De același autor

Trăim, o spunem adesea, într-o eră postutopică, postideologică, postistorică, postindustrială, postmodernă. Nu ne amintim însă că aceste concepte nu s-au născut spontan, că a existat un număr de mari gânditori care le-au clădit pe baza unor profunde studii şi a unor remarcabile intuiţii. Profesorul Daniel Bell, care s-a stins din viaţă la 91 de ani, a fost unul dintre giganţii ştiinţelor sociale, un intelectual critic care a ilustrat cu pasiune vocaţia liberalismului anticomunist în veacul marilor seisme ideologice. Asemeni lui Raymond Aron, gândirea sa a stat sub semnul unei confruntări necontenite cu marxismul şi cu avatarele acestuia în lumea de azi. Cărţile sale rămân repere inconturnabile pentru înţelegerea trecutului, analiza prezentului şi anticiparea viitorului. Să amintesc aici clasicul volum, în fapt o culegere de eseuri filosofico-sociologice, The End of Ideology, o carte menită să surprindă extincţia eshatologiilor, a teleologiilor şi a teologiilor politice în anii ΄60.
Sintagma a făcut o spectaculoasă carieră, ceea ce l-a determinat pe profesorul care preda atunci la Columbia University să se plângă în repetate rânduri de faptul că ar fi fost greşit înţeles, că nu a susţinut sub nici o formă dispariţia ideologiei în genere, ci a proiectelor grandioase de restructurare absolută a realităţii. Era vorba, în viziunea sa, de marile mutaţii sociale ignorate de marxişti, de transformarea proletariatului industrial învestit cândva de Marx cu nimbul (misiunea) subiectului istoric total, ca statut social, de dinamica noilor forme de consumerism, între care, scria Bell, apariţia cărţilor de credit a reprezentat ea însăşi o revoluţie, a schimbat decisiv mentalităţi şi comportamente. Îmi amintesc că am citit prima oară The End of Ideology când mai eram în România, prin 1975. Cartea circula clandestin, fiind menţionată de ideologii de serviciu de la Era Socialistă doar spre a fi anatemizată. Din momentul în care am început să predau la University of Pennsylvania din Philadelphia, în primăvara anului 1985, am recomandat constant cărţile lui Daniel Bell. Am scris în acei ani eseuri despre el care s-au transmis la Europa Liberă.
Când Partisan Review a publicat în 1998 un articol al meu despre realităţile dintre ideologiile revoluţionare şi miturile politice ale modernităţii, m-am referit şi la cartea lui Bell, spunând că marele gânditor s-ar fi înşelat plasând declinul ideologiilor în anii ΄60 (cartea a apărut chiar în 1960). Argumentul meu era că tocmai atunci, deci în 1968, s-a produs o resurecţie a ideologiilor revoluţionare (mai ΄68 cu exaltarea celor trei M – Marx, Mao, Marcuse, revolta antitotalitară a studenţilor de la Universitatea din Varşovia, dar şi idealul socialismului cu chip uman al reformatorilor din Cehoslovacia, Noua Stângă din Italia, Germania, Statele Unite, revolta studenţească din Mexic). În fapt, susţineam (şi mă menţin pe această poziţie) că epuizarea teoriilor sociale radicale a coincis cu mişcările revoluţionare din 1989 din Europa de Est şi Centrală: antiideologice, antiutopice, nonchiliastice, nonviolente, nonmesianice. În paginile lui Partisan Review, am fost onorat să pot dialoga cu o personalitate de o asemenea anvergură. La cursurile mele despre radicalism, utopii şi mituri politice am utilizat ediţia a II-a din The End of Ideology ca lectură obligatorie. Consider că şi celelalte lucrări ale lui Bell fac parte din tezaurul nepieritor al gândirii sociale: The Coming of the Post-Industrial Society (1973) şi The Cultural Contradictions of Capitalism (1978). Conduc acum o lucrare de doctorat a unui remarcabil student de la University of Maryland, Benli Schechter, despre gânditorii de la Partisan Review, ruptura cu stalinismul şi critica totalitarismelor (fascist şi comunist). În noiembrie 2010, Benli a fost la Boston, s-a dus la Cambridge, Mass. să-l viziteze pe Daniel Bell şi a făcut probabil ultimul interviu cu ilustrul sociolog. Sper să-l publice cât mai curând.
Născut într-o familie de emigranţi evrei din Europa de Est, cel care până la 13 ani s-a numit Daniel Bolofsky a simbolizat paradigmatic acel grup al intelectualilor din New York, numit adeseori The Family (Mary McCarthy a scris un roman à clef despre această fascinantă şi extrem de influentă comunitate spirituală). Cei mai apropiaţi prieteni ai săi, studenţi şi ei în anii ΄30 la City College din New York, au fost Irving Kristol, Irving Howe şi Nathan Glazer. Aceşti patru gânditori (critici sociali, intelectuali publici) aveau să reflecteze vreme de decenii, uneori consensual, adeseori polemic, asupra marilor dileme ale Americii din a doua jumătate a veacului al XX-lea. Articolele lor au apărut în reviste intrate în legendă, între care Partisan Review, The New Leader, Commentary, Encounter, The New Republic şi Dissent. Irving Howe a rămas până la sfârşitul vieţii un socialist democratic, s-a opus războiului din Vietnam, a colaborat intens cu Michael Harrington şi Michael Walzer pentru articularea unor strategii de reformă socială diferite de revoluţionarismul de tip marxist, leninist, troţkist ori anarhist (Howe a fost unul dintre cei mai drastici critici ai Noii Stângi şi ai contraculturii). Un documentar extraordinar, un captivant film despre biografia ideilor în America secolului al XX-lea, realizat în 1998 de Joseph Dorman, se intitulează Arguing the World şi îi are ca protagonişti pe Bell, Howe, Glazer şi Kristol.
În 1965, Daniel Bell şi Irving Kristol au fondat The Public Interest, o revistă care avea să influenţeze decisiv opţiunile de politici publice ale variilor administraţii din anii ce-au urmat. Prin definiţie un sceptic în raport cu orice ideologie „tare“, prin formaţie un socialist democrat, prin vocaţie un spirit liberal inspirat de ideile unor Max Weber şi Karl Mannheim, Bell a refuzat alinierea ideologică în mişcarea neoconservatoare. Era un spirit liber, nu putea să se lase prins în nici o formulă ideologică limitativă, fie ea marxismul ori structuralismul funcţionalist. În lumea ştiinţelor sociale a fost apropiat de Daniel Patrick Moynihan şi de Nathan Glazer (cu care a fost coleg de catedră, la Harvard, după 1969). În chip neconvenţional, doctoratul primit la Columbia i-a fost oferit pentru The End of Ideology, pentru cărţile sale în genere (ca şi Barrington Moore Jr., nu a susţinut formal un doctorat).
A fost un adversar al oricărui apriorism îngheţat, al speculaţiilor oraculare atât de îndrăgite de diverşii radicali. I-a repugnat orice formă de sectarism: politic, ideologic, religios. A susţinut valorile democratice în lupta antitotalitară (în consens cu Albert Camus, George Orwell, Carlo Roselli, Hannah Arendt, Dwight Macdonald, Ignazio Silone, Edmund Wilson, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Robert Conquest ori, mai aproape de noi, în aceeaşi direcţie, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihail Fărcăşanu, N. Carandino şi Petre Pandrea). Când Kristol a devenit explicit profetul neoconservatorismului, Bell şi-a dat demisia de la The Public Interest. Nu suporta etichetele, nu se lăsa ţintuit pe vreun procustean pat al formulelor simplificatoare (deşi, chiar în Partisan Review, sociologul Amitai Etzioni, cel care avea să fie printre fondatorii comunitarismului, l-a numit „un neonservator pragmatic“). Se considera un social-democrat de dreapta, avea o slăbiciune pentru tradiţia antidespotică a menşevismului (să nu uităm că din acea direcţie s-au născut primele cercetări sovietologice). Ca şi Leszek Kolakowski (un gânditor pe care l-a preţuit şi de a cărui caldă apreciere s-a bucurat el însuşi), Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat „socialist în economie, liberal în politică şi conservator în cultură“. Când am scris în urmă cu câţiva ani un eseu intitulat In Praise of Eclecticism, m-am gândit exact la aceşti admirabili intelectuali ale căror biografii stau mărturie pentru ceea ce numim libertatea spiritului (o specie din care au făcut parte, alături de cei amintiţi mai sus, personalităţi precum Leopold Labedz, François Furet, Jean-François Revel, Ghiţă Ionescu, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, George Lichtheim, Annie Kriegel, Franz Borkenau, François Fejto, Sidney Hook, Adam Ulam, Jacek Kuron, Ferenc Feher, Robert C. Tucker ori Tony Judt). Două dintre cărţile sale au fost incluse printre cele 100 de lucrări de maximă influenţă din secolul XX de către Times Literary Supplement. Daniel Bell a fost deopotrivă un scholar şi un intelectual. A întruchipat strălucit ambele ipostaze, dar cred că secretul viabilităţii operei sale provine mai cu seamă din curajul de a nu renunţa la chemarea sa de intelectual: „Intelectualul începe cu propria sa experienţă, cu percepţiile sale asupra lumii, cu propriile privilegii şi privaţiuni şi judecă lumea prin intermediul acestor sensibilităţi“. //
Citeste si despre: ideologie, socialism, economie, capitalism, liberalism.
Comentarii 4
andrei_insc - 03-16-2011
Va multumesc pt raspuns, dlee Tismaneanu ! Am remarcat, intr-adevar, ca si in articol ati mentionat numele unor autori cu orientari politic-ideologice foarte diferite. Cred ca, de exemplu, mai multe traduceri din Claude Lefort si Cornelius Castoriadis (autori pe care stiu ca i-ati mentionat si cu alte ocazii) sau din Irving Howear putea avea o influenta mult mai constructiva asupra dezvoltarii unei gandiri "de stinga" la noi in comparatie cu excentrici de genul lui Zizek sau cu exaltati patetici de genul lui Badiou.(Si, sigur, aceleasi lucruri sint valabile si pt autorii "de dreapta"). D. Bell e interesant si pt ca, asa cum aratati in articol, nu poate fi clasificat clar ca fiind "de stinga" sau "de dreapta", e un autor complex.
RăspundeVladimir Tismaneanu - 03-16-2011
Ptr Andrei: De acord cu Dvs, ar fi trebuit ca lucrarile lui Daniel Bell sa fie demult traduse in romaneste. Stiu precis ca urma sa apara "Contradictiile culturale" prin 1998, am si scris, la solicitarea unei edituri cunoscute, o prefata. Dupa care, n-am mai auzit nimic. Nu e vorba numai de Bell, dar si de alti importanti ganditori americani, intre care Sidney Hook, Norman Podhoretz, Reinhard Bendix, Irving Howe, Reinhold Niebuhr, Christopher Lasch, D. P. Moynihan, Irving Louis Horowitz (observati ca am sugerat nume foarte diferite ca orientare politica). Recomand aici un excelent text aparut acum cativa ani chiar in "22" in care se vorbeste si despre conceptia lui Daniel Bell privind declinul istoric al poletariatului industrial ca subiect de schimbare politica radicala (sau neradicala). http://www.revista22.ro/provocari-neoconservatoare-2470.html
RăspundeAna Maria Brunea - 03-16-2011
Ca de obicei, cind Vladimir Tismaneanu plateste tributuri unor personalitati, partea caesarului la "plata" e trasa pe spuza autorului. In memoriam lui Daniel Bell si mai tot articolul este despre in memoriam lui Vladimir Tismaneanu si mai ales ca nimic nu s-a invirtit in lumea asta in ultimii 40 fara ca Tismaneanu sa fi fost implicat in invirtelile respective si in ultima instanta cam totul se invirte in jurul propriei sale importante. Aceeasi formula ca la in memoriam Richard Holbrooke si pretenia lor la Budapesta, atita ca nici Richard si nici sotia lui nu apar deloc in volumul de contibutii editat chiar de Tismaneanu relativ la contributiile lor care ar fi fost printre "cele mai importante." Sa fie numai simpla vanitate sau ceva mult mai complicata vanitate. De fapt, amindoua.
Răspundeandrei_insc - 03-16-2011
Frumoasa evocare...Pacat ca n-au fost inca traduse la noi cartile lui Daniel Bell (si sint atatia altii ale caror carti n-au fost inca traduse...)
Răspunde