Turcia – putere regională ascendentă

Nicolae Filipescu | 27.04.2010

Pe aceeași temă

Turcia şi-a consolidat influenţa politică, economică şi de securitate.

Turcia are 72 de milioane de locuitori cu o vârstă medie de 29 de ani, cu 60% din populaţie sub 35 de ani şi cu o evoluţie demografică favorabilă. În ultimii opt ani, noua administraţie de la Ankara a corectat deteriorarea economico-socială din trecut şi a asigurat o creştere economică remarcabilă. Plasată într-o regiune de mare importanţă strategică, aproape de Europa, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Caucaz şi Africa de Nord, Turcia a devenit o putere regională redutabilă. În 2009, recunoscând importanţa ţării, nou alesul preşedinte american Barack Obama a decis să facă prima vizită oficială în străinătate la Ankara.

Partidul Justiţiei şi Dezvoltării a venit la putere în urma alegerilor din 2002. Primul ministru Recep Erdogan a atenuat secularizarea strictă a societăţii impusă în trecut de militarii turci şi, fără să promoveze fundamentalismul, a permis restabilirea identităţii musulmane a turcilor. Ceea ce a creat sentimente favorabile faţă de Turcia în celelalte ţări predominant islamice. Premierul Erdogan şi ministrul de Externe Ahmet Davutoglu au fost primiţi cu braţele deschise în ţările arabe, la Teheran şi în statele islamice din zona Mării Caspice.

Relaţia cu UE

Tratativele de aderare a Turciei la Uniunea Europeană, începute în 2004, s-au împotmolit în ultimii ani din cauza unor divergenţe aparent inflexibile în problema Ciprului, din motive culturale, sociale şi religioase şi mai ales din cauza ostilităţii făţişe a unor lideri europeni în frunte cu preşedintele francez Nicolas Sarkozy. Frustraţi de tergiversarea tratativelor, liderii de la Ankara, în declaraţiile lor, au diminuat importanţa aderării la UE. Fiind un coridor vital pentru exportul de hidrocarburi din Asia Centrală şi din bazinul Mării Caspice spre Europa, Turcia are o importanţă strategică deosebită pentru UE. Premierul spaniol José Luis Zapatero, care şi-a asumat preşedinţia rotativă a Consiliului UE în ianuarie 2010, încearcă să revitalizeze negocierile de aderare cu Turcia despre care el crede că merită să devină membră a UE.

Ca să satisfacă premisele admiterii în UE, guvernul Erdogan a instituit reforme drastice, care au transferat puterea politică de la generali la conducerea civilă, au liberalizat economia şi au detensionat relaţiile statului cu minoritatea kurdă. În urma acestor reforme, Turcia a progresat economic în mod impresionant. În ultimii şase ani, produsul intern brut (PIB) a crescut în medie cu 7% anual. Datoriile statului au scăzut de la 72% din PIB în 2002 la 39% în 2009. Exporturile de produse şi servicii în ţările vecine au crescut vertiginos. Turcii au construit aeroporturi, hoteluri şi şcoli în ţările din vecinătate. Economia Turciei s-a dovedit a fi suficient de robustă ca să-şi revină după criza economico-financiară globală fără ajutorul FMI.

Vecinii

Politica de autoizolare regională din trecut a fost înlocuită cu o deschidere exemplară faţă de toate ţările din vecinătate. Davutoglu, unul dintre cei mai inspiraţi miniştri de Externe ai Turciei moderne, a pus bazele unei politici independente bazată pe stabilirea unor relaţii de cooperare multilaterală cu statele din regiune. El consideră că avansarea interdependenţei reciproce între vecini evită situaţii conflictuale, asigură stabilitate şi promovează progres economic.

Percepţia Turciei în străinătate că ar fi un vasal al Statelor Unite s-a spulberat în 2003, când parlamentul de la Ankara a refuzat să permită militarilor americani să deschidă un al doilea front împotriva Irakului prin Turcia. Notabil, deciziile de a ameliora relaţiile Turciei cu ţări vecine precum Iran şi Siria au fost luate fără consultări prealabile cu Washingtonul.

Guvernul Erdogan a stabilit acorduri de cooperare politică, economică şi de securitate cu statele arabe şi cu Iran, Azerbaidjan, Turkmenistan şi Kazahstan. În 2009, preşedintele Kazahstanului, Nursultan Nazarbaiev, şi preşedintele turc, Abdullah Gül, au semnat un acord avansat de securitate prin care au decis să organizeze exerciţii militare comune şi prin care Turcia s-a obligat să instruiască, să modernizeze şi să furnizeze armament pentru armata Kazahstanului. Turcii au construit o bază navală la Aktan şi instalaţii portuare la Yeralievo în Kazahstan.

Moscova – Ankara

În pofida confruntărilor militare istorice din vremea otomană şi a ostilităţilor din perioada Războiului Rece, relaţiile ruso-turce s-au ameliorat în ultimii opt ani. În august 2010, o delegaţie turcă condusă de Erdogan s-a întâlnit la Moscova cu preşedintele Dmitri Medvedev şi cu premierul Vladimir Putin într-o atmosferă cordială. Demnitarii respectivi au decis să intensifice tranzacţiile comerciale anuale dintre cele două ţări de la o valoare de 35 la 100 de miliarde de dolari în următorii 5 ani, să încurajeze investiţiile externe reciproce şi să extindă colaborarea în domeniul energetic. Turcia importă din Rusia aproape 70% din gazele naturale consumate intern. Ankara a permis companiei ruse Gazprom să construiască prin Turcia gazoductul South Stream spre Europa, ocolind Ucraina şi Belarus. În schimb, Moscova a promis să participe la construirea unui oleoduct de la portul Samsun de la Marea Neagră până la terminalul Ceyhan de la Marea Mediterană, ca să reducă traficul prin strâmtorile Dardanele. Erdogan a fost receptiv la oferta lui Putin de a construi o centrală nucleară producătoare de electricitate în Turcia.

Turcia şi Israel

În anii 90, înainte de victoria electorală a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, când prospectele de pace între Israel şi palestinieni păreau realizabile, Turcia a avut relaţii excelente şi un adevărat parteneriat strategic cu statul Israel. Ambele ţări beneficiau. Israelul îşi diminua starea de izolare regională, trimitea turişti în Turcia şi, profitând de aspectul de „alianţă“, putea pune presiune asupra Siriei. În schimb, Turcia obţinea de la surse israeliene armament şi tehnologie avansată care, în acea perioadă, nu erau accesibile de la SUA sau UE. În urma alegerilor din 2002, relaţiile dintre Ankara şi Ierusalim s-au răcit. Erdogan a denunţat politica Israelului în Cisiordania şi în Gaza ca „terorism de stat“, a primit în vizite amicale reprezentanţi ai organizaţiei palestiniene Hamas şi a condamnat incursiunile militare ale armatei israeliene în Liban şi în Gaza. Din  păcate, guvernul Erdogan nu a făcut nimic ca să combată sentimentele ostile ale populaţiei turce faţă de Israel.

Recent, Turcia şi Armenia au iniţiat discuţii intenţionând să restabilească relaţii diplomatice, să reducă animozitatea istorică şi să redeschidă frontiera comună. Până în prezent, obstacolele diplomatice, ambiţiile Erevanului în provincia azeră Nagorno-Karabah şi ostilitatea reciprocă a parlamentelor respective au prevenit reconcilierea preconizată de şefii de stat.

Este clar că, mai mult decât Iranul, Turcia a beneficiat în urma evenimentelor din Orientul Mijlociu din ultimii 10 ani. Intervenţiile militare ale Statelor Unite, cu intenţia de a impune prin forţă o anumită „ordine preferată“, într-o regiune instabilă, răvăşită de conflicte etnice, culturale şi religioase, au avut consecinţe neprevăzute. Războiaele din Irak şi Afganistan au creat un vid de putere care a permis Turciei să-şi consolideze influenţa politică, economică şi de securitate, să-şi redefinească interesele naţionale şi să devină un participant important în evoluţia viitoare a Orientului Mijlociu. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22