Pe aceeași temă
Poate atitudinea cea mai comuna este de percepere a ONU drept o institutie unde retorica ineaca in verbiaj setea de gasire de solutii pentru rezolvarea practica a problemelor umanitatii. Si acestea sunt multe. Oricat de hulita, ONU este indispensabila. Fie doar si pentru ca intotdeauna e nevoie de o oaie neagra care sa fie de vina pentru esecurile tarilor membre. E usor sa dai vina pe ONU. Dar cand au nevoie de un cadru multilateral de decizie si negociere, SUA, Rusia, China si toate marile puteri fac apel fara rezerve la Natiunile Unite cand e vorba de misiuni de mentinere a pacii, de mediere politica, de asistenta tehnica pentru organizarea de alegeri, de asistenta pentru sinistrati, de pompe de apa sau de medicamente pentru cei nevoiasi. Fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, a fost o personalitate controversata. Ramane de vazut cum va alege sa isi foloseasca capitalul de imagine si influenta ramas dupa 2007. Noul secretar general, Ban Ki Moon este vazut ca un gestionar, asteptarile la adresa capacitatii sale de coagulare si realizare a idealurilor ONU fiind reduse. Ramane de vazut cum ONU va reusi sa se reformeze in viitorii ani si cum noul SG se va proiecta in aceasta poveste.
Pentru o privire actualizata si documentata asupra organizatiei mondiale, recomandam cititorilor revistei 22, pe langa cartea recenzata, si cartile lui Stephen Schlesinger, Act of Creation. The Founding of the United Nations: A Story of Superpowers, Secret Agents, Wartime Allies and Ennemies, and their Quest for a Peaceful World, Westview Press, 2004 si Paul Kennedy, The Parliament of Men. The Past, Present and Future of the United Nations, Random House, 2006. (F.M.)
Putine sunt institutiile pe marginea carora se discuta atat de mult, dar care sunt destul de putin cunoscute precum Organizatia Natiunilor Unite. Mass-media acopera frecvent situatiile de criza cu care se confrunta aceasta, insa comentariile sunt, de obicei, lipsite de substanta. Intre timp, multitudinea de lucrari academice, rapoartele diverselor comisii si analizele expertilor publicate in cadrul ONU raman inaccesibile - si adesea incomprehensibile pentru cititorul de rand. Majoritatea americanilor sunt ignoranti in privinta modului de organizare, a agendei de lucru si a activitatii Natiunilor Unite.
Cu putin noroc, se pare ca lucrurile se vor schimba. Anul acesta a fost publicata o serie de titluri noi, apartinand unor autori celebri, care ofera o analiza profunda a organizatiei - o atentie fara precedent acordata ONU in istoria sa recenta. Printre acestea se numara: un studiu despre istoria primilor 60 de ani ai ONU, scrisa de istoricul Paul Kennedy; o biografie a secretarului general Kofi Annan, de Stanley Meisler, fost corespondent extern al Los Angeles Times; o poveste despre viata si moartea tragica a lui Sergio Vieira de Mello, unul dintre cei mai straluciti diplomati din istoria ONU, avand-o ca autoare pe castigatoarea Premiului Pulitzer Samantha Power; o privire de ansamblu asupra relatiilor dintre Statele Unite si ONU, de Strobe Talbott, fost secretar de stat adjunct si actualul presedinte al Brookings Institution; si, in cele din urma, volumul The Best Intentions: Kofi Annan and the UN in the Era of American World Power (Cele mai bune intentii: Kofi Annan si Natiunile Unite in era puterii americane), de James Traub, colaborator al New York Times.
Cum se explica, oare, interesul subit al americanilor pentru ONU - o organizatie incomoda, dar in acelasi timp surprinzatoare? Un raspuns ar putea fi curiozitatea morbida fata de scandalurile care au zguduit ONU pe parcursul ultimilor ani. Un altul - ingrijorarea sincera pentru problemele cu care se confrunta institutia: terorismul, globalizarea, SIDA si degradarea mediului. De asemenea, acest interes se reflecta si in uimirea opiniei publice fata de felul in care ONU si liderii sai au reusit sa supravietuiasca - si uneori chiar sa-si impuna punctul de vedere, in ciuda numeroaselor esecuri.
ONU a avut dintotdeauna o relatie complicata cu Washingtonul. SUA au legaturi extrem de stranse cu Natiunile Unite; nici o alta tara nu a avut o contributie la fel de importanta in crearea organizatiei. Cei doi presedinti americani Franklin Roosevelt si Harry Truman sunt cei care au accelerat procesul de infiintare a ONU in 1945, evitand asa-numitele "coalitii de voluntari" in favoarea unei institutii permanente de securitate internationala. Truman a fost foarte clar, inca de la inceput, asupra semnificatiei politicii sale. Pe 25 iunie 1945, in discursul final sustinut in cadrul conferintei de la San Francisco, unde a luat nastere Carta ONU, acesta declara: "Suntem obligati sa recunoastem cu totii, indiferent de puterea fiecaruia, ca trebuie sa ne abrogam dreptul de a actiona intotdeauna dupa bunul plac". Cu aceste cuvinte, Truman abandona traditiile izolationiste si unilateraliste ale SUA, in favoarea unei aliante noi, universale - o sarcina ce avea sa necesite ajustari serioase din partea viitorilor sefi de stat americani.
Aceasta schimbare a politicii SUA nu a fost intotdeauna confortabila pentru succesorii lui Truman. Intr-adevar, la scurt timp dupa infiintarea ONU, Washingtonul a realizat ca, in ciuda dreptului de veto in Consiliul de Securitate, nu putea sa-si exercite controlul deplin asupra progeniturii proprii. Prin urmare, incepand chiar cu anul 1945, liderii americani au avut o relatie ambivalenta cu ONU: pe de-o parte, au sperat sa se foloseasca de ONU in interesul securitatii nationale, iar pe de alta parte, s-au temut ca o implicare prea mare din partea Natiunilor Unite ar putea duce la constrangeri asupra politicii SUA.
Aceasta temere este explicabila deoarece, in ciuda faptului ca ONU a sprijinit Statele Unite in multe situatii de criza - rezistenta la invazia comunista din Coreea de Sud in 1950, rezolutia privind criza nucleara cubaneza din 1962, izgonirea lui Saddam Hussein din Kuweit in 1991 -, le-a si sfidat destul de frecvent. Din cauza prapastiei dintre Statele Unite si URSS din perioada Razboiului Rece, ONU a privit de pe margine, in timp ce o serie de evenimente cruciale se desfasurau pe scena politica internationala: invadarea Ungariei de catre sovietici in 1956, inabusirea miscarii reformiste cunoscuta sub numele de "Primavara de la Praga", in 1968. Alta data, ONU a adus ofense liderilor si chiar unui segment important al populatiei Statelor Unite, atunci cand, in 1975 a adoptat o rezolutie prin care punea semnul egalitatii intre sionism si rasism. Chiar si dupa caderea Zidului Berlinului, cand Consiliul de Securitate a inceput sa functioneze la unison, ONU a esuat in a sprijini interventia aeriana a fortelor NATO in Kosovo, in 1999, si atacul SUA asupra Irakului in 2003.
Aceasta stare de fapt a generat un sentiment de frustrare in randul membrilor Congresului SUA, care s-au revansat de-a lungul anilor prin blocarea periodica a platii datoriei Statelor Unite catre ONU. La aceasta a contribuit si faptul ca ONU a esuat in indeplinirea telurilor sale idealiste, cum ar fi: eradicarea saraciei, stoparea conflitelor armate, raspandirea democratiei, promovarea drepturilor omului, eliminarea SIDA si imbunatatirea nivelului de trai al femeilor si copiilor din intreaga lume.
Cu toate acestea, si in ciuda mostenirii sale destul de patate, ONU si-a demonstrat durabilitatea, iar sondajele de opinie din Statele Unite arata ca mai mult de 60% dintre americani continua sa sprijine organizatia. O buna parte din creditul acordat Natiunilor Unite, atat de catre SUA, cat si de celelalte state ale lumii se datoreaza liderilor acesteia, cu precadere lui Kofi Annan - actualul secretar general si subiectul recentului volum al lui James Traub.
Anii foarte buni
Cele mai bune intentii... este prima relatare de dimensiuni apreciabile a modului in care Kofi Annan, in ciuda bine cunoscutelor sale balbe, a contribuit la imbunatatirea imaginii ONU. Traub prezinta un raport amanuntit al uneia dintre cele mai agitate perioade din istoria Natiunilor Unite (1997-2006), folosind documente din arhiva proprie a lui Annan pentru a descrie aspecte de culise din interiorul organizatiei. Rezultatul este unul dintre cele mai complete si mai accesibile studii despre ONU si liderul sau din cate s-au publicat vreodata.
Traub s-a bucurat de acces nelimitat in preajma lui Annan; incepand cu 2003, pentru o perioada mai mare de un an, Annan i-a permis lui Traub sa participe la intalnirile cu staff-ul ONU si cu oficialii straini si sa il insoteasca in numeroase calatorii in afara continentului. Mai mult, Annan a avut cel putin 18 discutii private cu Traub, pe parcursul carora si-a exprimat sentimentele referitor la conflictele recente din cadrul ONU, a oferit explicatii in legatura cu optiunile sale politice in timpul diferitelor crize si a vorbit deschis despre caracterul anumitor lideri politici. Din mai multe puncte de vedere, acest aranjament a avut semnificatia unui tribut adus remarcabilei increderi in sine a secretarului general. Probabil ca, prin acordarea acestui privilegiu lui Traub, Annan a sperat sa-si creeze propria imagine prin ochii unui scriitor ingaduitor.
Povestea care a luat nastere prezinta doua perioade total diferite: primul mandat de cinci ani, in timpul caruia toate problemele abordate de Annan s-au incheiat cu succes, aducandu-i aprecierea internationala, si cel de-al doilea mandat, cand aproape nimic nu a functionat asa cum trebuia si toate oalele s-au spart in capul sau. Absolut remarcabil in alcatuirea portretului este faptul ca trasaturile personale ale lui Annan nu par sa se fi schimbat pe parcursul acestor doua mandate. In schimb, ceea ce erau considerate virtuti la inceput - firea sa concilianta, tendinta de a lansa provocari cu caracter inovativ si adeziunea sa la multilateralism - aveau sa devina slabiciuni evidente catre sfarsitul perioadei.
Pana in 1996, cand a devenit secretar general, Annan, nepotul unor capetenii de trib din Ghana, isi desfasurase intreaga sa cariera la Natiunile Unite, unde calmul si amabilitatea l-au facut sa devina o figura populara si autoritara. Avansarea sa rapida in functii, in ciuda birocratiei din interiorul organizatiei, a avut intotdeauna un caracter aproape fantastic. Pana in 1993, ajunsese deja sa ocupe mult ravnitul post de subsecretar insarcinat cu problemele de mentinere a pacii in timpul mandatului lui Boutros Boutros-Ghali.
In aceasta calitate a devenit si pentru prima data controversat. Problemele au inceput chiar in anul urmator, atunci cand Annan nu a tras un semnal de alarma suficient de convingator asupra amenintarilor aduse de radicalii tribului Hutu in Rwanda. La scurt timp dupa aceea, intr-un genocid ce a durat mai bine de o luna, peste 800.000 de rwandezi au fost macelariti, in ciuda prezentei unei forte militare ONU destul de reduse. Apoi, la cateva luni distanta, 7.000 de barbati de origine musulmana au fost masacrati in orasul bosniac Srebrenica, din nou in prezenta unei forte ONU de mentinere a pacii. Annan a insistat asupra faptului ca, in ambele cazuri, el a facut uz de toate prerogativele oferite de Consiliul de Securitate. Ramane insa intrebarea daca ar fi putut (sau daca ar fi trebuit) sa faca mai mult pentru a preveni dezastrele care se profilau. Traub crede ca da. Opinia sa pare corecta: Annan ar fi putut, intr-adevar, sa ia o pozitie mai agresiva sau sa demisioneze atunci cand a fost ignorat. Totusi, se pare ca a considerat ca ar putea fi mult mai util continuandu-si activitatea in cadrul organizatiei. Insa oricare ar fi meritele acestei decizii, imaginea sa a fost stirbita.
In ciuda dezastrelor, a reusit sa-i impresioneze pe diplomatii americani prin determinarea cu care a aprobat atacul asupra armatei sarbe in 1995 - gest pe care secretarul general de atunci s-a ferit sa-l faca. Annan a reusit sa rezolve in mod pasnic conflictele sangeroase din Angola, Cambodgia si Haiti. Prin urmare, a devenit candidatul favorit al Washingtonului pentru inlocuirea lui Boutros-Ghali in 1996. Traub descrie cu minutiozitate aspecte din culisele competitiei electorale, dezvaluind faptul ca Franta a incercat sa impiedice alegerea sa. Dar Annan a dat dovada de foarte mult fler, promitand numirea unui diplomat francez in postul de secretar pe probleme de mentinere a pacii, pe care chiar el il detinuse. Planul a functionat si Annan a obtinut sefia ONU.
In curand, noul secretar general avea sa devina un star international. Mizand pe cunoasterea din interior a organizatiei, Annan a demonstrat o remarcabila incredere in sine, promovand o politica noua in cadrul ONU. A cerut cu insistenta prevenirea unor dezastre precum cele din Rwanda sau Bosnia -, atitudine primita cu ostilitate in mai multe state, cu precadere in tarile in curs de dezvoltare care se temeau de amestecul Natiunilor Unite in problemele lor interne. Annan a sprijinit refacerea unor state precum Timorul de Est sau Sierra Leone, grav afectate in urma razboaielor. A sustinut procesul de extindere a misiunilor de mentinere a pacii in intreaga lume. A incheiat acorduri cu oameni de afaceri pentru implicarea acestora in activitatile organizatiei. A insistat pe langa Congresul SUA si l-a convins pe "Senatorul nu", Jesse Helms, din Carolina de Nord, sa deblocheze plata datoriei SUA catre ONU. Si, nu in ultimul rand, pana la finalul primului mandat, a castigat - in numele sau si al institutiei - Premiul Nobel pentru pace.
Ceea ce i-a impresionat pe cei care l-au cunoscut, printre care si emisarul special al SUA la ONU, Richard Holbrooke, au fost seriozitatea si moralitatea de care a dat dovada; parea ca ofera sobrietate si distinctie institutiei. Discutand cu Traub despre o intalnire cu Saddam Hussein la inceputul anului 1998, Annan spunea: "Sunt momente cand secretarul general trebuie sa faca fata de unul singur diverselor conjuncturi, folosindu-se de autoritatea morala cu care este investit, fara a se da in laturi de la a adopta o astfel de atitudine". Traub a fost impresionat de aceasta determinare, descriindu-l pe Annan ca "genul de personalitate morala care a lipsit ONU inca de pe vremea lui Dag Hammarskjold", al doilea secretar general din istoria Natiunilor Unite. De asemenea, Traub scrie ca "Annan credea cu tarie in principiile universale ale drepturilor omului si umanitarismului, dar si in utilizarea fortei impotriva raului, atata timp cat forta reprezenta unica solutie si era folosita in conformitate cu legile internationale. Tot el sustinea ca tarile bogate au obligatia morala sa vina in ajutorul celor sarace".
Prabusirea
Lucrurile s-au complicat in 2001, cand Bill Clinton a fost inlocuit de George W. Bush. Annan a trebuit sa se confrunte cu un lider mult mai putin favorabil al celui mai puternic dintre statele membre ONU. Administratia Bush a respins imediat si in mod public viziunea multilateralista promovata de Clinton, adoptand o politica unilaterala mult mai agresiva. S-a renuntat la aceasta directie pentru scurt timp, dupa atacurile de la 11 septembrie - atunci Consiliul de Securitate a sprijinit razboiul Statelor Unite impotriva regimului taliban si Annan a cooperat cu americanii pentru reconstruirea Afganistanului - dar decizia ulterioara a lui Bush de a invada Irakul, sfidand pozitia ONU, a venit ca o palma data institutiei. In acelasi timp, pentru Annan a fost o experienta personala zdrobitoare. Traub mentioneaza ca, in momentul cand s-a vazut dat la o parte in problema Irakului, Annan "a suferit un fel de colaps". El s-a retras la resedinta sa din New York, a inceput sa ia antidepresive si, temporar, si-a pierdut chiar capacitatea de a vorbi.
Curand dupa aceea si-a recapatat echilibrul, dar efectele s-au facut resimtite timp de mai multe luni. Treptat, a reusit sa gaseasca modalitatile prin care sa restabileasca prestigiul ONU in ochii lumii. Mai intai a sprijinit Irakul in reconstruirea unei societati aflate in ruina, cooperand cu Statele Unite si fortele coalitiei internationale - cel putin pana la atentatele cu bomba asupra sediului ONU de la Bagdad din august 2003. Urmatoarea miscare a fost reformarea institutiei, cu scopul de a impiedica alte eventuale atacuri preventive si de a imbunatati capacitatea institutiei in lupta impotriva terorismului. Cu toate acestea, campania a fost partial umbrita de scandalul creat in urma programului "Petrol contra hrana", care a tarat secretariatul ONU - si nu pe autorul real al scandalului, Consiliul de Securitate - in centrul unei controverse in care, ulterior, a fost implicat chiar fiul lui Annan.
La acestea s-au adaugat afirmatiile nedovedite privind cazuri de prostitutie infantila practicate de trupele ONU in Republica Democrata Congo si acuzatiile de agresiune sexuala la adresa sefului agentiei ONU pentru refugiati. Annan a inceput sa fie tot mai aspru criticat de activistii si politicienii americani stangisti. Potrivit unor comentatori, secretarul general a luat in considerare chiar si varianta demisiei.
Dar pana in 2006 a reusit sa se remonteze inca o data. O ancheta privind imbroglio-ul creat de programul "Petrol contra hrana", condusa de economistul Paul Volker, l-a absolvit pe Annan de orice vina, iar acesta i-a concediat pe cativa dintre colaboratorii cei mai apropiati, aducand o echipa noua care sa revitalizeze institutia. Tot el a dirijat operatiunile ONU incheiate cu succes, in cazul catastrofei provocate de valul tsunami in Asia si a reluat campania de reformare a institutiei, reusind sa produca cel mai mare val de schimbari din istoria Natiunilor Unite - ceea ce l-a determinat pe John Ruggie, unul dintre cei mai cunoscuti experti in materie de ONU, sa-l descrie pe secretarul general ca pe un "manager adevarat", gata sa inlocuiasca vechile realitati cu norme si metode noi. Pana si eternul sau adversar, presedintele Bush, a inceput sa-l priveasca cu respect si invidie. Nici Bush si nici secretarul de stat, Condoleezza Rice, nu au cerut vreodata demisia lui Annan, nici macar atunci cand aliatii lor republicani au facut presiuni in aceasta directie.
Pe masura ce mandatul sau se apropie de final, verdictul in privinta carierei lui Annan ramane indecis. Se poate spune ca mandatul sau a fost incununat de succes datorita procesului vital de reformare a institutiei, dar aceasta reprezinta numai o victorie partiala. Sperantele sale au fost spulberate, in mare masura, de John Bolton, un critic constant al organizatiei , pe care Bush l-a numit ambasador al SUA la ONU in august 2005, ca un ultim afront adus secretarului general. Traub ne ofera o descriere amanuntita, la limita comicului, a modului in care Bolton a reusit, dupa prima luna, sa boicoteze intregul program de reforme, propunand sute de amendamente pe parcursul negocierilor.
Traub insusi pare nesigur in legatura cu realizarile lui Annan. Uneori crede ca acesta a fost prea moale si naiv, prea dispus sa vada doar partile bune la indivizi periculosi precum Saddam Hussein. Alta data, este de acord cu faptul ca diversele constrangeri externe i-au subminat autoritatea in cadrul ONU. El observa ca Annan suferea de un sentiment al "victimizarii", fiind acuzat de lucruri asupra carora nu avea nici un control. Cu toate acestea, lauda "instinctul" lui Annan ca fiind unul foarte corect si adauga faptul ca "atunci cand ignora sfatul celor din jur, se dovedea ulterior ca avusese dreptate si ca ceilalti se inselasera". Traub il felicita pe Annan pentru calmul aproape "supranatural" de care a dat dovada in mijlocul atator furtuni diplomatice. "Era ceva nefiresc, chiar straniu", scrie acesta, "in legatura cu echilibrul pe care (Annan) si-l pastra in orice imprejurare".
Intr-adevar, de-a lungul anilor, Annan a dat dovada de o abilitate iesita din comun de a rezista unor presiuni enorme. Aceasta forta se poate explica, partial, prin credinta sa aproape religioasa in misiunea ONU. Dorinta sa de a duce la bun sfarsit problemele controversate de pe agenda organizatiei, precum si cerinta ca toate statele membre sa adere strict la idealurile ONU, au facut sa fie considerat unul dintre liderii sai cei mai remarcabili si memorabili.
Cu toate acestea, concluzia lui Traub este destul de pesimista atunci cand afirma ca Annan este, probabil, ultimul secretar general care "va atrage dupa sine atata glorie", dar si "critici aprige". El este de parere ca autoritatea ONU si a liderilor sai va fi umbrita de alte agentii internationale sau organizatii nonguvernamentale. Totusi, cartea sa este o dovada a faptului ca Annan a reusit, cel putin temporar, sa ridice standardele organizatiei la un nivel superior. Cat despre Annan omul, probabil ca numeroasele contradictii privind caracterul sau neobisnuit vor fi rezolvate abia dupa ce timpul va aseza lucrurile si va permite realizarea unei biografii exhaustive a personalitatii sale complexe.
(adaptare de Cristina Spatarelu din Foreign Affairs, nr. din nov./dec. 2006)
