Libia: lecție de moderație politică la început de tranziție

Libia dezice previziunile sumbre ale islamismului biruitor electoral în Nordul Africii. Tranziția postautoritară din Libia începe sub auspiciile bune ale unui scrutin în care au prevalat moderația și apelul la reconstrucție națională. Primăvara Arabă trebuie susținută printr-o „polenizare“ bună.

Realitățile vieții sub Gaddafi aminteau de România ceaușistă: un singur program de radio și unul TV, al căror rol era de difu­zare a propagandei oficiale, patronarea unor echipe de fotbal de către familia conducătoare etc. Elevii din școli își în­ce­peau ziua sub semnul slo­ganelor „Gaddafi este tatăl nostru / Revoluția e veș­ni­că“. Privilegii pentru unii, teroare și frică pentru alții. Oameni dispăreau în în­chi­sori, dacă spuneau ceva îm­potriva regimului. Un coleg libian mi-a spus că sora sa a adus zilnic mâncare soțului încarcerat pentru a afla, după 8 ani, că acesta murise în închisoare la câteva zile după ce fusese arestat și torturat.

Dând la o parte variațiunile specifice și bi­zareriile regimului (aspirația de a fi „re­ge­le regilor Africii“, pasiunile pentru dro­guri, femei și viața în corturi luxoase ale lui Gaddafi), nimic nu e uimitor în ale­a­toriul, grotescul și discreționarul puterii abu­zive. Patologia dictatorilor este atem­porală și aspațială. Nu degeaba Ceaușescu și Gaddafi erau prieteni. Poate nu în­tâm­plător au împărtășit o soartă similară. Co­mentariile libienilor, cu care am asistat la anunțarea verdictului în procesul lui Mu­barak și care așteptau un final identic cu cel al lui Saddam, mi-au adus aminte de cugetarea umoristului american Groucho Marx: „Justiția militară este pentru jus­tiție ceea ce muzica militară este pentru muzică“. Execuția sumară a lui Gaddafi a pus capăt abrupt unui regim brutal. Li­bi­enii și-au dorit să înceapă un nou regim politic după avatarurile unei tranziții mar­cate, în special, de proliferarea grupărilor armate locale. Primul pas au fost alegerile de la 7 iulie.

Islamiștii nu câștigă întotdeauna

Rezultatele alegerilor postautoritare re­cente din Egipt și Tunisia au arătat că forțele politice câștigătoare, în contextul tranzițiilor, după răsturnarea multor re­gimuri închistate din Nordul Africii, sunt cele islamiste. Sunt mai bine organizate și știu să mobilizeze masele în jurul unor me­saje care rezonează pe fondul incer­ti­tu­di­nilor tranziției. În Libia, această tendință pare să fie contrazisă după recentul scru­tin pentru alegerea Congresului Național. În ciuda unor incidente de securitate, li­bienii s-au prezentat masiv la urne, într-o atmosferă de sărbătoare națională.

Mulți s-au grăbit să anunțe victoria for­țe­lor seculare, liberale în fața a ceea ce pare a fi un nemesis regional, Frăția Mu­sul­mană (FM). Rezultatele parțiale pre­li­mi­na­re ale scrutinului indică, într-adevăr, un avans substanțial al formațiunii conduse de fostul premier Mahmoud Jibril, care a avut un rol hotărâtor în timpul revoluției libiene. Tendința este clară. Cel mai pro­ba­bil va fi confirmată de rezultatele finale. Doi factori însă o temperează. În primul rând, gruparea politică din jurul lui Jibril este o amalgamare preelectorală de peste 50 de mișcări politice, destul de diverse. Apoi, potrivit sistemului electoral inedit și complex adoptat în Libia, doar 40% din­tre membrii viitorului Legislativ sunt aleși de pe listele partidelor (doar în acest segment con­ducând coaliția lui Jibril). Restul sunt candidați in­dividuali, aleși fără spri­ji­nul direct al partidelor. Cei mai mulți par a fi per­sonalități locale, respectate de comunitate. Rămâne de văzut câți sunt lideri re­li­gioși sau tribali și câți se vor ralia fiecăruia dintre cei doi poli politici majori, i.e. grupării Jibril, Alianța Forțelor Naționale sau Partidul Justiției și Reconstrucției (FM).

Până acum, singurul lider cu anvergură na­țională pare a fi Jibril. Majoritatea li­bi­enilor au votat pentru mesajele sale de uni­tate națională, de dezvoltare și sta­bi­li­tate. Are o legitimitate solidă, după ale­geri, ce îi conferă un avantaj pentru for­ma­rea guvernului. Pentru moment, li­bi­enii nu par tentați de mirajul unui nou om forte în fruntea statului. Personalitatea echilibrată, modestia și apelul la consens și dialog exersate de Mahmoud Jibril au dat roade.

Efervescența nu se exprimă doar politic în Libia. Este vorba, ca și în România anilor ‘90, de exprimarea libertății economice: mii de mici boutique-uri vând de la țigări și pantofi, la haine occidentale. În timpul lui Gaddafi, viața economică era deschisă doar unui cerc restrâns de persoane loiale, care aveau licențe de import și era atent controlată pentru a nu permite surse de finanțare unor posibili concurenți politici. Activitatea economică este acum re­vi­ta­lizată de micii agenți economici. Afacerile de import par a fi cele mai profitabile și ra­pid aducătoare de câştig. Ca și în Europa de Est, piața libiană s-a umplut de mașini second-hand, fără taxe, din Europa Oc­ci­dentală.

Libienii au demonstrat, în timpul scru­ti­nului, că sunt interesați de eficiență gu­ver­namentală mai curând decât de ideologii politice sau doctrine religioase. Au votat pentru stabilitate și dezvoltare economică. Mesajul a fost clar: separarea spațiului la­ic, politic și civic de cel clerical, con­fe­sional. De aceasta nu vor putea face ab­s­tracție forțele politice interne în timpul ne­gocierilor viitoare pentru formarea gu­vernului și adoptarea cadrului legislativ. Mai mult, programe de sprijin ale UE, ONU și Băncii Mondiale ar trebui să sus­țină deschiderea Libiei și perpectivele pro­mițătoare postelectorale. Mai ales că in­ter­dependențele sunt puternice, fie că ne gân­dim doar la exportul de petrol (pro­ducția a revenit la nivelul de dinainte de război) sau la controlul imigrației ilegale.

Reconstruirea pactului social

Totuși, unii libieni au afirmat că nu au mers la vot pentru că fostul eșalon doi al profitorilor regimului precedent a revenit și fac afaceri și mai profitabile, încercând să influențeze sfera politică.

Un proverb libian spune: „Mai bine să aș­tepți decât să visezi“. Ca multe cugetări, sună bine. Sensul nu ți se revelează însă ime­diat. Un coleg libian mi l-a explicat chiar în ziua votului: „În timpul lui Gad­dafi, nu puteam decât să visăm la li­ber­tate și normalitate, acum ne trebuie doar răbdare să construim o nouă Libie“. O tră­sătură definitorie, încurajatoare a etho­sului libian pare a fi moderația, virtute car­­dinală și pentru vechii greci și romani (temperaţia). De care ar trebui să ne rea­mintim și noi la 22 de ani de transformări și tranziție. Cumpătarea s-a reflectat și în felul în care a decurs campania electorală și s-a votat în Libia. Mai mult, apelurile spre federalizare au fost puse în surdină de participarea la vot pentru Congresul Na­țional. Profund atașați de religia și cul­tura lor, cei mai mulți libieni fac clar dis­tincția dintre a fi un bun musulman și une­­le mișcări radicale, precum salafismul sau wahabismul. Ramura FM din Libia nu a atras mai multe sufragii, în ciuda unei campanii foarte bine finanțate, și pentru că a pus accentul pe rolul Islamului în ac­tul de guvernare. Or, libienii par a dori de la gu­vern eficiență, nu rigurozitate reli­gioasă.

„Oferă apă unui om însetat și vei vedea cât a îndurat. Ne era sete de libertate. De asta am mers la vot așa bucuroși“, mi-a spus, tot în ziua alegerilor, alt libian, în Misrata. Peste 40 de ani de regim dis­creționar și opt luni de confruntări în tim­pul revoluției au contribuit la înclinația spre moderație și aspirația spre un regim deschis. Acestea sunt premise bune pen­tru procesul anevoios care va începe. Cons­­tituția, în special, trebuie să fie un ve­ri­tabil pact social care să reflecte rea­li­tățile și aspirațiile întregii societăți și să instituie o cetățenie modernă care să transcendă loialitățile tradiționale locale, tribale. Ne­gocierile și compromisurile în­tre for­ma­ți­unile politice vor fi necesare pen­­tru o lar­gă acceptabilitate a refor­me­lor, de care va depinde parcursul demo­cratic.

În contextul mai larg al Primăverii Arabe, trebuie încurajat un fenomen de pole­ni­zare, de cunoaștere și transfer a expe­ri­ențelor bune în regiune. Libia ar avea multe de împărtășit vecinilor. Nu trebuie uitat că, în Libia, preocupările inter­na­ționale din timpul revoluției au generat și dilema dacă curmarea tragediei umanitare prin ajungerea la un compromis negociat între revoluționari și fostul regim nu ar fi fost o soluție în timpul conflictului. În­cercările Uniunii Africane, unele state din regiune și ONU de acord de împărțire a puterii și tranziție mediată s-au lovit însă atât de tacticile de tergiversare ale regimului, cât și de refuzul ca inac­cep­ta­bile pentru opoziție: libertatea nu putea fi acceptată pe jumătate. Lecția pentru Siria este că, în acest punct, un guvern de tran­ziție care să încorporeze și segmente ale actualului regim Al-Assad este greu de ac­ceptat de către cei care au deja membri de familie răniți, torturați, dizlocați sau omo­râți. Deși susține soluționarea crizei, pe diverse partituri, comunitatea inter­na­țio­nală nu se poate însă eschiva prin îndem­nul către forțele naționale spre negociere și compromis, când pactul social este rupt.

Opiniile prezentate în acest articol îl an­gajează pe autor exclusiv în calitate per­sonală.

CORESPONDENŢĂ DIN TRIPOLI