucureştean, rămas până acum dominant în cultura română, care îmi era atunci ca un guru, care, la rândul lui, mă prezenta egalilor lui drept cel mai strălucit discipol al său şi care, după primele arestări ale noastre în Iaşi, mi-a cerut cu răceală laşă să nu-l mai vizitez. Şi el se prezintă acum, cu aplomb netulburat, a fi fost o victimă a regimului. Până şi aceştia preferă să repete şi să facă să fie acceptat ca un adevăr istoric faptul că „nu se putea altfel“. Realitatea este însă foarte departe de asta.
Securitatea lui Ceauşescu nu era informatizată, nu era maşina mitică ce controla totul, cum e prezentată de foştii turnători. Securitatea nu funcţiona bine nici măcar intern, de pildă, nu colabora de la un judeţ la altul. Am descoperit din dosarul meu de urmărire că Securitatea din Buzău, condusă atunci de Ilie Merce, cel care avea să devină deputat PRM, nu colabora cu cea din Iaşi, care, la rândul ei, nu îi furniza acesteia informaţii. Din dosarul meu reiese că, atunci când am cerut un paşaport pentru a pleca din ţară, în 1988, Securitatea din Buzău a trebuit să trimită un ofiţer – cu foaie de drum, diurnă şi bani de hotel - la Iaşi, pentru a consulta dosarul meu de acolo…, iar respectivul ofiţer s-a întors practic cu mâinile goale. Cei din Iaşi îi furnizaseră colegului din Buzău foarte puţine lucruri. La fel, nici cei din Iaşi, nici cei din Buzău nu au transmis vreun fel de informaţii despre mine Securităţii din Constanţa, deşi toată lumea ştia că vara lucram ca ghid pentru turişti străini pe litoral.
Tot aşa, după ce am terminat facultatea şi am mai rămas patru ani în Iaşi, Securitatea ieşeană, care continua să mă aresteze sistematic, cel mai adesea prin intermediul miliţiei, sub pretextul neposedării unei permis de şedere în Iaşi, prefera în general să mă urce în primul tren de Buzău…, ştiind însă foarte bine că urmam să cobor la Paşcani şi că aveam să vin înapoi în aceeaşi zi. Bănuiesc că în documentele lor interne păstrau dovada că şi-au făcut datoria…, trimiţându-mă acasă, în alt judeţ.
Nimeni, dar absolut nimeni, dintre intelectualii arestaţi de Securitate în anii 1980 nu a fost brutalizat fizic de anchetatori.
Ameninţările, îmbierile şi propunerile de colaborare erau, desigur, dozate mai mult sau mai puţin savant, în funcţie de personalitatea şi inteligenţa ofiţerului care-i fusese repartizat fiecăruia (în cazul meu, deliciosul maior Bostan, care trimitea să fiu luat cu maşina de la biblioteca universitară din Iaşi pentru a mă aduce, cum spunea el, „la cafea“).
Este o mare minciună, în cazul intelectualilor anchetaţi de Securitate, a invoca presiuni fizice, minciună pe care, desigur, foştii ofiţeri ai Securităţii ar fi astăzi rău plasaţi să o conteste. Nu ei ar fi cei crezuţi.
Trebuiau, spuneam, nervi şi umor. În cazul meu, singurul moment în care acest maior Bostan, care s-a „ocupat“ de mine în permanenţă până în 1988, şi-a pierdut calmul şi a ridicat vocea a fost într-o dimineaţă (iniţial eram convocat zilnic la sediul Securităţii de pe dealul Copoului din Iaşi), când a intrat în camera interogatoriului şi m-a găsit citind. Luasem cu mine un roman poliţist francez. Îmi amintesc şi acum, era un San Antonio, iar el a găsit asta de o foarte mare obrăznicie, ceea ce probabil că şi era. M-a ameninţat ritualic cu trimiterea la Canal, după care s-a calmat şi mi-a spus că sunt un fraier că nu vreau să lucrez cu ei. „Un om ca tine, Dănuţule, ar ajunge general la noi“, ceea ce iarăşi era plauzibil, numai că eu aveam alte planuri.
Desigur, carierele celor anchetaţi erau în mod cert blocate. Viaţa putea însă continua şi fără a urca în carieră. Pentru a rămâne la cazul Grupului din Iaşi, Luca Piţu a fost lăsat lector la Facultatea de Litere din Iaşi, deşi era un critic pe faţă al regimului. Liviu Antonesei lucra la Centrul de Sociologie, fără a fi măcar membru de partid, cu toate că frecventa asiduu grupul de disidenţi din jurul lui Dan Petrescu. Mulţi dintre noi, cu excepţia notabilă a lui Dan Petrescu, am fost lăsaţi să publicăm mai departe în revistele studenţeşti Dialog şi Opinia, chiar şi după ce devenise de domeniul public că fuseserăm arestaţi şi anchetaţi. Luca Piţu ştia că nu va deveni niciodată profesor plin, iar alţii ştiau că nu vor avansa în carieră…, dar oare cariera e totul într-o lume bazată pe compromis şi duplicitate?
Eram, desigur, urmărit în permanenţă. Protestatarii fiind atât de puţini, regimul avea, într-adevăr, mari efective de agenţi, însă totuşi nu atât de mulţi încât să nu-i recunosc pe unii dintre ei după un timp. Unii agenţi ştiau că-i recunoscusem, dar nu le păsa. Nici mie. Ei îşi făceau treaba, eu îmi vedeam de ale mele. Pe unul mai bătrân, care mă urmărea pe stradă, l-am necăjit odată luând-o la fugă brusc şi făcându-l să fugă şi el după mine, extenuat. Am văzut pe faţa lui reproş: încălcam regulile jocului. Chiar nu era nevoie să fug. De un altul am scăpat în tramvai arătându-l cu degetul şi strigându-le celorlalţi călători că e un homosexual care se ţine după mine. I-am ţipat să înceteze. Am coborât la prima staţie şi el nu a îndrăznit, sub privirile oamenilor, să vină după mine.
Aşa funcţiona, în realitate, maşinăria represivă, iar cu puţin curaj, umor şi inventivitate, ea putea fi făcută să se blocheze. În ultimii ani ai regimului, ieşenii se delectau zilnic cu spectacolul gheretei cu miliţian din faţa casei lui Dan Petrescu, miliţian pus acolo pentru a descuraja vizitatorii, dar care nu putea însă să ne oprească pe noi, membrii Grupului, de a trece pe lângă el, intrând cu fruntea sus într-o casă pe care mulţi trecători nici nu îndrăzneau să o privească.
Când pretind, aşadar, că nu se putea altfel, foştii turnători mint. Mint astăzi, cum au minţit şi atunci. Ba chiar, am bănuiala supremă că poate minţeau chiar şi când turnau. //
Citeste si despre: intelectuali, turnatori, mincinosi, disidenti, colaboratori.
