Pe aceeași temă
Străduinţa de un secol a populaţiilor din ţările arabe ca să-şi dobândească demnitate personală, libertate autentică şi oportunităţi economice pentru o viaţă mai bună a luat o amploare fulminantă în 2011.
Revoluţiile arabe din ultimul an au reuşit să-i îndepărteze de la putere pe liderii tirani din Tunisia, Egipt, Libia şi Yemen. Încolţite de protestatari, regimurile represive din Siria şi Bahrain se clatină. Monarhiile din Maroc, Kuweit şi Iordania încearcă să-şi menţină legitimitatea şi să dezamorseze agitaţia populară antiregim prin demiterea guvernelor, prin negocieri cu oponenţii şi prin promisiuni de reforme. Rebelii arabi au cerut să participe la selecţia guvernanţilor, să aibă acces la un sistem juridic independent, să li se garanteze drepturi civice „normale“ şi să aibă acces la informaţii necenzurate. Amploarea demonstraţiilor care revendicau asemenea schimbări de fond sugerează că, în viitor, aspiraţiile revoluţionarilor nu vor putea fi ignorate sau suprimate prin acţiuni brutale.
Lipsa tradiţiei democrate, inexistenţa instituţiilor necesare pentru funcţionarea unui sistem electoral competitiv, deteriorarea economică inevitabilă din perioada de tranziţie şi disensiunile dintre oponenţii regimului creează nesiguranţă, frustrări şi dezamăgiri postrevoluţionare. Tranziţia generează oportunităţi atât pentru fosta elită, cât şi pentru alte facţiuni nedemocrate „emanate“ să „confişte“ revoluţia, promiţând „restabilirea ordinii“, dezvoltare economică accelerată şi respectarea opiniilor celor răzvrătiţi.
Deoarece condiţiile preexistente din statele arabe au fost diferite, deznodămintele rebeliunilor respective nu vor fi uniforme. În unele ţări arabe revoluţionarii vor forţa adoptarea unor reforme radicale. În altele, aspiraţiile democrate ale cetăţenilor vor fi umbrite de revenirea la putere a unei elite predispuse să reimpună măsuri restrictive, pe motive de securitate. Indiferent de scenariile postrevoluţionare, răzvrătirile populare din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu din 2011 reprezintă un eveniment istoric epocal, o adevărată „deşteptare“ ireversibilă a populaţiilor din lumea arabă şi o remarcabilă convergenţă transnaţională a aspiraţiilor populare împotriva liderilor tirani.
Extinderea incendiară a revoluţiei arabe de la o ţară la alta a demonstrat că unitatea arabă la nivel popular este reală. În trecut, liderii statelor arabe, deşi elogiau public „panarabismul“, considerau că unitatea arabă era numai o utopie. Relaţiile dintre diferitele ţări arabe erau caracterizate de certuri, animozităţi etnice şi ideologice şi adversităţi. Convingerea că popoarele arabe au o soartă comună s-a format progresiv în generaţiile tinere, care s-au maturizat vizionând la televiziune evenimentele din Liban, teritoriile palestiniene şi Irak. Posturile de televiziune Al Jazeera şi Al Arabia, devenite extrem de populare în anii 1990, au reuşit să creeze solidaritate şi identitate arabă comună prezentând evenimentele, discuţiile şi comentariile de pe o poziţie arabă.
Despoţii din statele arabe, erijându-se în unicii reprezentanţi legitimi ai naţiunii, indispensabili pentru păstrarea independenţei şi ordinii sociale, s-au menţinut la putere prin persecutarea, întemniţarea şi asasinarea disidenţilor, mituirea oponenţilor, subminarea societăţii civile şi încurajarea disensiunilor etnice, tribale şi confesionale. De multe ori, după înlăturarea dictatorului, structurile opresive create de el rămân nealterate. În Egipt, conducerea armatei a facilitat iniţial demiterea preşedintelui Hosni Mubarak. După ce şi-au asumat autoritatea de garant al guvernării interimare în perioada de tranziţie spre democraţie, liderii militari au refuzat să transfere puterea unei administraţii civile, au avansat pretenţii abuzive ca să-şi permanentizeze privilegiile anterioare, să-şi conserve un rol dominant în elaborarea noii Constituţii şi, culmea, să-şi permită oricând să demită guvernul. Armata a menţinut starea de urgenţă, a continuat să aresteze abuziv şi să judece civili în tribunale militare şi a insistat ca bugetul militar să rămână secret. După ce organele de ordine, sub comanda militarilor, i-au asaltat pe protestatarii din Piaţa Tahrir şi au ucis zeci de demonstranţi, o parte din publicul egiptean s-a întors împotriva Consiliului Suprem al armatei şi a liderului, generalul Mohamed Hussein Tantawi.
Alegerile parlamentare din decembrie au reflectat ascendenţa partidelor islamice în Egipt. Termenul de „islamic“, având conotaţii neliniştitoare în unele cercuri occidentale şi în Israel, îi include atât pe musulmanii moderaţi, dispuşi să adere la principii democrate, cât şi pe cei fundamentalişti. Partidul Libertăţii şi Justiţiei, reprezentând Frăţia Musulmană, o organizaţie considerată „moderată“, a obţinut peste 40% din voturile preliminare. Partidele dominate de fundamentalişti, denumite colectiv „salafiste“, au fost votate de circa 20% din electorat. Blocul secular-liberal, ca şi Partidul Naţional Democrat al fostului preşedinte Mubarak au obţinut sub 10% din mandate.
De mai mulţi ani, partidele şi facţiunile islamice din Egipt au renunţat oficial la metodele violente de afirmare, au acceptat fără restricţii toleranţa, pluralismul politic şi regulile democraţiei competitive şi au fost de acord cu alternanţa la guvernare în baza rezultatelor unor alegeri libere. Renumitul jurist Ahmed Hamad, respectat disident din Egipt, a declarat că „pericolul cel mare în Egipt nu vine de la islamişti, ci de la militarii care au acaparat puterea după alungarea lui Mubarak“.
Grupările islamice din ţările arabe, persecutate sub regimurile represive anterioare, se bucură de popularitate nu numai pentru că majoritatea musulmanilor preferă să se identifice cu religia lor, dar şi pentru că, în trecut, ele au acordat asistenţă şi servicii sociale populaţiei nevoiaşe, chiar când nu aveau permisiunea să participe la viaţa politică şi când liderii lor erau frecvent întemniţaţi.
Ca în Egipt, ascendenţa partidelor islamiste a fost evidentă şi în celelalte state arabe în care s-au ţinut alegeri. În Tunisia, în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2011, partidul moderat islamist Ennahda a obţinut 89 din cele 217 de mandate de deputat în noul parlament. Pe locul doi a venit un partid secular, cu 29 de mandate. În Maroc, regele Muhammad s-a obligat să-l numească pe noul prim-ministru din partidul cu cei mai mulţi parlamentari aleşi. În scrutinul din noiembrie 2011, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (PJD), considerat ca „moderat“, a ieşit pe primul loc cu 107 parlamentari din totalul de 395. Partidul „centrist“ Istiqal, pe locul doi, a obţinut 60 de mandate. Liderul PJD, Abdeliah Benkirane, a promis că va forma un guvern de coaliţie cu Istiqal şi cu Uniunea Socialistă, nu cu salafiştii.
În Siria, islamiştii reprezintă o parte importantă a rezistenţei împotriva regimului. Deşi tiranul de la Damasc, Bashar al-Assad, refuză să renunţe la putere, el este din ce în ce mai izolat în străinătate şi mai hulit în ţară. SUA, UE şi Liga Arabă au impus sancţiuni împotriva Siriei. Cu toate că Iranul, China şi Rusia au refuzat să aplice sancţiuni asupra regimului sirian, zilele dictatorului al-Assad sunt numărate. Turcia a cerut înlăturarea de la putere a lui Bashar şi a oferit adăpost la Istanbul pentru Centrul de Coordonare al reprezentanţilor sirieni din opoziţie.
Islamiştii sunt importanţi şi în rândurile oponenţilor faţă de regimul din Yemen. După 33 de ani la putere, preşedintele Ali Abdulah Saleh a acceptat să transfere puterea vicepreşedintelui Mansour Hadi şi să plece din ţară, cu condiţia să rămână titular preşedinte până la noile alegeri şi să aibă imunitate judiciară. Dar forţele de securitate din Yemen sunt încă dominate de rudele şi aliaţii lui Saleh. Conflictele violente dintre loialiştii lui Saleh şi oponenţi continuă. În Yemen, ţara arabă cea mai săracă, demografia dezechilibrată (aproape jumătate dintre yemeniţi sunt sub 15 de ani), dezacordurile tribale şi tendinţele separatiste împiedică acordarea de ajutoare din străinătate şi o rezoluţie satisfăcătoare a disputelor interne.
Nici monarhiile din regiunea Golfului Persic care au avut proteste populare mai limitate, precum Arabia Saudită, Iordania şi Algeria, nu vor putea evita consecinţele revoluţiilor arabe. Atât regimurile precedente care vor supravieţui „deşteptării arabe“, cât şi noii lideri veniţi la putere vor fi obligaţi să ţină cont de opiniile publice din ţările respective. Atitudinea ostilă a arabilor faţă de statul Israel va fi reflectată în politica externă a guvernanţilor arabi. Fostul ministru al Apărării israelian Moshe Arens a scris că „este regretabil că tratatele de pace pe care Israelul a reuşit să le încheie cu Egipt şi Iordania au fost negociate şi parafate cu dictatori, respectiv Anwar Sadat şi regele Hussein“.
Sondaje de opinie în Egipt au arătat că 54% din populaţie preferă anularea tratatului de pace cu statul evreu. Adversitatea faţă de Statele Unite se va accentua. Numai 20% dintre egipteni au o impresie favorabilă despre America. Chiar în statele arabe din Orientul Mijlociu aliate formal cu SUA majoritatea cetăţenilor este de părere că America şi Israel prezintă cele mai mari riscuri pentru securitatea lor. Foştii autocraţi arabi au fost mult mai proamericani decât noile regimuri postrevoluţionare. Liderii din Arabia Saudită şi Iordania, simţindu-se abandonaţi de Washington, sunt revoltaţi de graba cu care Washingtonul s-a lepădat de Mubarak în favoarea revoluţionarilor egipteni. Influenţa occidentalilor şi mai ales a SUA în viitorul apropiat va fi limitată. Sfaturile, ajutoarele militare şi asistenţa economică din partea ţărilor din NATO vor fi privite cu suspiciune, mai ales în urma intervenţiei militare neinspirate din Irak şi a sprijinului acordat despoţilor din trecut.
Viitorul postrevoluţionar în ţările arabe este tulbure. Încă vulnerabile, unele state ar putea reveni la autoritarism, sub oblăduirea unor noi potentaţi. Altele ar putea degenera într-o perioadă de conflict semipermanent, instabilitate şi haos, cum s-a întâmplat în Liban, Irak şi Sudan. Cu sau fără ajutor din străinătate, câteva ţări arabe ar putea deveni democraţii stabile. În majoritate, arabii sunt musulmani credincioşi. Liderii din statele devenite democrate vor fi obligaţi să accepte această realitate. Ceea ce înseamnă că islamiştii vor avea un rol mai important decât în trecut, vor influenţa evoluţia societăţilor respective şi vor fi mai puţin prooccidentali decât predecesorii lor. //
