Disident până la moarte. Povestea Lerei Novodvorskaia

La sfârșitul săptămânii trecute, a murit într-un spital din Moscova Valeria Novodvorskaia, una dintre ultimele conștiințe civice liberale din Rusia.

Într-un interviu mai vechi din Kom­somol­s­kaia pravda, întrebată ce profesie are, Novodvorskaia a răspuns fără șovăire: di­si­dent. Și a adăugat că viața ei a fost pre­de­ter­minată, încă din secolul al XVI-lea, omul liber nu putea fi de­cât disident în Rusia. Așa este croită țara, de la Ivan cel Groaznic încoace. Răs­pun­zând la această în­tre­ba­re, Novodvorskaia povestea cum la începutul anilor ’90, când și-a făcut primele cărți de vizită, s-a gândit mult ce să scrie sub nume și a decis că „profesia prin­ci­pală“ a oricărui „om li­ber din Rusia“ era cea de disident, ce­le­lal­te de traducător, ziarist, pedagog fiind doar „hobby“-uri de pe urma cărora a câș­ti­gat cât să supraviețuiască.

Totuși, Valeria Novodvorskaia a fost mult mai mult decât un di­si­dent. Istoria vieții ei, ne­cu­nos­cu­tă pentru multă lume, a povestit-o în romanul autobiografic, Po tu sto­ronu otciaianiia (1993). Și fără po­ves­tea disidenței ei din anii 1960-1980, cura­jul, forța, inteligența și cultura ei co­ple­șeau orice interlocutor. Novodvorskaia era o femeie educată, cu o neobișnuită cultură enciclopedică, avea o limbă rusă elegantă, de o bogăție rară, limbă care nu se mai vor­bește de decenii, poate doar în exil la Paris sau New York, în familiile rușilor albi. Știa să construiască demonstrații, să așeze într-un fel anume argumentele, ci­tea lecții minunate studenților. Avea prin­ci­pii și valori puternice, era reprezentanta unui curent intelectual care nu mai exista de multă vreme, curent care credea în des­ti­nul european al Rusiei.

În istoria recentă a oricărei țări pot fi men­țio­nate câteva nume de femei care i-au marcat evoluția, au lăsat o urmă adâncă într-un domeniu sau mai multe. În Ro­mâ­nia, de exemplu, Elenele: Lupescu, Ceau­șes­cu și Udrea. Sau figuri pozitive: Zoe Petre, Mona Muscă și Monica Macovei. În ca­zul Rusiei, peste 50 de ani, orice na­ra­țiu­ne a acestor timpuri va trebui să mențio­ne­ze numele a cel puțin trei femei: Anna Politkovskaia, Galina Starovoitova și Va­le­ria Novodvorskaia. Politkovskaia, asasi­na­tă la intrarea în bloc, în octombrie 2006, a fost ziaristă și activistă pentru apărarea drepturilor omului. Galina Starovoitova, împușcată în holul blocului (noiembrie 1998), a fost om politic democrat, deputat (1989-1998), etnograf și antropolog, apă­ră­toa­re a drepturilor minorităților naționale din Rusia și colaboratoare a lui Andrei Sa­ha­rov în 1989. S-a numărat printre foarte puținii care au avut curajul să promoveze tema lustrației în anii 1990, dekaghe­bi­za­rea instituțiilor statului, cerând public li­mi­tarea implicării serviciilor secrete ru­sești, succesoarele KGB-ului, în viața po­li­ti­că, culturală, economică și socială din Rusia. Starovoitova a criticat aducerea lui Evgheni Primakov, fostul șef al spio­na­ju­lui, apoi al diplomației, în fruntea gu­ver­nu­lui. Din cauza influenței pe care o exercita încă asupra președintelui Boris Elțîn devenise periculoasă pentru scena­rii­le serviciilor secrete rusești, în primul rând ale FSB-ului condus de colonelul V.V. Putin. Deși au trecut peste 15 ani de la cri­mă, nici până astăzi n-au fost descoperiți cei care au comandat și plătit asasinarea Galinei Starovoitova. Într-un târziu, au fost arestați executanții, câteva persoane di­rect implicate în crimă, membri ai unei rețele a GRU-ului, spio­na­jul militar rusesc.

Ceea ce o deosebește pe No­vodvorskaia de Politkov­skaia și Storovoitova este și tre­cutul de disident anti­comunist. Născută în 1950 la Baranovici, în Belarus, fa­milia ei s-a mutat în ca­pi­tală pe când tânăra Valeria avea 9 ani. În 1968 a ter­minat liceul și s-a înscris la secția franceză a prestigiosului Institut de limbi străine de la Moscova. La 19 ani, Valeria Novodvorskaia face un gest de protest de mare curaj, protestând îm­po­tri­va ocupării Cehoslovaciei de către trupele sovietice. La 5 decembrie 1969, de ziua Constituției sovietice, din balconul Pa­la­tului Congreselor de la Kremlin a aruncat manifeste pe care copiase o poezie re­ch­i­zi­toriu la adresa PCUS. La 18.25 minute, cu 5 minute înainte de începerea specta­co­lu­lui, când sala era plină, iar luminile încă aprinse, a aruncat 100 manifeste spre par­ter, iar alte 25 le-a împărțit vecinilor de la balcon. O bătrână îi șoptește la ureche să plece în grabă, iar o fetiță se apropie ce­rându-i un manifest, pentru că mama ei n-a mai apucat nici unul. Se apropie un kaghebist în civil care o întreabă dacă ea a aruncat manifestele, ceea ce tânăra de 19 ani confirmă mulțumită, da, chiar ea le-a aruncat. Toată această scenă a fost re­memorată în romanul autobiografic pu­bli­cat 24 de ani mai târziu. Valeria Novod­vorskaia a fost reținută, dusă la Lubianka și anchetată începând cu acea seară pen­tru că a încălcat articolul 70 Cod Penal, fiind acuzată de agitație antisovietică. Pes­te câteva luni a fost internată forțat în spi­ta­lul de psihiatrie de la Kazani, pe unde vor trece și alți importanți disidenți anti­co­muniști din Uniunea Sovietică. A fost eli­berată după doi ani. După 1972, Novod­vorskaia s-a implicat în crearea și di­fu­za­rea literaturii interzise, a samizdatului. Pedagog și traducător de literatură me­di­ca­lă din franceză și italiană, ea a absolvit Facultatea de limbi străine a Institutului Pedagogic din regiunea Moscova, la se­ral. În 1978 a participat la fondarea Uniu­nii libere interprofesionale a muncitorilor, ce se dorea un partid politic care să facă opoziție PCUS, dar a cărui activitate a fost brutal întreruptă de KGB.

Valeria Novodvorskaia a fost an­che­tată și judecată de încă trei ori (1978, ’85 și ’86) și a trecut prin închisoarea KGB de la Lefortovo de încă două ori. Toate acestea au lăsat urme adânci asupra sănătății ei. Până în decembrie 1991, la pră­bușirea URSS, ea a fost arestată ad­mi­nis­trativ de 17 ori. Lupta pentru apărarea drepturilor omului, după cum ea însăși avea să afirme în mai multe interviuri, avea doar un aspect tactic, obiectivul ei fiind destrămarea URSS, pe care o con­si­dera „Imperiul răului“. A avut șansa să vadă cu ochii ei prăbușirea Uniunii So­vietice.

Odată cu lansarea reformelor lui Gor­ba­ciov, Novodvorskaia s-a implicat în orga­ni­zarea de demonstrații și mitinguri, e drept că cele mai multe neautorizate, mo­tiv pentru care a fost arestată de zeci de ori, pentru a fi eliberată după câteva ore. În 1988 a fondat Uniunea Democratică, par­tid pe care l-a condus până la moarte, dar care n-a jucat vreun rol important. Anti­comunismul său a împins-o la o cri­ti­că neobișnuit de dură a ultimului secretar general, fiind chiar anchetată în 1990 pen­tru articolul intitulat Heil, Gorbaciov!.

În toamna 1993, în disputa cu Sovietul Su­prem l-a susținut pe Boris Elțîn și a par­ti­cipat la congresul de înființare al blocului Alegerea Rusiei (Vîbor Rossii), condus de Egor Gaidar, promotorul terapiei de șoc în Rusia și aliat al liderului de la Kremlin. Însă, după invadarea Ceceniei a început să-l critice tot mai des pe Elțîn. Candidează fără succes pentru un mandat uni­nominal la parlamentarele din de­cem­brie 1995, din partea Partidului Libertății Economice. Va rămâne în politică, con­si­liin­du-l pe deputatul Konstantin Borovoi.

După anul 2000, odată cu venirea lui Putin la Kremlin, Novodvorskaia este îm­pin­să tot mai departe de scena politică. Tră­iește acum a doua tinerețe. Se dedică cu pasiune publicisticii, devenind unul din­tre cei mai aprigi critici ai președintelui Putin, scrie și lansează mai multe cărți care n-au trecut neobservate. Dă sute de interviuri la radio Svoboda (secția rusă a Europei Libere), Echo Moskvî etc. și devine una dintre cele mai importante voci în dezbaterea publică timp de aproa­pe un deceniu și jumătate. A luat atitudine împotriva politicii imperiale a Rusiei față de Țările Baltice, Georgia și recent Ucrai­na, a criticat revanșa serviciilor secrete ru­sești în fața societății ruse și a Occi­den­tu­lui, renașterea propagandei de tip sovietic și cultul personalității lui Putin, a deplâns limitarea drepturilor și libertăților civile, a criticat Biserica Ortodoxă Rusă pentru con­servatorism și antioccidentalism. No­vod­vorskaia devine cu timpul un fel de instanță morală pentru intelighenția rusă.

Credea cu pasiune în libertate și va­lorile democrației. A fost cea mai proamericană dintre toți di­si­denții sovietici. Întrebată la un interviu pentru ce și pentru cine a luptat toată viață, Novodvorskaia răs­pun­dea simplu: pentru libertatea de a ale­ge, pentru liberalism, pentru modelul ame­rican. „Nu ne trebuie orice fel de Ru­sie, avem nevoie de o țară civilizată, oc­ci­dentalizată“. Câteodată exagera într-un stil inconfundabil, iritându-și contem­po­ra­nii: „Dacă SUA ar ataca Rusia pentru noi ar fi bine. Pentru Rusia e mai bine să fie un stat al SUA. Cred, însă, că americanii n-au nevoie de noi“. Iar atunci când toată presa rusă controlată de Kremlin plân­gea de mila irakienilor criticând ope­ra­țiunile militare americane, Novodvor­skaia afirma: „Nu mă deranjează că de­mo­cratica Americă lansează rachete îm­po­triva Irakului nedemocratic. După mine, cu cât mai multe (rachete - n. red.) cu atât mai bine“.

În ultimii 7 ani și jumătate a lucrat la săp­tă­mânalul Novoe vremea (The New Times), publicând în fiecare număr câte o co­loană (331 în total) despre poeți și scrii­tori, mai ales ruși (Ahmatova, Nabokov, Gogol etc.) sau despre evenimente ex­cep­țio­nale din istoria Rusiei. Ultimul articol pu­blicat este despre Isaac Babel. Lunea mer­gea la redacție cu o cutie de bom­boa­ne în geantă pentru colegii mai tineri, că­ro­ra le cerea să i se adreseze cu „tu“ și să-i spună pe nume, „Lera“. Era singurul pu­blicist din redacție care scria încă de mână, pentru că n-a învățat niciodată să folosească computerul.

A colaborat cu articole politice la grani.ru, avea un blog la Echo Moskvî și ținea un videoblog împreună cu Konstantin Bo­rovoi.

Valeria Novodvorskaia a fost, alături de Lud­mila Alekseeva și Serghei Kovaliov, una dintre conștiințele vii ale Rusiei. In­ter­na­tă forțat în spitale de psihiatrie, an­che­ta­tă, judecată, condamnată sau doar ares­ta­tă administrativ, Novodvorskaia a refu­zat să emigreze din URSS, cum au fost forțați să accepte majoritatea disidenților din generația sa. Chiar dacă unii nu sunt de acord cu radicalismul său, toți o res­pec­tă pentru atitudinea fermă din anchetele KGB-ului, dârzenia cu care și-a apărat toată viața principiile, fără să accepte nici un compromis. //