De același autor
19 ianuarie 2019, Praga, Piața Venceslas. Două rânduri de tei despuiați de rigoarea iernii încadrează imensa piață, un dreptunghi cu aria de 45.000 m.p. Piața există încă din secolul al XIV-lea și a fost dintotdeauna un centru economic al capitalei. În alte epoci era un loc pentru afaceri cu animale - în special cai. Azi, magazine de prêt-à-porter, restaurante fast-food, librării, hoteluri și centre de înfrumusețare fac parte din noua realitate și identitate a locului. Statuia ecvestră a Sfântului Venceslas – ocrotitorul Cehiei – ocupă un loc important. Venceslas (907-929/935), duce de Boemia, refuză să lupte împotriva unui frate care reușește să-l asasineze pentru titlu și putere. Moare la ușa unei biserici, neînarmat, martir.
Timp de aproape un an, Kafka însuși lucrează în Piață (1906-1907), pentru o companie de asigurări a cărei clădire există încă. Dar cine a străbătut Piața zilele acestea n-a făcut-o pentru Kafka, ci pentru Jan Palach.
Când Jan Palach – tânăr student al Universității Caroline – moare în 1969 ca urmare a unui act de autoincendiere în Piața Venceslas, protestul politic într-o țară comunistă se revelează ca acțiune radicală, disperată, aducător de prejudicii de imagine și destabilizator. Anul revoluționar ’68 care a zguduit conștiințe și în blocul estic (vezi „socialismul cu chip uman“ propus de Alexandre Dubček) a trezit speranța unei generații născute și crescute sub bocancul fascismului roșu.
Prestigioasa revistă Paris Match îi consacră coperta, ziarul Le Monde îi dedică prima pagină în mai multe rânduri. Gestul său va fi copiat de câteva zeci de ori. Europa cunoște un val de sinucideri politice fără precedent. În Dying without Killing: Self-Immolations, 1963-2002, eseu dedicat celor care se sinucid prin foc, Michael Biggs reușește să documenteze 117 cazuri în Europa, între 1963-1973, cu 25% mai multe decât în decada precedentă. Anul 1963 este dat ca referință pentru că Occidentul ia cunoștință de această moarte în sacrificiu grație fotografiei realizate de americanul Malcolm W. Browne, convocat de un informator anonim în plin centru al Saigonului pentru ceva important care ar urma să se întâmple. Ceea ce obiectivul său reușește să surprindă este moartea prin autoincendiere a călugărului budist Thich Quang Duc, fotografie azi vizibilă în toate pagodele vietnameze.
Nu există fotografii cu gestul lui Jan Palach. Dar actul său arde conștiințe în asemenea măsură încât pe 20 ianuarie, la o zi după moartea sa, o serie fără precedent de acte în oglindă au loc în Cehoslovacia și în Estul european: Josef Hlavatý (la Plzeň), Sándor Bauer (în Budapesta), Miroslav Malinka (Brno) și Blanka Nacházelová (care moare la Praga ca urmare a inhalării de gaz în bucătărie, lăsând un mesaj: „Vă cer iertare. Am făcut legământ să mor de foc. Dar n-am avut curajul. Vă rog să mă scuzați“.) Apoi un alt Jan care preia ștafeta, revendicându-se ca „Torța nr. 2“ – Jan Zajíc, un elev de liceu profesional, care, la doar 19 ani, continuă să pună presiune unui regim de ocupație sovietic.
Moartea lui Palach este aspru criticată de autorități. Radio Vltava explică ascultătorilor săi că Palach s-a sinucis pentru că educația sa marxist-leninistă n-ar fi fost temeinică. Există, de asemenea, dezinformări și degetul întins spre Occident, care ar fi cumpărat gestul tânărului protestatar, promițându-i flăcări reci, folosite de cascadori în filmele de acțiune; că toată această mise-en-scene ar fi trebuit să fie un spectacol pentru a ridiculiza și decredibiliza pe plan extern întregul bloc est-european.
Palach nu este primul ceh care se sacrifică, în văzul lumii, pentru a trage un semnal de alarmă. În 1936, un anume Štefan Lux ia parte la plenul Societății Națiunilor care se reunesc la Geneva și își trage un glonț în cap, încercând să atragă atenția asupra catastrofei mondiale reprezentate de Germania nazistă. Participanții însă nu sunt sensibilizați de gest și își continuă dezbaterile după o prealabilă „redeschidere“ a discuțiilor în care președintele de ședință se scuză precizând că drama la care tocmai s-a asistat nu are nicio legătură cu dezbaterile în curs.
1968 este anul în care Praga crede încă într-un socialism fără minciuni și fără restricții. O generație de intelectuali-creatori de renume internațional se afirmă acum: cunoscuții Kundera și Havel, cineastul Miloš Forman, scriitorul Ludvík Vaculík, compozitorul Jiří Suchý. Sovieticii descriu atmosfera pragheză ca „Woodstock pe teritoriu socialist“. Adică o deviație periculoasă spre Occident și societatea burgheză.
Jan Palach s-a născut într-o familie de oameni întreprinzători. Tatăl, Joseph, este proprietarul unei patiserii, pe care însă trebuie să o închidă la începutul anilor ’50. Nicio inițiativă privată nu mai e tolerată, așa că tatăl ajunge muncitor într-o fabrică de pâine. Mama sa se înscrie în Partidul Comunist în 1957. Nu o face din convingere, ci pentru că vrea ca cei doi fii ai săi să poată studia la universitate. La doar 52 de ani, tatăl moare urmare unei crize cardiace. Jan e încă adolescent.
În august 1968, Jan vizitează URSS. Ciudată alegere, ținând cont de faptul că, încă din 20 iunie 1968, URSS și alte cinci țări ale Pactului de la Varșovia au 30.000 de soldați masați la graniță, gata să intre pe teritoriul Cehoslovaciei, care își trăiește Primăvara. Invazia se produce în primele ore ale zilei de 21 august. Palach trece prin Praga pe 19, la întoarcerea din URSS, și apoi iar, în 23. În primele ore ale dimineții, doar pe aeroportul din Brno aterizează un aparat militar sovietic la fiecare două minute! Prima victimă este un student – Jaroslav Zelený. În prima zi de ocupație, 58 de civili praghezi își pierd viața, dintre care șapte sunt femei, iar cea mai tânără victimă – Dagmar Škavová – are doar opt ani și moare într-un incendiu cauzat de o mașină sovietică. Avertisment premonitoriu pentru ceea ce va urma.
În noiembrie-decembrie, numeroase sunt manifestațiile și protestele organizate de studenți curajoși, dar nimic decisiv nu se întâmplă – ceva care să ridice întreaga națiune. În 6 ianuarie 1969, Palach preia inițiativa și scrie o scrisoare pe care o semnează și în care cere ocuparea radioului național. Ar dori să fie lansat un apel la o grevă generală, căci acum este momentul și asemenea ocazii, pentru o națiune, se prezintă o dată într-o generație. Scrisoarea e înmânată unuia dintre liderii studenților, Lubomír Holeček, în timpul unui miting, dar rămâne fără răspuns. Scrisoarea are un post scriptum celebru: „Ianuarie ‘68 a început de sus. Ianuarie ‘69 poate veni de jos“.
Helena Zahradníčková, o prietenă apropiată, declara unui jurnalist de la Paris Match, la nici două săptămâni de la dramă: „Luni, 13, când l-am văzut ultima dată, era transformat – nu-l văzusem niciodată așa. Când am ajuns, el pleca. Mi-a spus: Să nu te superi pe mine, Helena, am atâtea lucruri încă de făcut!“.
Palach se sinucide, lăsând să se înțeleagă că e primul dintr-o serie de tineri dispuși să se sacrifice. De pe patul de spital, primește vizita liderului studenților de la care aștepta răspuns pentru scrisoarea din 6 ianuarie. „Să le spui să nu facă ce am făcut eu. E mai bine să rămână în viață și să continue lupta. Eu nu regret ce am făcut. Poate asta va ajuta la ridicarea națiunii.“
Imediat după moarte, sculptorul Olbram Zoubek se ocupă de masca sa mortuară. Prietenul sculptorului lucra la spitalul de arși și, cu ajutorul său, reușește să aibă acces la corp. Palach are parte de funeralii naționale. Sicriul e depus în holul Universității Caroline. Drapelele sunt în bernă. 50.000 de persoane trec prin fața sicriului pentru un ultim rămas bun. Oamenii așteaptă chiar și opt ore pentru a fi acolo, o clipă, cu eroul. Procesiunea mobilizează 800.000 de oameni. Piața Armata Roșie devine Piața Jan Palach.
Înhumate și deshumate din rațiuni de siguranță și securitate națională, rămășițele sale pământești revin la Praga în 25 octombrie 1990.
Au trecut 50 de ani și sovieticii sunt „doar“ ruși. Cehoslovacia nu mai există. Există două țări care formează două entități diferite. Motive de proteste există peste tot, în toate păturile sociale. Autoincendierea ca formă de protest continuă să existe. Nu mai departe de acum două săptămâni, la Seul, un al doilea șofer de taxi și-a dat foc protestând împotriva companiei Uber care a schimbat complet jocul și regulile celor care practică taximetria.
