De același autor
Caci Balcicul nu a fost doar "Nisa noastra" din perimetrul Cadrilaterului, locul de vacanta al protipendadei romanesti interbelice, unde regina Maria avea sa initieze, din 1924, un "complex urbanistic" devenit cu vremea un oras turistic cu institutii si activitati culturale. Balcicul a fost si a devenit cu timpul - si cu vicisitudinile istorice - mai ales o fantasma "indepartata si dulce", apropiata si totusi inaccesibila, bantuind balcanismul nostru bovaric, un loc aparte in care s-au petrecut scenele atator romane si in care s-au pictat atat de numeroase panze ale idealizatei noastre perioade interbelice. Pentru artistii de atunci, Balcicul a fost o "veritabila Mecca", cum se exprima judicios Denia Mateescu, organizatoarea acestei expozitii.
Ceea ce specialistii stiau de mult, publicul larg a putut acum sa constate din plin: intre 1913 si intrarea Romaniei in al doilea razboi mondial, aproape ca nu a existat pictor roman care sa nu fi lucrat verile la Balcic, de la mai putin cunoscutul Alexandru Satmari, care a avut meritul de a fi descoperit acest loc, si pana la nume sonore ca Tonitza, Petrascu, Stefan Dimitrescu, Iser, Darascu, Jean Al. Steriade, Sirato, Cecilia Cutescu-Storck, Lucian Grigorescu si multi altii(1). Pitorescul cu iz oriental al acestui colt de natura salbatica locuit de amestecate etnii a atras irezistibil sensibilitatea artistilor si a provocat fervoarea lor picturala, constituindu-se intr-un creuzet favorabil unde s-au precipitat trasaturile dominante ale scolii romanesti de pictura din epoca, expresivitatea ei specifica, care a integrat cu tenacitate experimentele impresioniste, post-impresioniste si ecourile vagi ale avangardelor ulterioare in interiorul unei figurativitati indragostite de natura si respectuoase fata de un realism imanent si ireductibil al reprezentarii, in contrast cu frondele occidentale.
Intr-atat, incat un mare istoric de arta francez de atunci, indragostit de Romania, Henri Focillon(2), putea vorbi de "scoala de arta de la Marea Neagra", intr-un sens apropiat de ceea ce au reprezentat pentru arta occidentala locuri celebre ca Barbizon, Fontainebleau, Pont-Aven. Balcic a fost Barbizonul romanilor si nici un alt loc (precum Baia-Mare pentru inceputul secolului 20 sau, mai aproape de noi, Poiana Marului si Tescani) nu a avut importanta lui istorica.
In marea expozitie de la Muzeul National de Arta, am descoperit cu delicii peisaje de mare, de port, de oras, portrete de turci si tataroaice, scene de birt si de cafenea sau interioare cu atmosfera orientala semnate de nume mai putin vehiculate in istoriile canonice ale artei romanesti moderne, in legatura cu acest loc, precum Henri Catargi, Tache Papatriandafil, Samuel Mützner, Lucia Dem-Balacescu, Max W. Arnold, Nutzi Acontz, Constantin Artachino, Kimon Loghi, Margareta Sterian sau Paul Miracovi, dar si mai cunoscutii Ion Theodorescu-Sion, Eustatiu Stoenescu, P. Iorgulescu-Yor si mai ales Vasile Popescu, un mare, foarte mare pictor care ar merita o retrospectiva adevarata.
Din mareea de tablouri te frapeaza inca o data, armonios si convingator, ceea ce stiai deja despre pictura romana clasic moderna, sensibilitatea fina pentru natura salbatica, lirismul panic si emotionalitatea tandra in fata formelor vii, surprinderea unei dimensiuni intemporale a realitatii vizibile. Un gust rafinat al pitorescului convertit in pura picturalitate - o picturalitate topita si luminoasa, modulata de fiecare artist la o cota de obicei inalta a stilului fiecaruia, caci Balcicul incita la fervoare si intensitate. Chiar daca uneori repetitiva prin subiecte si nitel obositoare prin cantitate, tocmai prin numarul artistilor si al lucrarilor prezentate, rod al unei munci muzeografice de calitate, expozitia isi atinge telul: Balcicul, spatiu al unei frumuseti geologice simultan senzuale si pure, lume "condamnata enigmatic si etern la o somnolenta existenta"(3), revine in forta in memoria noastra curenta si redevine un topos fascinant, activ si iradiant pentru balcanismul nostru cultural ireductibil.
Ceea ce nu s-a putut inainte de 1989 din motive de cenzura comunista, pentru a nu leza suspiciunile tarii socialiste surori Bulgaria, careia Balcicul ii e cedat in 1940, se poate in fine face acum, cand recuperarea traditiei culturale e facilitata nu doar de libertatea de informatie si de circulatie, ci si de o schimbare de mentalitate, de o regasita solidaritate regionala ce incepe sa inteleaga avantajele reconstituirii specificitatilor zonale, intr-o lume a frontierelor din ce in ce mai "spiritualizate", mai integrate in circuite trans-nationale si in retele globalizate. In contextul revenirii in forta a temei Balcanilor in actualitatea artistica internationala - asa cum a demonstrat-o o serie de mari expozitii de arta contemporana din ultimii ani, In Search of Balkania (2002), Blood and Honey. Future Is in the Balkans (2003), In the Gorges of the Balkans (2003), etc.(4) - aceasta expozitie despre Balcic intra printr-o coincidenta poate nu intamplatoare intr-o neasteptata rezonanta cu spiritul timpului.
1. Chiar si Victor Brauner!
2. Celebrat de curand printr-o expozitie retrospectiva deschisa la Muzeul de Arta din Lyon, la care a colaborat din partea romaneasca istoricul de arta Ioana Vlasiu.
3. Din catalogul expozitiei.
4. Vezi numarul 8, dedicat temei Balcanilor In arta vizuala contemporana, al revistei Artelier, numar aparut In primavara lui 2004.
