De același autor
Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat „socialist în economie, liberal în politică şi conservator în cultură“.
Trăim, o spunem adesea, într-o eră postutopică, postideologică, postistorică, postindustrială, postmodernă. Nu ne amintim însă că aceste concepte nu s-au născut spontan, că a existat un număr de mari gânditori care le-au clădit pe baza unor profunde studii şi a unor remarcabile intuiţii. Profesorul Daniel Bell, care s-a stins din viaţă la 91 de ani, a fost unul dintre giganţii ştiinţelor sociale, un intelectual critic care a ilustrat cu pasiune vocaţia liberalismului anticomunist în veacul marilor seisme ideologice. Asemeni lui Raymond Aron, gândirea sa a stat sub semnul unei confruntări necontenite cu marxismul şi cu avatarele acestuia în lumea de azi. Cărţile sale rămân repere inconturnabile pentru înţelegerea trecutului, analiza prezentului şi anticiparea viitorului. Să amintesc aici clasicul volum, în fapt o culegere de eseuri filosofico-sociologice, The End of Ideology, o carte menită să surprindă extincţia eshatologiilor, a teleologiilor şi a teologiilor politice în anii ΄60.
Sintagma a făcut o spectaculoasă carieră, ceea ce l-a determinat pe profesorul care preda atunci la Columbia University să se plângă în repetate rânduri de faptul că ar fi fost greşit înţeles, că nu a susţinut sub nici o formă dispariţia ideologiei în genere, ci a proiectelor grandioase de restructurare absolută a realităţii. Era vorba, în viziunea sa, de marile mutaţii sociale ignorate de marxişti, de transformarea proletariatului industrial învestit cândva de Marx cu nimbul (misiunea) subiectului istoric total, ca statut social, de dinamica noilor forme de consumerism, între care, scria Bell, apariţia cărţilor de credit a reprezentat ea însăşi o revoluţie, a schimbat decisiv mentalităţi şi comportamente. Îmi amintesc că am citit prima oară The End of Ideology când mai eram în România, prin 1975. Cartea circula clandestin, fiind menţionată de ideologii de serviciu de la Era Socialistă doar spre a fi anatemizată. Din momentul în care am început să predau la University of Pennsylvania din Philadelphia, în primăvara anului 1985, am recomandat constant cărţile lui Daniel Bell. Am scris în acei ani eseuri despre el care s-au transmis la Europa Liberă.
Când Partisan Review a publicat în 1998 un articol al meu despre realităţile dintre ideologiile revoluţionare şi miturile politice ale modernităţii, m-am referit şi la cartea lui Bell, spunând că marele gânditor s-ar fi înşelat plasând declinul ideologiilor în anii ΄60 (cartea a apărut chiar în 1960). Argumentul meu era că tocmai atunci, deci în 1968, s-a produs o resurecţie a ideologiilor revoluţionare (mai ΄68 cu exaltarea celor trei M – Marx, Mao, Marcuse, revolta antitotalitară a studenţilor de la Universitatea din Varşovia, dar şi idealul socialismului cu chip uman al reformatorilor din Cehoslovacia, Noua Stângă din Italia, Germania, Statele Unite, revolta studenţească din Mexic). În fapt, susţineam (şi mă menţin pe această poziţie) că epuizarea teoriilor sociale radicale a coincis cu mişcările revoluţionare din 1989 din Europa de Est şi Centrală: antiideologice, antiutopice, nonchiliastice, nonviolente, nonmesianice. În paginile lui Partisan Review, am fost onorat să pot dialoga cu o personalitate de o asemenea anvergură. La cursurile mele despre radicalism, utopii şi mituri politice am utilizat ediţia a II-a din The End of Ideology ca lectură obligatorie. Consider că şi celelalte lucrări ale lui Bell fac parte din tezaurul nepieritor al gândirii sociale: The Coming of the Post-Industrial Society (1973) şi The Cultural Contradictions of Capitalism (1978). Conduc acum o lucrare de doctorat a unui remarcabil student de la University of Maryland, Benli Schechter, despre gânditorii de la Partisan Review, ruptura cu stalinismul şi critica totalitarismelor (fascist şi comunist). În noiembrie 2010, Benli a fost la Boston, s-a dus la Cambridge, Mass. să-l viziteze pe Daniel Bell şi a făcut probabil ultimul interviu cu ilustrul sociolog. Sper să-l publice cât mai curând.
Născut într-o familie de emigranţi evrei din Europa de Est, cel care până la 13 ani s-a numit Daniel Bolofsky a simbolizat paradigmatic acel grup al intelectualilor din New York, numit adeseori The Family (Mary McCarthy a scris un roman à clef despre această fascinantă şi extrem de influentă comunitate spirituală). Cei mai apropiaţi prieteni ai săi, studenţi şi ei în anii ΄30 la City College din New York, au fost Irving Kristol, Irving Howe şi Nathan Glazer. Aceşti patru gânditori (critici sociali, intelectuali publici) aveau să reflecteze vreme de decenii, uneori consensual, adeseori polemic, asupra marilor dileme ale Americii din a doua jumătate a veacului al XX-lea. Articolele lor au apărut în reviste intrate în legendă, între care Partisan Review, The New Leader, Commentary, Encounter, The New Republic şi Dissent. Irving Howe a rămas până la sfârşitul vieţii un socialist democratic, s-a opus războiului din Vietnam, a colaborat intens cu Michael Harrington şi Michael Walzer pentru articularea unor strategii de reformă socială diferite de revoluţionarismul de tip marxist, leninist, troţkist ori anarhist (Howe a fost unul dintre cei mai drastici critici ai Noii Stângi şi ai contraculturii). Un documentar extraordinar, un captivant film despre biografia ideilor în America secolului al XX-lea, realizat în 1998 de Joseph Dorman, se intitulează Arguing the World şi îi are ca protagonişti pe Bell, Howe, Glazer şi Kristol.
În 1965, Daniel Bell şi Irving Kristol au fondat The Public Interest, o revistă care avea să influenţeze decisiv opţiunile de politici publice ale variilor administraţii din anii ce-au urmat. Prin definiţie un sceptic în raport cu orice ideologie „tare“, prin formaţie un socialist democrat, prin vocaţie un spirit liberal inspirat de ideile unor Max Weber şi Karl Mannheim, Bell a refuzat alinierea ideologică în mişcarea neoconservatoare. Era un spirit liber, nu putea să se lase prins în nici o formulă ideologică limitativă, fie ea marxismul ori structuralismul funcţionalist. În lumea ştiinţelor sociale a fost apropiat de Daniel Patrick Moynihan şi de Nathan Glazer (cu care a fost coleg de catedră, la Harvard, după 1969). În chip neconvenţional, doctoratul primit la Columbia i-a fost oferit pentru The End of Ideology, pentru cărţile sale în genere (ca şi Barrington Moore Jr., nu a susţinut formal un doctorat).
A fost un adversar al oricărui apriorism îngheţat, al speculaţiilor oraculare atât de îndrăgite de diverşii radicali. I-a repugnat orice formă de sectarism: politic, ideologic, religios. A susţinut valorile democratice în lupta antitotalitară (în consens cu Albert Camus, George Orwell, Carlo Roselli, Hannah Arendt, Dwight Macdonald, Ignazio Silone, Edmund Wilson, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Robert Conquest ori, mai aproape de noi, în aceeaşi direcţie, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihail Fărcăşanu, N. Carandino şi Petre Pandrea). Când Kristol a devenit explicit profetul neoconservatorismului, Bell şi-a dat demisia de la The Public Interest. Nu suporta etichetele, nu se lăsa ţintuit pe vreun procustean pat al formulelor simplificatoare (deşi, chiar în Partisan Review, sociologul Amitai Etzioni, cel care avea să fie printre fondatorii comunitarismului, l-a numit „un neonservator pragmatic“). Se considera un social-democrat de dreapta, avea o slăbiciune pentru tradiţia antidespotică a menşevismului (să nu uităm că din acea direcţie s-au născut primele cercetări sovietologice). Ca şi Leszek Kolakowski (un gânditor pe care l-a preţuit şi de a cărui caldă apreciere s-a bucurat el însuşi), Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat „socialist în economie, liberal în politică şi conservator în cultură“. Când am scris în urmă cu câţiva ani un eseu intitulat In Praise of Eclecticism, m-am gândit exact la aceşti admirabili intelectuali ale căror biografii stau mărturie pentru ceea ce numim libertatea spiritului (o specie din care au făcut parte, alături de cei amintiţi mai sus, personalităţi precum Leopold Labedz, François Furet, Jean-François Revel, Ghiţă Ionescu, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, George Lichtheim, Annie Kriegel, Franz Borkenau, François Fejto, Sidney Hook, Adam Ulam, Jacek Kuron, Ferenc Feher, Robert C. Tucker ori Tony Judt). Două dintre cărţile sale au fost incluse printre cele 100 de lucrări de maximă influenţă din secolul XX de către Times Literary Supplement. Daniel Bell a fost deopotrivă un scholar şi un intelectual. A întruchipat strălucit ambele ipostaze, dar cred că secretul viabilităţii operei sale provine mai cu seamă din curajul de a nu renunţa la chemarea sa de intelectual: „Intelectualul începe cu propria sa experienţă, cu percepţiile sale asupra lumii, cu propriile privilegii şi privaţiuni şi judecă lumea prin intermediul acestor sensibilităţi“. //
Citeste si despre: ideologie, socialism, economie, capitalism, liberalism.
