De același autor
Adoră Lipscaniul, buchetul vinurilor româneşti şi mai ales aroma „mărarului proaspăt“ pe care îl asociază imediat cu meleagurile noastre. De 4 iulie, deşi are America în sufletul lui, Jonathan Stillo nu-şi uită a doua casă - România.
Jonathan Stillo a venit pentru prima dată în România în urmă cu 10 ani, într-o tabără de antropologie, în Valea Jiului. A crescut la New York, într-o familie de americani cu rădăcini italiene. De-altfel, Italia şi sonoritatea ei lingvistică îi sunt familiare. A crescut cu ele. Sunt parte din universul copilăriei sale. Şi totuşi, nu vorbeşte italiană. Însă astăzi se simte mult mai aproape de ţara „strămoşilor“ lui, vorbind fluent limba română. De fapt, „România este parte din mine“, recunoaşte Jonathan Stillo. Iar „Delta Dunării este cel mai frumos loc pe care l-am văzut în viaţa mea, în lume. Este un loc magic. Acolo, mă simt de parcă ar fi sfârşitul civilizaţiei. Nu am văzut niciodată atât de multe stele“.
România se dezvăluie ca un univers prietenos cultural: peste tot sunt restaurante americane cu mâncarea şi muzica familiare. Dar ceea ce este cel mai impresionant este ataşamentul autentic pe care îl simte la mulţi români faţă de America şi cultura americană. Regretul său: „Noi, americanii nu oferim atât de multă dragoste pe cât primim“. „Eu am fost adoptat de români şi de România; România este a doua mea casă.“ Toate aceste ingrediente de lifestyle fac acomodarea mai puţin abruptă, mai lină. Pe de altă parte, este frustrant că primul lucru care l-a întâmpinat la aeroport şi care a filtrat contactul său cu realitatea românească a fost un şofer de taxi care a vrut să-l jecmănească. A fost o experienţă care i-a creat instincte „româneşti“. În Cluj, era deseori întrebat de şoferii de taxi de ce studiază cu atâta atenţie preţul de pe portieră. Pentru că, în Bucureşti, ai „tot felul de surprize“. Şi întotdeauna replica şoferului era aceeaşi: „Aici suntem civilizaţi“.
Unul dintre instantaneele care-i vin în minte despre primul rendez-vous cu România: în 2001, într-un sat din Transilvania, un bătrân l-a întâmpinat cu un entuziasm reţinut: „Bine aţi venit, americanilor! Din păcate aţi ajuns cu 50 de ani mai târziu şi nu aţi adus arme“. Jonathan nu a înţeles atunci „gravitatea acestui reproş“. Însă a observat repede un „conflict între generaţii“: tinerii au cu totul alte aşteptări de la America - prima lor grijă este să plece spre „tărâmul tuturor posibilităţilor“. Jonathan este profund îngrijorat de exodul creierelor, „the best and brightest“, cum îi numeşte el. S-a schimbat ceva în cei 10 ani de când este în România? Cu siguranţă, un lucru - pizza: în 2001, ketchup-ul şi caşcavalul erau norma; astăzi mozzarella şi sosul autentic de tomate îmbrăţişează aluatul. Un aspect care nu putea să scape unui american de origine italiană. Altfel, unul dintre „beneficiile“ exodului românilor în Italia: „aţi învăţat să faceţi pizza“.
Este bucuros că, în sfârşit, Bucureştiul Vechi a început să nu mai semene doar cu şantierul perpetuu de altădată. Adoră Lipscaniul, buchetul vinurilor româneşti şi mai ales aroma „mărarului proaspăt“ pe care îl asociază imediat cu România. Îi place să hoinărească prin Herăstrău şi Cişmigiu. S-a ataşat mult de garsoniera din „blocul gri comunist“ şi de vecinii lui (care ştiau totul despre el chiar înainte să apuce să se prezinte). Totuşi, dacă ar fi să aleagă, ar prefera să locuiască în Transilvania, în Cluj.
Însă Bucureştiul rămâne centrul gravitaţional. „Butoanele“ sunt aici. Cunoaşte foarte bine şi celelalte centre regionale – Clujul, Iaşiul, Timişoara. Însă dincolo de marile oraşe, distinge cu claritate conturul unei alte Românii: rurală şi înapoiată, România uliţelor şi potecilor. De multe ori are impresia că „Bucureştiul a intrat în UE, dar nu a fost urmat de cea mai mare parte a României“.
Un lucru pe care nu îl înţelege în politica românească: în America, tinerii tind să voteze agenda socială a stângii, predispusă programatic să investească prioritar în educaţie şi sistemul de sănătate. În România, stânga reprezintă preponderent pensionarii şi sindicatele. Iar tinerii sunt de dreapta. Respinge resemnarea, fatalismul politic pe care mulţi dintre „noi“ îl afişează: „Votul meu nu contează“ sau „Asta-i viaţa. Ce să fac?“. Aplaudă energia societăţii civile, dar îi şi înţelege lipsa de vigoare: „Activismul este un lux. Este pentru cei care au timp, care-şi permit să lipsească de la serviciu pentru a se dedica în stradă unei cauze“.
Este tulburat de faptul că mulţi dintre români găsesc natural „să vorbească de rău despre romi. Există o libertate completă în a spune cele mai groaznice lucruri despre ei“. Crede că totul provine dintr-un eşec de integrare perpetuat inclusiv în şcoală. Da, există locuri speciale pentru romi în cadrul universităţilor, dar „asta nu înseamnă integrare. La sfârşitul zilei, rezultatul este că ei nu se simt parte din sistem, nu se simt doriţi, nu au o miză în a deveni parte din societate“. Lipsa modelelor pozitive, care au reuşit, rămâne un impediment serios: „dacă tot ceea ce văd în jurul lor sunt doar oameni care nu arată ca ei, la ce pot să aspire?“.
Şi totuşi, dincolo de toate aceste fragmente, cunoaşte o Românie pe care mulţi dintre noi am uitat-o. Sau pe care am ales să o ignorăm. De fapt, şi-a dedicat o treime din viaţă explorării unei realităţi underground, de care mulţi dintre noi, cei care ne considerăm acasă, nici nu suntem conştienţi: România sanatoriilor unde sunt trataţi pacienţii de tuberculoză. S-a dus până în munţi, „în locuri uitate de Dumnezeu“, în rezervaţii izolate de societate, departe de tumultul civilizaţiei pentru a-i cunoaşte pe bolnavii de TBC. A făcut zeci de interviuri, deopotrivă cu medici, dar mai ales cu bolnavii. De ce? Pentru a înţelege carenţele şi rateurile unui sistem de sănătate: de ce România are cea mai mare rată de cazuri de TBC din Europa (100 de cazuri la 100.000 de mii de locuitori)? De 3 ori mai mare ca bulgarii şi de 7 ori mai mare ca în Ungaria? Este realitatea crudă cea care l-a împins să pornească în această călătorie de descoperire, de cunoaştere. La capătul ei are şi un răspuns: România are nevoie de un nou plan Marshall. Doar pentru sistemul de sănătate. În cele din urmă, poate a venit vremea să ne inspirăm din sfaturile preşedintelui Obama: „It is time to focus on nation building here at home“.
L-a impresionat povestea unei bătrâne, aproape oarbă, de pe o stradă din Cluj: „Mi-a luat aproape şase luni până să îndrăznesc să intru în vorbă cu ea. M-a impresionat pentru că era singură, părea atât de neajutorată şi îmi amintea de bunica mea. Avea nevoie de lucruri mereu mărunte: să-i deschidă cineva o sticlă de apă, să întrebe cât e ceasul sau cum e vremea. Am fost crescut cu filosofia de a-i ajuta întotdeauna pe ceilalţi, pentru că va veni ziua în care şi eu o să am nevoie de ajutor. Am văzut-o pur şi simplu pe stradă şi am început să o privesc. Este ceea ce facem noi, antropologii. Îi privim pe ceilalţi oameni. Şi am văzut zeci de oameni trecând zilnic pe lângă ea, fără a se opri nici măcar pentru o secundă, continuându-şi drumul mai departe, cufundaţi în propriile lor gânduri. Uneori, aceşti oameni îşi doresc pur şi simplu să îi observi, să le dai atenţie, să vorbeşti cu ei. Când i-am spus că sunt din New York, reacţia ei a fost «Oh, America!» Era atât de bucuroasă, de zâmbitoare şi în acelaşi timp uimită că un american trăieşte în cartierul ei şi că este interesat de povestea ei. Toţi învăţăm să nu îi observăm pe ceilalţi. Suntem foarte buni în a găsi scuze - nu este problema mea; trebuie ei să fi făcut ceva greşit. Trebuie să încetăm să mai facem asta şi să începem, realmente, să îi vedem pe semenii noştri. Uneori, câteva cuvinte pot aduce o imensă alinare în sufletul unui om“.
Jonathan Stillo este antropolog american, bursier al Institutului Cultural Român.
Citeste si despre: studii de antropologie, buchetul vinurilor romanesti, exodul romanilor, fatalism politic, Romania sanatoriilor.
