Pe aceeași temă
Abbas avea nevoie de un eveniment cu simbolism tectonic, a unui „game-changer“ care să forţeze mâna unei comunităţi internaţionale lipsite de voinţa politică necesară să împingă lucrurile înainte.
După turul de forţă de pe scena Naţiunilor Unite, unde a cerut lumii recunoaşterea Palestinei ca stat membru cu drepturi depline, Mahmoud Abbas a fost primit ca un erou de palestinienii din Cisiordania: „M-am dus la ONU purtând mesajul vostru, să exprim nevoia voastră pentru un stat independent. Întreaga lume a primit cererea noastră cu respect şi apreciere. Suntem puternici, aşa că ţineţi capul sus, sunteţi palestinieni“, au fost primele sale cuvinte rostite în uralele mulţimilor entuziaste. Nimic nu a putut opri demersul palestinian: nici oferta, din ultimul moment, a Franţei, nici promisiunea oficialilor israelieni de a se întoarce la masa negocierilor, nici ameninţările Washingtonului.
În discursul său, Obama a avertizat că pacea nu poate veni printr-o simplă declaraţie a Naţiunilor Unite, ci important este ca „israelienii şi palestinienii să ajungă la un acord pe aspectele care îi separă: frontiere, securitate, refugiaţi şi statutul Ierusalimului“. În acest context, este foarte probabil ca SUA să blocheze proiectul palestinian în Consiliul de Securitate, prin exercitarea dreptului său de veto. Generic, atât Israelul, cât şi Statele Unite se opun declarării unilaterale a statalităţii palestiniene, un demers care contravine spiritului Acordurilor de la Oslo (1993), document considerat drept certificatul de naştere al „procesului de pace“. Un principiu a guvernat de atunci interacţiunile dintre cele două părţi: proclamarea unui stat palestinian suveran şi independent va fi rezultatul negocierii dintre palestinieni şi israelieni. Nu o consecinţă a hotărârilor adoptate de Naţiunile Unite.
Ce se schimbă la firul ierbii?
Decizia preşedintelui Mahmoud Abbas de a merge până la capăt s-a născut din frustrarea acumulată, în ultimii ani, faţă de incapacitatea Administraţiei Obama de a influenţa decisiv comportamentul Israelului în privinţa extinderii aşezărilor evreieşti din teritoriile ocupate. A fost reproşul fundamental adus deopotrivă americanilor şi israelienilor: „orice iniţiativă, fiecare conferinţă şi fiecare nouă rundă de negocieri s-a lovit de proiectul de expansiune al coloniilor israeliene“, a spus Abbas. În opinia sa, ocupaţia israeliană se află într-o cursă contracronometru pentru reamenajarea frontierelor teritoriului palestinian, cu scopul impunerii unui „fait accompli“ al cărui impact nu este doar modificarea realităţilor din teren, ci şi subminarea existenţei reale a unui stat palestinian. „Am fost în Ramallah anul trecut şi, într-adevăr, oficiali palestinieni cu care am discutat în acele zile, au făcut referire la dificultatea trasării unei hărţi a statului palestinian, dat fiind procesul continuu de construire a coloniilor.Până nu se opreşte acest proces, din punct de vedere tehnic, este imposibil să trasezi o simplă hartă. Totul arată ca un fagure unde, din loc în loc, apar aşezări israeliene“, ne-a declarat Laura Sitaru, lector universitar la Universitatea Bucureşti.
Văzut din perspectiva palestinienilor, „procesul de pace“ este îngheţat. Un eşec. De aici, nevoia unui eveniment cu simbolism tectonic, a unui „game-changer“ care să forţeze mâna unei comunităţi internaţionale lipsite de voinţa politică necesară să împingă lucrurile înainte. Dar va schimba viitoarea hotărâre a ONU ceva la firul ierbii? Puţin probabil. Istoria celor peste 70 de hotărâri ale Naţiunilor Unite existente în dosarul palestinian nu este deloc încurajatoare. Pare mai degrabă un act simbolic, a cărui miză este alterarea termenilor dezbaterii şi chiar renegocierea parametrilor stabiliţi la Oslo în 1993. Însă, cu siguranţă, Israelul şi Statele Unite au dificultăţi în bătălia de PR. Este foarte puţin probabil ca Israelul să accepte un compromis pe tema frontierelor agreate de palestinieni (cele existente la 4 iunie 1967) sau pe subiectul coloniilor. Sunt teme imposibil de vândut politic pe scena internă. A doua zi, coaliţia conservatoare condusă de premierul Netanyahu s-ar prăbuşi. Mai mult, spaţiul de manevră al Administraţiei Obama este şi el extrem de îngust. „Procesul de pace“ nu este deloc o temă confortabilă în vremuri electorale, iar disponibilitatea de a exercita presiuni asupra oricăreia dintre părţi este minimă. Problema este că nimeni nu se află în poziţia de a face concesii. Iar „istoria sugerează că pacea funcţionează doar atunci când ai lideri locali dispuşi să-şi asume riscuri, să accepte compromisuri pe care apoi pot să le vândă propriilor popoare“, crede Richard Haass, personalitate care a jucat un rol cheie în încheierea conflictului din Irlanda de Nord.
Şi totuşi, există ceva care ar trebui să pună foarte serios pe gânduri societatea internaţională. În Orientul Mijlociu, „Pax Americana s-a terminat“, titra cotidianul Haaretz, în 23 septembrie. Un avertisment reluat în aceste zile şi de unul dintre cei mai venerabili oameni de stat americani, Zbigniew Brzeziński: „Ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu este o imensă schimbare în direcţia declinului continuu, a declinului accelerat şi, în cele din urmă, a anulării rolului central pe care SUA l-au jucat în regiune, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial“. Timpul concesiilor este mai degrabă acum (când influenţa americană încă mai contează) decât mai târziu.
Epoca mulţimilor
Şi dacă „procesul de pace“, în stadiul său actual, a ajuns să fie perceput drept simbolul ultim, brandul prin excelenţă al vechiului regim în Orientul Mijlociu? Oare devine acesta următoarea ţintă pe agenda Primăverilor Arabe? Zidul care trebuie dărâmat? Este, de altfel, o nuanţă centrală a discursului rostit de preşedintele Autorităţii Palestiniene pe scena Naţiunilor Unite: „Într-un timp în care popoarele arabe au pornit în căutarea democraţiei – a Primăverii Arabe – a venit vremea şi pentru o Primăvară Palestiniană, vremea independenţei“. Cu fiecare zi, Orientul pare să devină o regiune tot mai ostilă Israelului. Şi asta în ciuda faptului că, în primele sale secvenţe, Primăvara Arabă nu a avut nimic de a face cu America sau cu Israelul. Nu s-au ars drapelele statului evreu, nu s-a scandat împotriva Israelului. De fapt, Israelul nici nu era o temă de interes pentru mulţimile din Tahrir. Au fost mai degrabă explozii populare orientate împotriva despoţilor locali şi regimurilor lor.
Între timp, însă, ceva s-a schimbat. Relaţiile dintre Turcia şi Israel s-au deteriorat continuu, atingând un minim istoric. Sinaiul a devenit „un no man’s land“. Pacea dintre Israel şi Egipt se clatină. Deodată, atenţia a fost „redirecţionată“ către Israel. Asaltul mulţimilor asupra Ambasadei Israelului din Cairo, din prima jumătate a lunii septembrie, a arătat nu doar cât de inflamate şi de tensionate au ajuns relaţiile dintre statul evreu şi „strada arabă“, dar ar putea simboliza chiar o repetiţie generală pentru un viitor nu prea îndepărtat. Asistăm, cu siguranţă, la sfârşitul unei epoci. Israelul trăieşte acum într-o regiune în care „imaginarul public“ este esenţial. „A apus timpul în care preşedinţii şi regii erau vocile decisive. Este o reţetă care a funcţionat atât timp cât dictatorii au putut suprima opinia populară. Acum nu mai este cazul“, consideră David Ignatius, de la Washington Post. Timp de decenii, Israelul a ignorat strada arabă. Acum nimeni nu îşi mai permite acest lux. Regimurile politice devin treptat captive instinctelor conjuncturale ale mulţimilor. Să nu uităm că, în loc să fie arestat pentru „crima“ de a fi asaltat o ambasadă străină, protestatarul care a aruncat mulţimilor egiptene drapelul Israelului a fost primit ca un erou de către autorităţi. Pentru îndeplinirea „datoriei civice“, a fost chiar recompensat cu un apartament şi cu un loc de muncă. Orientul însuşi pare să intre în epoca maselor.
În acest context, atitudinea regimurilor venite pe valurile „primăverilor“ ar putea fi similară Turciei – “mai puţin proamericană, ocazional antioccidentală şi antiisraeliană, în special la nivel declarativ şi retoric” – doar pentru a răspunde aşteptărilor străzii. „Riscul este ca această eternă cauză a Palestinei ocupate să devină din nou o temă principală de campanie electorală în statele care au avut schimbări de regimuri, în defavoarea unor teme naţionale mult mai importante. Sigur, nu ar fi pentru prima dată. Şi Nasser a folosit cauza palestiniană ani de zile pentru a acoperi dezastrul economic în care se afla Egiptul“, crede Laura Sitaru.
Însă, în această atmosferă îmbibată de frustrare şi injustiţie, va fi foarte uşor ca Israelul să fie arătat drept „ţapul ispăşitor“. Să ne imaginăm că Adunarea Generală va recunoaşte prin vot Palestina şi că, imediat, mii de palestinieni vor mărşălui spre aşezările coloniştilor şi spre punctele de control; sau că Israelul va fi întâmpinat prin acţiuni de nesupunere civică pretutindeni unde intră în contact cu arabii – la frontierele sale, pe Malul de Vest, în Gaza, în Ierusalim şi în faţa ambasadelor israeliene din regiune. Ce se va întâmpla atunci? Cum va răspunde Israelul?
Citeste si despre: teritoriile palestiniene, Fasia Gaza, Israel, drept de veto al SUA, Natiunile Unite.
