Din nou la Prislop. Religie, societate, tranziţie

În luna decembrie 2010, revista 22 a avut amabilitatea să găzduiască  în paginile sale textul intitulat Pelerinul de autocar şi viitorul ortodoxiei, Mănăstirea Prislop. Era vorba de fapt de o descriere foarte personală a pelerinajului pe care mii, poate zeci de mii de persoane din toate colţurile ţării  îl realizează în fiecare an la această celebră mănăstire din judeţul Hunedoara în data de 28 noiembrie a fiecărui an. Aici se găseşte mormântul Părintelui Arsenie (Zion) Boca (1910-1989), una dintre cele mai fascinante şi controversate, în acelaşi timp, figuri ale monahismului românesc contemporan. În anul acesta, ceea ce m-a interesat în mod deosebit la revenirea mea la Prislop nu au fost aspectele delicate legate de „fabricarea unui sfânt“ (o expresie care, în treacăt fie spus, le-a deranjat pe multe persoane cu sensibilitate religioasă reală, dar care par a fi complet lipsite de orice distanţă critică în acest caz extrem de complex din punct de vedere teologic), ci mai degrabă felul în care acest pelerinaj este ilustrativ pentru înţelegerea stării de fapt actuale a societăţii româneşti, a „României profunde“, aşa cum ne place adesea să o denumim, fără a o frecventa însă cu adevărat. Rândurile pe care le veţi citi în continuare sunt transcrierea puţin sau deloc stilizată a notelor de teren culese cu această ocazie, în perioada 27-28 noiembrie 2012.

Cea dintâi impresie la reîntâlnirea cu acest loc extraordinar, după doi ani de absenţă. „Mana fi­nan­ci­ară“ a pelerinajului începe să se simtă până în aceste locuri în­de­părtate, puţin frecventate până în urmă cu un deceniu. Sătenii din idilicele sate de munte Silvaşu (de Sus şi de Jos) au în­ce­put să scoată, timid, măsuţe de lemn în fa­ţa casei, pe care sunt expuse produse lo­ca­le, ambalate în moda „bio-eco“, cum cred ei că le place orăşenilor în trecere grăbită pe aici. Murături, ciuperci în saramură, pa­­lincă, ardei iute, paprika făcută în casă, gem de fructe de pădure... lista poate con­tinua. Şi flori, multe flori pe care pelerinii le cumpără pentru a le oferi ca ofrandă la mormântul Părintelui Arsenie, un ocean de crizanteme de toate culorile. Puţin mai sus, spre mănăstire, reapare tendinţa bio-eco a vremii noastre, de data aceasta în for­me sincretice. Doi tineri foarte „ur­bani“, cu accent bucureştean, propun tot so­iul de unguente, creme şi cremiţe fa­bri­cate în Germania şi SUA, un fel de „bio mon­dializat“, dacă doriţi. Printre bor­că­nelele frumos colorate, cu etichete design, sunt risipite mici iconiţe plastificate, pen­tru a da sens întregii afaceri. Cu toate că textul original al unguentelor miraculoase este redactat în germană sau engleză, de­numirea comercială, scrisă alături cu pi­xul pe o foaie de hârtie, este una neaoş ro­mânească. „Brânca ursului“, de exemplu. Indiferent de formele în care ea se de­cli­nă, această tendinţă bio se amplifică de la un an la altul şi am întâlnit-o la toate pe­lerinajele pe care le-am întreprins în ulti­mii ani. Ortodoxia, cu respectul său pen­tru natură şi substanţa lucrurilor, pro­mo­varea unui stil de viaţă cumpătat, practica postului alimentar, credinţa în explicaţii su­praumane ale vindecării bolilor, s-a com­binat de minune cu acest curent pro­to-bio, deja foarte tenace în România, în­că din anii ‘80, când reviste ca Flacăra îl pro­movau cu asiduitate.

Încă un semn al schimbării profunde pe care a suferit-o re­giunea: apariţia mai mul­tor cerşetori din partea locului, îmbrăcaţi modest, dar încă foarte „tradiţional“, da­că îmi este permisă utilizarea acestui cu­vânt în context. Nu ştiu să cerşească, nu folosesc „trucurile“ obiş­nuite ale pro­fe­sioniştilor breslei. În ochii lor se citeşte în­că o anumită dem­nitate, amestecată cu sfială şi ruşinea de a fi acolo, ca ultimă soluţie existenţială. Mi-ar fi plăcut să în­ţeleg şi să interpretez mai bine prezenţa lor acolo, dar dialogul cu ei nu prea mi-a reuşit.

Poarta de intrare a Mănăstirii Pris­lop. Primele impresii: aerul miroase extraordinar, un ames­tec de lemn de foc ars în sobă, răşină, flori proaspăt culese, tă­mâie şi alte aromate. Plus aroma dulce, plină de promisiuni, a bucatelor de post gătite în cuhnia mănăstirii. La fel ca şi acum doi ani, observ că Prislop este un loc al interdicţiilor de tot soiul, ma­ni­festate prin zeci de afişe lipite pe arbori şi pe mici stâlpi indicatori, suspendate cu sfoară etc. Este greu să împaci fluxul pe­lerin, cu vârfuri de participare uriaşe, cu rigorile vieţii monahale şi prezervarea unei incinte sacre. „Nu filmaţi, nu fo­to­grafiaţi! Trecerea oprită! Mănăstirea e un loc de linişte şi pace, păstraţi liniştea! Ţinuta decentă! Accesul interzis cu ma­şi­na personală din afară!“ Dar cea mai ilus­trativă combinaţie între interdicţie şi liber­tatea de a face orice în România am în­tâlnit-o în afara curţii mănăstirii, acolo un­de se afla un stâlp de beton al ali­men­tării cu curent electric. La înălţimea ochi­lor privitorului stătea scris la înălţimea ochilor privitorului, pe un afiş A4, tras la imprimantă: „Orice ţigară aprinsă e tă­mâ­ie adusă diavolului!“. Iar mai sus pe stâlp, acolo unde nu se putea ajunge decât cu o scară solidă, era ataşat un mic panou de lemn: „Pădure de vânzare. La 1.000 de metri! Tel...“, aşa stătea scris pe aces­ta din urmă. Ce-i drept, mi-am putut da sea­ma, ca şofer, că toate drumurile din re­gi­unea Haţeg sunt înţesate la orice oră din zi şi din noapte (mai ales din noapte!) de uriaşe camioane cu remorcă şi macara cu gheară de oţel, pline cu arbori seculari strânşi în corsete de lanţuri groase, aproa­pe ca cele de vapor. Da, nu mă joc cu cuvintele, pline cu arbori seculari. Dar cui îi mai pasă de toate acestea, atâta timp cât capitalismul românesc funcţionează, cel puţin aici, pe dealul-munte al Pris­lopului, la foc continuu?

Acest pelerinaj este unul exem­plar pentru înţelegerea şi ob­servarea noii „etici capitaliste“ româneşti şi relaţiilor în­tre­ţi­nute de ea cu ortodoxia na­ţio­nală. Atunci când afirm aceasta, mă refer nu atât la o etică strict definită teoretic, ci mai degrabă la una explicită şi sis­te­ma­ti­zată într-o mulţime de gesturi, com­por­ta­mente, atitudini corporale. Câteva exem­ple, întâlnite de mine de-a lungul pe­le­ri­najelor din ţară, în ultima vreme: „oa­meni bogaţi“ (după cum spun şoptit, sfi­os, pelerinii din rândurile de aşteptare), ca­re, din prea plinul lor material, pre­gă­tesc sarmale sau pachete cu mâncare pen­tru cei prezenţi. Sau indivizi bine hrăniţi, raşi în cap, cu cravate şi costume lucioase, graşi până şi-n urechi, ce-şi parchează non­şalant limuzina germană, apoi se to­pesc în massa pelerină, revenind peste câteva ore cu imense icoane ale Sfântului Gheorghe în braţe. Am dat acest exemplu pentru că am îndrăznit odată să-l întreb pe unul dintre ei ce face cu o icoană atât de mare. „Pentru biroul unui coleg al meu de afaceri“, mi-a răspuns omul scurt, dar deloc mirat. Opusul acestui tip de în­tre­prinzător: omul de afaceri fin, elegant, îm­brăcat la cele mai mari case de modă din Occident. Pe reverul hainei purta insigna de argint a unui renumit club de afaceri mondial, era însoţit de doi bodyguarzi în civil, la fel de discreţi şi ei. L-am întâlnit la Prislop, plimbându-se pe aleile din ju­rul mormântului Părintelui Arsenie. Nu m-am putut stăpâni să mă întreb oare ce gândeşte atunci când se întâlneşte cu omo­logii lui din Occident, complet secu­la­ri­zaţi, pentru care orice referinţă la apar­te­nenţa religioasă a devenit un subiect ta­bu? Faptul de a fi un ortodox practicant, de a avea o pârghie spirituală funcţională nu este oare un avantaj? În fine, romii „me­taliferi“ din satele din jurul Iaşiului sau din Galaţi, care după terminarea pe­lerinajului de la Iaşi se urcă în luxoase limuzine având numere de înmatriculare de genul „IS-XX-NUP“ sau „BOS, DNA, MAE, BOX“ – doar câteva exemple ale unor situaţii în care apar tensiunile la­tente din societate. Toţi, indiferent de ti­pul „noului capitalist“ pe care-l re­pre­zin­tă, fac donaţii, uneori generoase, în­tot­deauna discrete, mănăstirilor, bisericilor pe care le frecventează. Este vorba aici de un ethos special al „reuşitei în viaţă“ care traduce, după cum spunea antropologul Gre­gory Bateson, „expresia atitudinii afec­tive a unei culturi“, modul în care ne raportăm unii la ceilalţi în aceste situaţii particulare.

Vreau să vă mai povestesc ceva: un episod în care o mamă (în­că) tânără, gen femeie-de-afa­ceri-cu-BMW-X5-negru, opreş­te nărăvaşul dispozitiv mecanic chiar la poarta mănăstirii, în ciuda inter­dicţiilor de intrare aplicate „celorlalţi“. Ea, mama, fină, aerobic şi sală numărate în sute de ore, dar cu o ţinută „ortodoxă“ strictă, de la fusta lungă până la glezne, bocăncei de piele fină şi baticuţ negru pe cap, înnodat nu fără o anumită doză de cochetărie. Din maşină coboară fără en­tuziasm fiicele sale, ce bat timid la poarta adolescenţei, aşa cum mama o încearcă pe cea a credinţei. Ca toate colegele lor de ge­neraţie, cele două lolite poartă, hélas!, blugi mult prea strâmţi, în totală con­tradicţie cu regulile fireşti ale locului mo­nahal. Mama se activează imediat, caută în coşul de la poarta mănăstirii un fel de şorţ-pantalon făcut dintr-o pânză de doc groasă, de culoare gri-şoarece. Dar coşul de nuiele este gol, din cauza numărului prea mare de pelerini, paznicul se gră­beşte să aducă altele. După ce simbolul de respect şi penitenţă este ataşat, fetele pă­şesc încet în spatele mamei, cu braţele pline de „prinoase“ pentru mănăstire (a se citi produse alimentare de bază, ce se oferă în mod tradiţional mănăstirilor de către pelerini şi vizitatori). O clarificare te­oretică a relaţiilor dintre noua „etică“ a capitalismului românesc şi ortodoxie ar aduce un răspuns la întrebarea: cine sun­tem noi de fapt? Ce fel de societate cons­truim pentru viitor?

Destul de abrupta pantă ce duce spre cimitirul mănăstirii e ur­cată încet de o femeie în vârs­tă. Masivă, greoaie, este spri­ji­nită dintr-o parte de fiica dân­sei, care nu şi-a moştenit însă mama, fi­ind micuţă, firavă chiar. Le întreb dacă le pot ajuta, acceptă cu plăcere. La Prislop se verifică foarte bine „miracolul“ pele­ri­na­jului, trăsătura ce le este caracteristică în­că de la începutul creştinismului: oamenii se ajută unul pe altul, comunică mai uşor, dispar teama şi frica din viaţa reală. Re­vin. În timp ce urcăm panta cu paşi mici şi măsuraţi, de metronom uman, profit de ocazie şi o întreb pe femeia cea mărunţică, 50 de ani după estimarea mea, cum „a început să-l caute pe Părintele“. Răs­pun­sul, rostit într-un grai bănăţean con­ser­va­tor, nu a fost deloc unul surprinzător: „Apoi nici eu, nici mama nu l-am cu­noscut, aşa, personal, pe Părintele. Când trăia, nu l-am aflat, nu aveam cum, doar ştiţi cum erau timpurile acelea. Dar eu am ci­tit cărţi de-ale lui, împrumutate de la o ve­cină, apoi pe Internet... da, da, In­ter­netul m-a ajutat foarte mult!“, spune ea parcă iluminată, dintr-o suflare. Regretă că nu poate sta peste noapte la mănăstire, din cauza stării de sănătate precare a ma­mei. Pelerinajele, în forma lor actuală, constituie printre altele un răspuns la „de­mocratizarea“ informaţiei operate de In­ternet, a faptului că mirarea, curio­zi­ta­tea, emoţia spontană au început să circule li­ber, fără a mai fi trecute prin „filtrul“ Bi­sericii oficiale.

Pelerinajele, mari agregate uma­ne, abundă de episoade în care memoria „lungă“ a comu­nis­mu­lui şi traumele lăsate de acesta ies la suprafaţă, ca uleiul pe apă.

Bucureşti, 27 octombrie 2012, rândul de la pelerinajul de hram Sfântul Dimitrie cel Nou. Schimb de replici între un grup de pelerini, de „bună condiţie“ urbană, şi un domn între două vârste, care a încercat să-i depăşească în interiorul rândului, „să se bage în faţă“, forţând legile nescrise ale acestuia. A fost imediat denunţat de că­tre cei prezenţi; nu pot uita replica rostită sistematic, apăsat de către un domn cu mustăcioară neagră, vopsită, despre care am aflat mai târziu că este inginer pro­iec­tant la pensie: „Dragă Domnule Ne­cu­nos­cut (sic!), aici nu suntem la coadă la car­ne, ca pe vremea lui Ceauşescu. Aici stăm la rând de bunăvoie să ne închinăm la moaşte!“. Lungile ore de spaimă şi de umilinţă de atunci nu se pot uita prea uşor.

Pelerinajul de la Prislop reprezintă şi un haut-lieu al vindecării traumelor lăsate de avortul şi agresiunea practicată asupra cor­pului femeii în anii 1980, începutul anilor 1990. Pe o hârtie am găsit scris cu litere tre­murate, nesigure: „Femei, nu faceţi avort, căci avortul...“, totul fiind fixat pe scoarţa unui arbore. Am surprins, cu voie sau nu, discuţii între femei cu vârsta os­cilând între 50 şi 65 de ani, venite să se roage sincer pentru „păcatul uciderii de prunci“. Unele dintre povestirile lor, ros­tite cu voce joasă celor din jur, ca o formă de terapie, sunt imposibil de descris şi fac din filmul 4, 3, 2... al lui Cristian Mungiu doar o poveste frumoasă. Una dinte aceste femei rănite a acceptat să vorbească cu mine. De fapt, ea era fericită pentru că re­uşise să-şi păstreze copilul, graţie unei întâmplări pe care ea o considera de ori­gine divină. Tânără studentă, la începutul anilor ‘90, a fost nevoie să i se recolteze nişte probe biologice, în vederea executării delicatei operaţiuni, agravată de nişte an­tecedente personale. Asistenta, grasă, urâ­tă şi neprietenoasă, a introdus-o într-o cabină de toaletă, apoi a revenit în fugă cu un recipient în care „parcă încă se mai mişca ceva“, după cum îmi spune ea cu ochii în lacrimi. Curioasă, a privit în­ăun­tru. Fetuşi umani, un sac de fetuşi, viaţa ruptă-n rădăcina ei. Aşa s-a născut Luca, acum student la informatică. Să fi făcut oare asistenta „grasă şi rea“ acest gest în mod deliberat, didactic? Cine mai poate şti acum, după 20 de ani? Tot cu ochii în lacrimi (ei, da, ce să facem, se plânge mult la pelerinaje, iar acest lucru nu-l vedem niciodată la TV), un muncitor de la uzina Tractorul spune că „Ocolitoarea Braşov“, acum în construcţie, trece chiar prin mij­locul secţiei în care a lucrat 34 de ani. „In­tenţionat au făcut-o, domnule, inten­ţio­nat, să nu mai crească niciodată nimic în acel loc!“ Din cauza pensiei insuficiente şi a datoriilor la bancă ale copiilor, continuă încă să lucreze într-un atelier de vop­se­luri, îmi arată mâinile colorate, cu un­ghii­le mâncate până-n carne de solvenţi. Măr­turiseşte că vine pentru prima oară aici la Prislop. „Când se adună prea multe în lu­mea în care trăim, venim aici, să le lepă­dăm, să uităm de ele. Altfel nu s-ar pu­tea trăi viaţa asta, e ca supapa de la ca­zanul de aburi de pe vremuri.“ Îl ascult cu atenţie, dar nu pot să nu observ cum pe panta aspră din jur au început să mi­şune echipe de televiziune, grupate, ca­me­raman plus reporter. Par nişte vânători primitivi, numai că în loc de suliţă şi arc au cameră de luat vederi şi microfon pen­tru a prinde senzaţionalul. Numai că aici senzaţionalul nu există, este vorba de un „concentrat de România“, un fapt social total care ni se oferă să-l descoperim şi, mai ales, să-l înţelegem.

Pelerinajul în forma sa actuală, din­colo de dimensiunile pro­funde teologice, reprezintă una dintre „reflecţiile“ societăţii noas­tre în tranziţie, imaginea aces­tuia în religia populară, din fericire încă foarte vie şi tenace în România. Ea, tran­ziţia, a reprezentat un şoc enorm pentru majoritatea concetăţenilor noştri, care, cu mici excepţii, „s-au regăsit peste noapte cu un enorm ciocan aplicat peste moalele capului, aruncaţi într-un alt sistem glo­bal, cu relaţii globale“ (Claude Kar­no­ouh). O populaţie care a suferit acelaşi pro­ces de „pierdere a sensului“ existenţei ca şi occidentalii, cu toate că sursele au fost diferite, un fenomen social total, în sensul sociologic cel mai „clasic“ cu pu­tinţă. Formaţi în alt sistem de gândire şi de relaţii interumane, afectaţi de o criză economică adăugată la o altă criză, spi­ri­tuală, înşelaţi de o clasă politică veşnic fără consistenţă, toţi aceşti oameni se simt pierduţi, rătăciţi într-o existenţă căreia îi percep sfârşitul biologic apropiat. În astfel de cazuri, care sunt „politicile“ de su­pra­vieţuire ale individului? Fie căderea în melancolie, în cea mai neagră acedie, sinu­cidere chiar – nu ar fi vorba de o pre­mieră, istoria abundă în astfel de cazuri atunci când se termină un ciclu şi începe un altul, nou, imprevizibil –, fie alegerea unei soluţii spirituale, care să uşureze sufletul, dând un sens existenţei. Faptul că la Iaşi, Bucureşti, Prislop, dar şi în alte locuri mai puţin faimoase s-au bătut anul acesta toate recordurile de participare spu­ne foarte mult, ar trebui să ne dea de gândit, pelerinajul fiind o „plasă de sig­u­ranţă“ pentru membrii unei societăţi în de­rivă. Ce se întâmplă în sufletul unui pe­lerin la întâlnirea cu Sacrul, în forma sa cea mai pură, nimeni nu poate explica. Dar ar trebui să ne preocupe dezvoltarea fără precedent a pelerinajului, ca reacţie a societăţii, simbol şi produs al timpului istoric precis pe care-l traversăm acum. Cu greutate, suferind. //