De același autor
Părinţii fondatori ai euro erau perfect conştienţi de problemă şi de existenţa unui risc de contagiune sistemică, în cazul în care una dintre ţările membre ar fi întins prea mult coarda şi ar fi ajuns într-o zi să fie ameninţată de bancruta publică. De aceea, mai ales sub presiunea nemţilor, Tratatul de la Maastricht a prevăzut două tipuri de salvgardare:
- pe de-o parte, includerea în tratat a unei clauze numite „no bail out“, ce interzice explicit BCE să intervină pentru a veni în ajutorul unui stat ameninţat de faliment. Este vorba de evitarea unui proces obişnuit în ţările supraîndatorate: răscumpărarea de titluri din datoria publică prin emiterea de monedă nouă. Întreaga istorie economică arată că acesta este unul dintre principalele moduri în care inflaţia ia naştere şi se răspândeşte (tiparniţa de bani);
- pe de altă parte, crearea unui dispozitiv de supraveghere şi de sancţiune a ţărilor care ar fi tentate de o gestiune bugetară şi fiscală prea neglijentă. Este vorba de celebrul Pact de stabilitate şi de creştere, care condiţionează adeziunea la Uniunea monetară printr-o serie de criterii cantitative (nivelul deficitului bugetar, rata de îndatorare şi rata inflaţiei) şi prevede proceduri colective de concentrare şi de sancţiune în cazul depăşirilor.
Regulile impuse prin criteriile de la Maastricht şi-au îndeplinit rolul în perioada care a precedat lansarea Uniunii monetare. Ele au constrâns ţările candidate la admitere – printre care Franţa – să realizeze eforturi incontestabile de stabilizare economică şi bugetară. Nu aceeaşi este situaţia în cazul Pactului de stabilitate şi de creştere, care nu a funcţionat niciodată. Structura sa s-a dovedit complet ineficientă în evitarea acumulării de abateri care au dus la evenimentele din primăvara lui 2010. În plus, Pactul nu a avut nici cel mai mic efect de creştere, rezultatele UEM fiind dezastruoase pe acest plan. Încă din anii 60, creşterea economică a statelor aflate în prezent în zona euro s-a încetinit, iar introducerea euro nu a inversat această tendinţă. Potrivit datelor BCE, creşterea economică anuală medie în ţările din zona euro era 3,4% în anii 70, 2,4% în anii 80, 2,2% în anii 90 şi doar 1,1% între 2001 şi 2009, deceniul euro. O astfel de încetinire nu s-a mai produs în altă parte a lumii.
Cei care vor cu orice preţ să „salveze euro“ afirmă că ar trebui să se revină la regulile stricte ale Pactului, ba chiar să se întărească termenii acestuia şi să se încredinţeze gestiunea lui unei structuri care ar putea deveni un adevărat guvern economic al Europei (Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel au convenit teoretic asupra acestui principiu în luna iunie). E posibil. Dar înainte de a ne angaja pe acest drum, poate ar trebui să ne punem întrebări asupra motivelor acestui eşec.
Fondatorii euro au comis păcatul clasic al tuturor făcătorilor de planuri. Ei au analizat, au disecat problemele care ar fi putut apărea. Au dedus în mod raţional că anumite reguli ar fi trebuit să împiedice ca anumite cauze să producă anumite efecte. În schimb, nu şi-au pus niciodată problema contextului instituţional al aplicării lor. Cine decide? În ce context? Care sunt regulile de luare a deciziei? Cum se efectuează arbitrajul în caz de dezacord? Cine este responsabil cu supravegherea? Cu ce mijloace? Ei au uitat că aceleaşi reguli pot produce rezultate foarte diferite, în funcţie de cadrul politic şi instituţional în care se înscriu.
Motivul pentru care criteriile de la Maastricht au funcţionat bine în perioada ce a precedat trecerea la euro este că, la acea vreme, Germania beneficia de facto de un adevărat drept de veto asupra deciziilor. Germanii făcuseră un sacrificiu enorm acceptând dispariţia mărcii, simbolul renaşterii lor de după război şi factor al formidabilei lor reuşite economice. Marcaţi de istoria lor şi de ura asupra inflaţiei, trebuiau să se asigure că înlocuitorul mărcii urma să fie la fel de bun ca marca în sine. Cum deciziile erau luate în unanimitate, partenerul cel mai exigent era în măsură să-şi impună voinţa în faţa celorlalţi.
Odată cu naşterea UEM, contextul s-a schimbat. S-a trecut la un sistem de decizie cu majoritate calificată. Or, orice specialist în economie electorală ştie că un sistem majoritar produce decizii care, în general, respectă preferinţele alegătorului mediu – adică ale celui care are cea mai puţin pronunţată preferinţă personală, într-un sens sau în celălalt, şi al cărui vot este râvnit de cele două tabere opuse, care încearcă să-l aducă de partea lor şi să-l convingă să voteze ca ei. În Europa, această poziţie aparţine ţărilor mici, care sunt mai înclinate să supraliciteze pentru a obţine ca cei mari să ţină cont de interesele lor particulare, inclusiv în detrimentul interesului european. Aceasta este, din nefericire, legea dură a democraţiei majoritare. Fără să ţină cont de această alchimie decizională şi bazându-se exclusiv pe analizele lor raţionale, părinţii fondatori ai euro au dat dovadă de candoare politică. Şi-au asumat riscul ca bebeluşul lor, crescând, să le scape în final de sub control şi să producă rezultate contrare intenţiilor lor iniţiale. Ceea ce s-a întâmplat.
O înfrângere germană
Procesul a început de la trecerea în a treia etapă a tranziţiei la UEM (adoptarea euro). Nimeni nu-şi imagina la acea vreme cât de mult va fi deturnată folosirea criteriilor de convergenţă. Dintre candidaţi, mai mulţi – şi nu dintre cei mai mici (Austria, Italia, Spania) – erau mult în ofsaid în ceea ce privea deficitul bugetar. Altele (Finlanda, Irlanda, Italia, Portugalia) nu îndeplineau condiţia care cerea ca moneda lor să fi fost supusă regulilor de schimb ale Sistemului monetar european (SME) timp de minimum doi ani. Dintre toate ţările, doar Luxemburgul îndeplinea toate exigenţele fără niciun dubiu.
Logica ar fi impus ca accesul la UEM să fie la început rezervat unui club restrâns de ţări cu monede puternice, iar germanii ar fi preferat fără îndoială asta. Dar, pentru prima dată, sistemul majoritar trebuia să fie aplicat. Era clar că niciun stat membru nu ar fi votat pentru aderarea altuia fără a avea siguranţa că va fi şi el calificat, chiar dacă asta însemna violarea explicită a regulilor stabilite anterior. O ţară care nu îndeplinea una dintre condiţiile de eligibilitate nu putea ignora cererile celor care se aflau într-o situaţie similară. Calculul majoritar duce astfel către nişte procese în care fiecare se arată înţelegător faţă de celălalt, numite „log-rolling“ (schimburi de favoruri între decidenţi politici în interesul unor grupuri de presiune care au scopuri ce nu se află în concurenţă – „votez pentru proiectul tău dacă tu votezi pentru proiectul meu“; ele au drept consecinţă adoptarea de către majoritate a numeroase proiecte care au ca beneficiari grupuri minoritare). E un mecanism care favorizează exprimarea preferinţelor medii. Rezultatul a fost, mai întâi, că accesul la UEM a fost lărgit la 11 ţări membre, incluzând un număr de parteneri cu monede slabe care au cântărit greu în cele ce au urmat.
Problema a revenit odată cu Pactul de stabilitate şi de creştere, de fiecare dată când trebuiau hotărâte sancţiuni pentru un stat a cărei gestiune bugetară era pe punctul de a se îndepărta de criterii. Niciun membru nu putea fi sigur că nu se va afla într-o zi în situaţia acuzatului şi, deci, că nu va fi ameninţat cu grele penalităţi financiare. De aici a decurs o indulgenţă mai mare faţă de ceilalţi, inclusiv cei mai slabi elevi din clasă. Din compromis în compromis, mecanismul sancţiunilor s-a îndulcit şi s-a atenuat, până la reforma din martie 2005, care a golit Pactul de stabilitate şi de creştere de conţinutul său esenţial. Admiţând legitimitatea unor practici contabile îndoielnice, reforma a văduvit Pactul de orice eficacitate.
Odată cu trecerea la majoritate şi cu dispariţia dreptului de veto german, euro şi-a schimbat natura, fără ca lumea să-şi dea seama de asta. Logica alegătorului mediu – adică a ţării membre marginale – s-a manifestat progresiv pe calea unor modificări instituţionale şi procedurale, precum edulcorarea Pactului de stabilitate şi de creştere, adoptarea unei ţinte a ratei inflaţiei mai mari sau abandonarea progresivă de către BCE a tehnicilor sale cantitative de gestiune monetară. Controlul german asupra administraţiei BCE s-a diminuat.
Punctul culminant al acestei evoluţii este atins în dimineaţa zilei de luni, 10 mai 2010, când, pe lângă planul de salvare destinat Greciei şi cu o zi după ce la Bruxelles fusese anunţată constituirea unui fond de intervenţie de 750 de miliarde de euro, Jean-Claude Trichet dezvăluie că BCE a decis să răscumpere datoria publică şi privată din zona euro pentru a susţine ţările euro aflate în dificultate şi sistemul financiar internaţional. Mai clar, BCE va emite monedă nouă în contrapartidă cu achiziţia de titluri din datoria grecească, care nu mai valorează deja nimic şi riscă să nu fie niciodată rambursată. Este o dată istorică. Un punct de cotitură. Printr-o violare flagrantă a cauzei de „no bail out“ care interzicea BCE să intervină pentru a răscumpăra datoria publică emisă de statele membre, Jean-Claude Trichet acceptă să facă ceea ce refuzase întotdeauna. Este o cale de întoarcere la o practică ce a fost în trecut una dintre marile surse de inflaţie, împotriva căreia părinţii fondatori ai euro voiau să se protejeze, şi anume: monetizarea datoriei publice a statelor membre – altfel spus, recursul la o tiparniţă de bani la nivel comunitar.
Printr-o asemenea decizie, Jean-Claude Trichet a evitat o nouă criză financiară mondială marcată de o secetă generală de lichidităţi, ca în septembrie 2008, după falimentul Lehman Brothers. Dar asta nu diminuează faptul că s-a prăbuşit unul dintre principiile de bază pe care a fost construit euro. Fizic, euro este încă aici. Dar, în realitate, după cum a anunţat Philippe Simonnot într-un scurt articol publicat pe site-ul Institutului Turgot, „euro a murit“. Nu moneda care zace prin portofelele noastre, bineînţeles, ci acest simbol al unei mari monede europene, independentă de puterile politice, care protejează averile şi economiile cetăţenilor săi împotriva perversiunilor unei spolieri colective prin inflaţie şi care reprezintă astfel expresia unui adevărat pact moral. (Încă de la începutul dezbaterilor asupra Uniunii monetare au existat două concepţii divergente asupra monedei şi a Europei: cea franceză, care vedea moneda ca pe un factor de putere, un instrument care să servească unor scopuri politice, şi cea germană, în care forţa monedei era în primul rând manifestarea unui pact moral, fondat pe expresia unei democraţii care să respecte drepturile şi contractele. Demararea UEM părea să consacre victoria concepţiilor germane. Deciziile din 10 mai 2010 marchează revanşa abordării franceze şi reprezintă o înfrângere majoră pentru germani.)
Amintirea îngrozitoare a „despăgubirilor“ din 1919
Zona euro va supravieţui oare tuturor acestor evenimente? Desigur, oamenii politici vor face tot posibilul pentru a evita ceva de neconceput. Este însă îndoielnic să reuşească. Chiar dacă Bruxellesul a adunat o masă financiară care în principiu va fi de ajuns pentru a preveni – cel puţin pentru moment – extinderea speculaţiilor împotriva celorlalte ţări slabe din zonă, adevărata problemă de fond există în continuare şi nu este tratată. Este vorba de extraordinara pierdere a competitivităţii pe care o suferă de zece ani aceste ţări, care se traduce prin acumularea de deficite comerciale structurale din ce în ce mai mari.
Aceste deficite sunt consecinţa unei economii a cărei productivitate nu creşte. Ele nu pot dura la nesfârşit. Prăbuşirea capacităţii competitive a ţării atrage după sine pierderi de locuri de muncă, explozia şomajului, deci creşterea costurilor sociale, care umflă cheltuielile publice şi agravează deficitul bugetar. Odată pornită speculaţia, reducerea voluntară a cheltuielilor de stat poate calma situaţia pentru câtva timp, dar disponibilizările de funcţionari, scăderea veniturilor, mărirea inevitabilă a impozitelor reduc creşterea, antrenează o nouă explozie a şomajului ş.a.m.d. Inevitabil, se va pune din nou problema solvabilităţii acestor state şi a posibilei lor prăbuşiri, într-un context agravat de deflaţie/recesiune.
Excluzând din start varianta ieşirii din zona euro şi a devalorizării unilaterale după întoarcerea la vechea lor monedă, aceste state nu au decât două posibilităţi:
- fie întreaga zonă euro îşi devalorizează moneda faţă de restul lumii, pentru a permite întoarcerea la echilibrul schimburilor externe;
- fie problema se reglează prin transferuri financiare permanente, efectuate ani la rând de alte state membre care acumulează excedente structurale.
Prima soluţie este iluzorie. Este calea pe care pare să o ia euro de la răsturnarea pieţelor de schimb care s-a produs în mai. Dar comerţul exterior al acestor state mici are asemenea caracteristici, încât ar trebui ca rata de schimb a monedei euro să scadă extrem de mult pentru a le putea oferi un curs de reechilibrare. Potrivit lui Bernard Connally, acest curs de echilibru ar putea fi în jur de... 60 de eurocenţi pentru un dolar! Ne putem imagina cu uşurinţă consecinţele unei asemenea căderi a cursului de schimb asupra preţului petrolului importat în Europa şi plătit în dolari. Rezultatul inevitabil ar fi declanşarea unei inflaţii formidabile în toată zona euro, care, potrivit anumitor estimări, ar putea duce la o creştere cu peste 70% a preţurilor din Germania în cinci ani.
Nici a doua soluţie nu este mai bună. Raportat la numărul de locuitori ai Europei, valoarea ajutorului necesar pentru a împiedica Grecia să iasă din zona euro şi a compensa deficitul ei de competitivitate nu reprezintă mare lucru. Dar trebuie să ţinem cont şi de efectul domino. Dacă unul dintre principiile Uniunii monetare este că greşelile din trecut nu vor fi niciodată sancţionate, că ţările cu excedent au neapărat obligaţia de a şterge datoriile celor care au avut un comportament mai puţin riguros, ce vor deduce pieţele? Inevitabil, din criză în criză, preluarea deficitelor tuturor va rămâne din ce în ce mai mult în sarcina singurului stat european care este cu adevărat solvabil, deoarece se află în excedent din punct de vedere structural: Germania! Dacă reluăm calculul şi adăugăm toate ţările care sunt acum în deficit, inclusiv Italia şi Franţa, vom ajunge la o sumă de cesiuni permanente evaluată la circa 7% din PIB-ul Germaniei, plus celelalte ţări excedentare din Europa de Nord. Ne dăm oare seama ce reprezintă o cesiune permanentă de 7% pe an? Drept comparaţie, dacă programul de despăgubiri impus Germaniei după primul război mondial ar fi fost aplicat integral, el ar fi reprezentat o cesiune de 10% din PIB-ul german timp de 70 de ani. 7% pentru totdeauna şi 10% pentru 70 de ani sunt fluxuri de venituri contabile aproximativ echivalente. Or, aplicate chiar şi parţial ceva mai mult de zece ani, despăgubirile au dus la nazism şi la război.
Sunt cifre extreme, dar ele trebuie să le dea de gândit nemţilor. Datele ne permit, în orice caz, să înţelegem mai bine reticenţele cancelariei lor faţă de planul de salvare a statului grec şi acordurile financiare care au urmat. Nu numai că schimbarea de politică de la BCE, considerată catastrofală, reprezintă pentru ei o înfrângere morală majoră, dar germanii se văd atraşi fără voia lor pe calea unei „eurosolidarităţi“ care riscă să aibă pentru ei un preţ prohibitiv, exprimat prin obligaţii fiscale suplimentare. Totul pentru a salva nivelul de trai al grecilor, care realeg la nesfârşit aceiaşi oameni politici trişori şi corupţi, sau pe cel al francezilor, a căror obsesie legată de euro a fost întotdeauna de a mobiliza restul Europei în marea lor luptă de emancipare faţă de puterea economică şi financiară anglo-saxonă!
Apariţia euromărcii?
Să nu uităm că Germania nu a ratificat Tratatul de la Maastricht decât după ce Curtea Constituţională de la Karlsruhe a pus o serie de condiţii. Decretul ei din 1993 prevedea abandonarea suveranităţii monetare germane, cu condiţia înlocuirii Bundesbank printr-un organism care să se supună aceloraşi obligaţii: 1) să fie independent de puterea politică; 2) să garanteze stabilitatea internă a monedei.
La acea vreme, tribunalul a recunoscut că nimic nu se opunea ratificării Tratatului de instanţele parlamentare germane. Dar, astăzi, atât perspectiva de constituire a unui fel de fond monetar european asociat BCE, cât şi decizia de a accepta monetizarea titlurilor din datoria publică a statelor membre reprezintă violări flagrante ale acestor dispoziţii.
Cu siguranţă, se va face apel la Curtea Constituţională. Nişte judecători la fel de eminenţi ca cei de la Karlsruhe îşi vor asuma oare riscul de a şterge dintr-o dată zece ani de politică şi de instituţii monetare? În momentul de faţă, nimeni nu poate şti. În orice caz, orice ar spune responsabilii politici, riscul ca Europa să se îndrepte spre o ruptură a zonei euro este vizibil mai ridicat decât se recunoaşte în general.
Cum se va produce această ruptură? Ţările slabe sunt cele care se vor retrage? Sau, dimpotrivă, Germania va ieşi şi va reconstitui o euromarcă? Unele ţări vor decide unilateral să abandoneze euro pentru a reveni la vechile lor monede şi a face o devalorizare agresivă pentru a redeveni competitive? Sau tranziţia se va face mai ordonat sub forma unei separări în două zone, unde un euro slab şi un euro puternic ar coexista?
Părerile sunt foarte împărţite, chiar şi printre eurosceptici. Personal, mi se pare că ofensa deciziilor din 10 mai 2010 susţine posibilitatea unei iniţiative germane care să urmeze un scenariu apropiat de cel descris de economistul Christian Saint-Étienne. Astfel s-ar încheia povestea unei experienţe care gâdila orgoliul şefilor de stat, dar care era programată pentru eşec încă de la început. Paradoxal, o asemenea iniţiativă venită de la Berlin ar fi, din punct de vedere strict economic, cel mai mic rău posibil. Am evita astfel problema spinoasă a convertirii datoriilor statelor debitoare şi apariţia de dispute juridice inextricabile, care ar avea un debuşeu prin nu se ştie ce aventuri politice nefericite. Prin împărţirea mai echitabilă a poverii ajustării macroeconomice între ţările debitoare şi ţările creditoare, între ţări cu balanţă externă deficitară şi ţări în excedent, ea ar permite reducerea violenţei procesului de deflaţie economică, care va atinge inevitabil şi zona euro în anii următori.
Marea problemă în cazul în care un stat, care s-a îndatorat masiv în euro, ar lua decizia unilaterală de a ieşi din zona euro şi de a-şi devaloriza moneda este că ar fi obligat legal să restituie datoria tot în euro. Volumul global al datoriei s-ar mări dintr-un foc cu o sumă proporţională cu devalorizarea. Economia sa ar deveni poate mai competitivă, dar, în acelaşi timp, povara financiară care-l apasă s-ar mări. Tentaţia normală a oricărui stat aflat în această situaţie ar fi să le impună creanţierilor săi străini o rambursare nominală, dar în noua sa monedă devalorizată. Ceea ce, conform dreptului internaţional, ar fi o adevărată lovitură politică de forţă. În plus, nu există niciun dispozitiv de arbitraj juridic, deoarece, dintotdeauna, se neagă cu desăvârşire eventualitatea unei asemenea decizii.
În schimb, dacă Germania ar lua decizia unilaterală de a renunţa la euro, problema nu s-ar mai pune, deoarece ţările debitoare şi-ar rambursa datoriile în euro. Dacă creanţierii lor ar fi însă germani sau ar face parte din noua zonă monetară germană, puterea de cumpărare a sumelor ce le-ar fi rambursate ar fi diminuată proporţional cu devalorizarea euro în raport cu noua euromarcă. În acest caz, n-ar mai exista litigii juridice care să degenereze în certuri sau în confruntări politice. În plus, Germania ar face astfel un gest către ţările slabe, arătându-le că acceptă să împartă cu ele o parte din povara ajustării prin băncile şi companiile sale. Am avea un târg politic şi economic mai echilibrat, mai capabil, paradoxal, să pacifice relaţiile dintre ţările europene decât apărarea inflexibilă a statu quo-ului şi deci să apere esenţa construcţiei europene împotriva vânturilor distrugătoare pe care asemenea evenimente ar risca să le declanşeze. //
Adaptare după Politique internationale
(vara 2010) de MARIA BERCEA
