La ce serveste o criza iraniana

 Presa internationala si blogosfera s-au aprins de cateva saptamani in chestiunea unei iminente crize militare americano-iraniene. Elementele esentiale care con­duc la ideea ca un conflict militar este iminent sunt pozitionarea a doua portavioane americane in Golf, amplasarea de baterii de rachete antiaeriene  Patriot in zona, suplimentarea dispozitivului militar din Irak cu 21.500 de infanteristi, ordinul de a captura sau de a ucide agentii iranieni care finanteaza si indruma gruparile ra­dicale siite din Irak, precum si schimbarea comandamentului militar american. Ira­nul a raspuns acestor demonstratii militare testand un numar de rachete antinava de provenienta ruseasca, in ideea con­tracararii fortelor navale americane din proximitatea sa. Propagandistic, intreaga administratie de la Washington se chinuie sa dovedeasa opiniei publice mondiale ca factiuni ale conducerii iraniene ofera arme insurgentilor din Irak, inclusiv tehnica pentru dispozitivele explozive improvizate (bombele de pe marginea drumului care sunt responsabile de uciderea celor mai multora dintre cei 3.100 de militari ame­­­­ri­cani cazuti in Irak din martie 2003 in­­­coa­ce). Recentele negocieri cu Coreea de Nord, incheiate aparent cu succes, su­ge­rea­­za ca Statele Unite evita cu pretul mi­tui­­rii Phenianului posibilitatea unor crize si­­multane in Golf si in Peninsula Coreea­­na. O analiza rapida a acestor fapte a dus chiar anumiti analisti la ideea ca in­­ce­pu­tul conflictului va avea loc pana in luna apri­lie.

 E mai putin important daca aceste es­ti­mari sunt corecte. Un conflict dur intre ac­tuala administratie americana si Teheran pluteste in aer de cinci ani, de cand d-l Bush a fixat Iranul alaturi de Irak si Co­reea de Nord pe " axa raului". Un con­flict dur intre Israel si regimul ayatollahilor pluteste in aer de la alegerea lui Mahmoud Ahmadinejad ca presedinte al Republicii Islamice in 2005 si din momen­tul in care a devenit din ce in ce mai evident ca programul nuclear iranian are drept finalitate inarmarea nucleara. Inarmare nucleara care, combinata cu constantele ame­nintari la adresa securitatii Israelului si la adresa intereselor americane in Golful Persic, nu poate fi tolerata sub nici o forma. Problema s-a pus intotdeauna mai degraba in termenii lui "cand", nu lui "daca". Ceea ce ridica multora dubii este scopul declansarii razbo­iu­lui in acest moment. De ce Statele Unite, prinse intr-un conflict civil in Irak care nu se sfarseste, care costa din ce in ce mai mult in bani, vieti omenesti si capital poli­tic, ar risca o aventura militara atacand Ira­nul? De ce, in loc sa se retraga intr-un an din Irak si sa angajeze negocieri cu Siria, Iranul si Turcia pentru gestionarea unei eventuale partitii a fostului mandat bri­tanic (asa cum au propus destule grupuri de reflectie), actuala administratie ar de­clansa un razboi inca si mai dur?

Raspunsurile se pot da la doua niveluri, unul tactic si altul strategic. Tactic, in ciu­da a ceea ce cred unii, Statele Unite sunt suficient de puternice militar pentru a aplica lovituri devastatoare Iranului. Da­ca nu isi propun sa invadeze, sa ocupe si sa administreze vechea Persie, SUA pot distruge din aer si de pe mare cea mai mare parte a infrastructurii militare iraniene, fara pierderi semnificative. Desi facilitatile nucleare iraniene, in special cele situate in adaposturi subterane de mare adancime, invulnerabile fata de armamentul conventional si chiar fata de cel nuclear de putere exploziva mica nu vor fi distruse, conducerea de la Teheran va fi fortata pentru multa vreme sa inte­lea­ga ca nu poate profita de colapsul Irakului pentru a clama un fel de hegemonie in zona Golfului. Strategic, largirea conflic­tului, desi va duce la pierderi sustinute de oameni si tehnica de lupta si la o sporire a atacurilor teroriste si chiar la un nou raz­boi in Liban, are un beneficiu foarte semnificativ: identificarea unui adversar clar, care poate fi combatut si infrant. Spre deosebire de retelele teroriste delocalizate, Iranul, cu garzile sale islamice revolu­tio­na­re si cu ayatolahii sai constituie un inamic clasic, care poate fi tratat in maniera traditional-militara. Optand sa trateze pro­blema radicalismului islamic prin meto­de­le militare clasice, nu prin cele ale ope­ra­tiunilor vizand criminalitatea transfrontaliera, Washingtonul pare impins de la spa­te sa foloseasca o asemenea abordare si in cazul Teheranului. In plus, daca Ira­nul va recurge la tactici teroriste, raz­bo­iul ar putea atrage mai mult aliatii europeni in tabara americana, ca un efect pervers pozitiv.

Din alte puncte de vedere, un razboi cu Iranul ar fi util pe plan intern, intrucat ma­joritatea democrata din congres sus­ti­ne actiuni dure impotriva Teheranului, iar astfel s-ar recrea o unitate nationala tipi­ca pentru debutul conflictelor la care SUA au participat. Apoi, in ipoteza ca Israelul a hotarat deja un atac impotriva instalatii­lor nucleare de la Bushehr si Natanz, Sta­tele Unite ar putea decide sa actioneze primele, intrucat riposta iraniana le-ar viza oricum si pe ele. Altfel spus, toate aceste motivatii par sa sugereze ideea ca actuala administratie de la Washington are motive mai serioase de declansare a unei crize militare decat cred adversarii ei si scepticii de serviciu.