„Bebe Costinaș a crezut toată viața că binele va triumfa în cele din urmă”

Când l-ați văzut ultima oară pe tatăl dumneavoastră? Cum a fost acea zi, ce a fost atunci?

Am să încep cu una dintre primele amintiri clare cu tatăl meu care este legată de jocul „de-a doctorul”. Îmi amintesc cum eu eram doctorița și el, evident, pacientul. Trebuia să plângă de frică atunci când îi dădeam injecția imaginară. Ăsta era tot farmecul jocului! Dar el doar se făcea că plânge, spre nemulțumirea mea. L-am întrebat de ce nu îi curg lacrimi de-adevăratelea. Mi-a spus, foarte convingător, că a plâns atât de mult când a fost el însuși copil, încât a rămas acum fără lacrimi.

Pe când aveam vreo patru-cinci ani îmi plăcea tare mult să scandez lozinci comuniste, intrate probabil în mintea mea de la televizor și radio. Așa că, în casă sau pe stradă, când mă apuca elanul, strigam cu patos: „Ceaușescu – PCR!”. Îmi plăcea, cred, ritmul. Nu știam ce semnifică. Mama și bunica se speriau și încercau să mă „cenzureze”, să îmi zică să tac, să nu mă audă vecinii sau trecătorii de pe stradă, să nu ne „lege”. Îmi amintesc perfect cum tatăl meu reacționa în mod opus, cu un sarcasm absolut, dar greu de dovedit la o adică: „Lăsați copilul să scandeze, să își exprime bucuria pentru partid!”.

Mai încolo, pe la mijlocul și sfârșitul anilor 1980, în cele patru ore în care se întrerupea curentul electric, planificat, în aceeași zi a săptămânii, stăteam pe întuneric sau la lumânare și recitam împreună poezii „patriotice” inventate de noi doi. Ne distram copios. Ne plăcea, de asemenea, să adaptăm și scenariile unor filme românești (cum ar fi „Elicea”), cu limbajele lor de lemn, la situația în care trăiam noi.

Ultima dată l-am văzut pe tatăl meu când am fost să îmi iau rămas-bun de la el și de la bunica, înainte de a pleca peste Ocean, în America. A fost o zi tristă, gri și nu ne-am spus prea multe. Nu am găsit cuvintele potrivite. L-am auzit pentru ultima dată la telefon în 11 septembrie 2001, când m-a sunat la serviciu, în Chicago, să vadă dacă sunt bine. De aceea, pentru mine, 11 septembrie are o dublă semnificație.

L-ați mai văzut plângând? După 1989?

Nu, eu nu l-am văzut plângând niciodată.

Cum vorbea tatăl dumneavoastră? Cum era felul său de a vorbi?

Fiind singură la părinți, am crescut printre adulți, cu multă atenție din partea tuturor. Casa noastră era aproape tot timpul plină de prieteni, vecini, cunoștințe, amici. Ai mei au vorbit cu mine ca și cu un adult, de cele mai multe ori. Nu am fost răsfățată, nu mi se cuvenea totul. Am fost un copil foarte serios, chiar prea serios, după cum le-a spus odată învățătoarea mea părinților.

De la Bebe am învățat destul de devreme cum să deosebesc autenticul, bunul-gust de kitsch, cum să iubesc Timișoara și în același timp Valea Izei din Maramureș, cum să iubesc câinii și caii, cum să deosebesc un film bun de unul prost, cum să nu mă las umilită și să nu mă căciulesc.

Bebe Costinaș avea un stil aparte de a vorbi. Avea un talent recunoscut „pe plan local”, printre timișoreni, de a da porecle. Nu cred că avea vreun prieten sau amic pe care să nu-l fi poreclit. Pentru unii avea chiar două variante. Nu îi plăceau oamenii falși, simandicoși, duri, rigizi, ştabii cu aere de superioritate, pe care îi numea „ciocli”. L-am admirat pentru asta și am învățat de la el să vorbesc cu oameni de tot felul, să mă port firesc în orice situație. Cred că mi-a folosit mult în viață să știu să cobor sau să urc la diferite niveluri, în funcție de necesitate.

A propos de porecle – vă mai amintiți câteva asemenea porecle?

Da, îmi amintesc multe dintre porecle date amicilor, colegilor de la Orizont și de la ziarul Timișoara. Unele aveau legătură cu înfățișarea, altele cu personalitatea, cu felul de a fi al celor porecliți. Bunul lui prieten Tavi Ştefănescu era „Jesus” – înalt, slab și cu barbă. Lui llie Stepan, liderul formației timișorene PRO Musica, îi spunea „Instructorul”, iar mai târziu, „Manson”. George Şerban era „Gyuri”, Viorel Marineasa era „Fiara rea”, Aurel Turcuş – „Melcul carpatin”. Pe Mircea Mihăieş l-a poreclit „Corp 6”. Traian Orban (preşedintele Asociaţiei Memorialul Revoluţiei) era „Saddam”. Ion Crăciun era „John mic, bolşevic”. Lelu Bihoi – „Croncanu’”, actorul timișorean Doru Iosif – „Castravete”. Marcel Tolcea a fost „Snagglepuss”. Adriana Babeţi era „Moira”, iar jurnalistei Lia Lucia Epure îi spunea „Sunshine”.

Dar când era vesel? Ce făcea?

De obicei, Bebe era în largul lui când era înconjurat de lume, de prieteni, de familie... Îi plăcea să adune lume în jurul lui; se cânta, inclusiv la muzicuță sau la funduri de oale, se spuneau bancuri, se dansa. Ieșea astfel din lumea gri a comunismului. Țin minte că odată, înainte de 1989, a găsit o familie de polaci (polonezi), turiști în Timișoara și i-a adus la noi acasă. Au fost discuții fascinante despre Solidarność, dar până la urmă s-a lăsat cu un chef de pomină.

Altădată își găsea liniștea și fericirea în lectură. Și citea zile în șir.

După Revoluție a fost foarte activ în cadrul societății civile. Asta i-a adus foarte multe satisfacții, dar și multe greutăți și lovituri. L-am văzut mai rar pe acasă după 1989. Lucra la mai multe proiecte deodată și la ziarul Timișoara. Adeseori ne vedeam la mitingurile pe care le organiza în Timișoara. Eu în Piață, el la balcon.

Ce făceați în Piață?

La începutul anilor 1990, imediat după Revoluție, eu eram tot pe străzi, la mitinguri, marșuri și demonstrații sau greve studențești. Ca majoritatea timișorenilor de atunci, nu îmi plăcea încotro se îndrepta România după Revoluție. Noi voiam o schimbare totală, nu de fațadă și țineam la Proclamația de la Timișoara și la Punctul 8. Apoi a fost golaniada și „Piața Universității” în București. Îmi amintesc că în Timișoara, în perioada aceea, se ținea în fiecare seară „de veghe” pe treptele catedralei, în spirit de solidaritate cu „golanii” din București și împotriva comunismului cu faţǎ umanǎ. Zile minunate în care spiritul civic era foarte puternic și oamenii erau plini de speranțe.

În ziua în care mama a aflat că am intrat la facultate, eu nu eram acasă. A plecat să mă caute în Piața Operei, unde știa că mă găsește, cu siguranță, să îmi dea vestea cea bună.

Ce făcea Bebe Costinaș la balcon? Întreb aceasta și pentru cei foarte tineri sau pentru cei care, așa cum se spune, „au deschis televizoarele mai târziu”...

Bebe Costinaș a fost extrem de implicat în organizarea unor mitinguri importante în perioada aceea în Timișoara, cu diverse ocazii (proteste anti-FSN și anti-Iliescu, pregătirea lansării Proclamației, aniversarea Revoluției, mitingul CADA și multe altele). „Trăgea tare” – cum a zis chiar el – „în securiști și neocomuniști”. Se ocupa efectiv de organizare, logistică, de siguranța și ordinea manifestațiilor și deseori lua cuvântul. Bebe, împreună cu Societatea Timișoara sau Alianța Civică, aduna pe atunci mii și mii de timișoreni la fiecare eveniment. Atmosfera era extraordinară.

Îl priveați pe furiș când scria? În general, când lucra?

Când lucra, Bebe voia să nu fie „larmă” în jur. Așa că de cele mai multe ori eu mă jucam pe afară sau, mai târziu, dispăream cu prietenii din vremea aceea. Ce pot să spun e că m-a fascinat întotdeauna mașina lui de scris. Și reportofonul. A scris multe piese de teatru și schițe care nu ar fi avut nici o șansă să fie publicate pe vremea aceea. Unele dintre ele au fost citite în cadrul cenaclului literar al revistei Orizont și al Asociației Scriitorilor din Timișoara. Cu informatorii Securității de față. Altele au fost de sertar și atât. Cred că doar una sau două piese ale sale au fost jucate, trecând de cenzura vremii. A scris și proză, cărți, a făcut interviu, chiar poezie, a realizat numeroase filme de scurtmetraj.

Ce mașină de scris folosea?

Din câte îmi amintesc, era o mașină de scris fabricată în Republica Democrată Germană și o avea cu mult înainte de ‘89. De o calitate excelentă. Pe ea mi-am „bătut” și eu lucrarea de diplomă de la facultate, în 1995-1996. Țin minte că Bebe folosea uneori și indigo când scria, pentru a „produce” două exemplare dintr-o lovitură.

Cum arăta reportofonul său favorit?

Reportofonul l-a procurat mai târziu, imediat după Revolutie și la vremea aceea mi s-a părut deosebit de mic și de modern, era gri metalizat. După standardele de azi ar fi imens și greoi. Ascultam pe ascuns casete cu muzică, împrumutate de la prieteni și chiar mi-am înregistrat vocea să văd cum se aude, de curioasă. Dar trebuia să fiu extrem de atentă să nu șterg din greșeală ceva înregistrat de Bebe sau să îl stric.

Îi spuneați și dumneavoastră „Bebe”? De unde venea, de fapt, acest apelativ?

Eu nu îi spuneam Bebe, ci doar „taică-miu” când vorbeam despre el. Multă lume din oraș nici nu îi știa numele adevărat, Iosif. „Bebe” i-a rămas porecla de când a fost mic, cred. Așa îi spuneau mama și mătușa lui. A avut prieteni din copilărie pe care i-a păstrat aproape și la maturitate. Așa s-a transmis această poreclă și mai târziu.

Dar el dumneavoastră?

Tatăl meu și toți prietenii lui îmi spuneau „Judy”. Așa m-a poreclit chiar el. Așa mă și prezenta. Până astăzi mi-a rămas numele ăsta printre cunoscuții lui și prietenii vechi de familie. Judy a fost o maimuțică de jucărie de care nu mă despărțeam niciodată când eram copil. În plus, semănam mult de tot cu ea!

Ce a rămas (acasă, cu dumneavoastră sau poate altundeva) – documente, poate filme – de la tatăl dvs, cu relevanță pentru istoria noastră recentă și încă nefolosit, neprelucrat?

Am reușit, cu ajutorul mamei și al unui prieten, să recuperez o bună parte din fotografiile, schițele, piesele de teatru bătute la mașină, câteva din filmele de cineclub, pe 16 mm și cărțile publicate de tatăl meu. De asemenea, am și câteva dintre agendele lui cu date importante, dar notate foarte criptic, doar de el înțelese.

Unul dintre cele mai bune filme de cineclub ale lui Bebe, „Nuca și aluna”, realizat în 1970, de doar 3 minute, are o semnificație extraordinară, mai ales în ziua de azi. Un bărbat e obligat să împingă pe asfalt o nucă cu nasul. Istovitoare îndeletnicire. Până când un pantof lustruit sparge nuca și în locul ei pune o alună. Bărbatul trebuie să o ia de la capăt.

Piesele lui (de sertar) aveau, deseori, o notă mai subtilă sau mai directă de umor și ironie la adresa regimului. Spre exemplu, schița dramatizată „Un general surmenat” (mai-iunie 1981) descrie umilințele unor etnici germani din orașul „T.”, veniți cu inima strânsă și cu dosarul de emigrare în RFG la „General”, care avea putere totală de decizie. Piesa „A treia zi în Paradis” este despre un dictator, generalisim al unui arhipelag îndepărtat, undeva în Pacific. Foarte departe de România Socialistă. Schița „Primăvara unui reacționar” descrie viața discretă și resemnată a unui fost proprietar de papetărie, ajuns prin schimbarea vremurilor „persoană fără ocupație”. Crezând că e doar o anomalie vremelnică ceea ce i se întâmpla, „reacționarul” asculta noapte de noapte „Vocea Americii”, ascuns într-un dulap mare, căptușit cu postav.

A scris și o schiță inspirată din evenimentele de la Brașov din 1987, „Martori oculari”. A început să o scrie, pe baza relatărilor unui martor ocular, în 1988. Dar nu a terminat-o „de frică”, cum a zis el, și a ascuns manuscrisul până după ‘89.

De ce detesta comunismul?

A început, cred, gradual și a fost în mare parte legat de Ceaușescu (căruia îi zicea „Faraonul”). După vizita acestuia în China și Coreea de Nord în 1971, unde a învățat că se poate și mai rău, a venit cu idei „proaspete” și totul s-a schimbat în România. Șurubul a început să se strângă tot mai tare. Treptat, în anii ’80, totul a devenit, după cum știm, de nesuportat. Ai mei au lucrat amândoi în „Cultură” la un moment dat, deci cam slabe șanse să ne „descurcăm”, cum se zicea pe atunci. Am avut zile crâncene, de penurie, cu toate că locuiam în centrul Timișoarei, un fel de „privilegiu” local. Stăteam „în comun”, apa rece nu urca până la etajul 3. Duceam apa cu găleata la WC. Apă caldă nu era din principiu. Scoteam din caloriferele dezmorțite ceva apă călduță (aveam un robinet în hol, folosit pentru a „aerisi” țevile) și o foloseam la treburile casei. Dădeam apă caldă și la alți vecini, nu la fel de norocoși cu robinetul special în apartament. Banii erau întotdeauna foarte puțini. Cu „produsele agro-alimentare” ne-am „scos” în perioada aceea doar pentru că am avut bunici la țară. Ne ajutau din greu cu tot ce se putea. Cu toate acestea, nu lipsurile materiale l-au determinat pe Bebe să deteste comunismul, ci umilința la care eram supuși zilnic, cenzura tot mai accentuată și imposibilitatea de a publica, ipocrizia ștabilor și a activiștilor de partid și, în primul rând, prostia și incultura Ceaușeștilor. Neputința de a spune liber ce gândea, neputința de a se exprima prin scris sau prin film, hăituiala continuă din partea autorităților asupra oamenilor simpli, neîncrederea și suspiciunea tuturor față de toți, nedreptățile și dezamăgirile, cred că toate au făcut ca Bebe să deteste comunismul. Mi-a spus odată, când eram copil – țin minte foarte bine –, „comunismul e o utopie!”. Ceva ce nu se poate realiza niciodată, mi-a explicat pe înțelesul meu, dar unii tot încearcă.

Pe de altă parte, l-a interesat foarte mult ce se întâmplă în celelalte țări socialiste, cum ar fi Polonia cu a sa mișcare Solidarność și chiar glasnostul din URSS.

De ce Bebe Costinaș detesta Securitatea? Pentru ambele întrebări am în vedere, neapărat, (și) resorturile personale, de adâncime...

Cu Securitatea nu cred că Bebe a avut confruntări directe înainte de 1989. Cel puțin eu nu știu să fi avut. Era, evident, conștient de puterea acesteia în suprimarea oricărei forme de disidență în România. Dar în anul 2016, când am obținut dosarul „de problemă” al tatălui meu, m-am îngrozit la cât de aproape a trecut pe lângă niște consecințe destul de grave, consecințe ce ne‑ar fi putut afecta, firește, și pe noi, familia. Din cauza a ceea ce scria, a bancurilor pe care le spunea prietenilor și din cauza modului de viață neconform cu „valorile unui bun comunist”.

După cum am menționat mai devreme, tot ce se citea sau se prezenta în cadrul cenaclurilor literare ale revistei Orizont, Casei Universitare, Asociației Scriitorilor din Timișoara, etc. avea rezumat la Securitate, cu comentariile aferente ale turnătorilor, nelipsiți la aceste manifestări culturale. De exemplu, una din aceste note – nesemnată nici măcar cu nume de cod – zice că Iosif Costinaș, corector al revistei Orizont, are un „anturaj format din persoane parazitare”, cu care „poartă discuții cu caracter politic necorespunzător” și de aceea apar în revistă „erori cu caracter politic nesesizate”. O altă notă dată Securității de o colegă de la revista Orizont din Timișoara explică: „Costinaș Iosif s-a manifestat nemulțumit de starea socială din țară și mai ales de aprovizionarea cetățenilor, fiind revoltat pentru ceea ce este obligat omul de rând să îndure”. Aproape deslușesc un soi de solidaritate timidă a turnătoarei cu ceea ce zicea Bebe.

Toate aceste „mici” rapoarte ale diverșilor colaboratori ai Securității au dus, în iunie 1986, la „pornirea și luarea în lucru cu prioritate a dosarului de problemă nr. 1911”. „Problema” Iosif Costinaș era descrisă în felul următor: „Cunoscut că se preocupă de conceperea unor scrieri literare cu un conținut ostil. Exteriorizează concepții politice negative la adresa politicii interne din țara noastră”. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu venea decembrie 1989. Cu Bebe și cu noi. Regret doar că el nu a apucat să vadă acest dosar, pe care l-a cerut, de altfel, în 1998, dar a fost refuzat.

Imediat după Revoluție a simțit că tot ce s-a câștigat cu un preț atât de scump e fragil, iar pe de altă parte, multe lucruri erau prea neclare. Înțelegând repede cine a tras după 22 și de ce, s-a luptat cu tenacitate, împreună cu o mână de prieteni și apropiați de încredere, pentru deschiderea dosarelor de la Securitate și publicarea listelor de informatori. A format, în cadrul Societății Timișoara, o entitate aparte, numită „Forumul Cetățenesc”, și un grup de acțiune directă, care s-a ocupat în exclusivitate, concret, de problemele acestea. A simțit că, dacă nu se face ceva atunci când era momentul, Securitatea va profita de avantajele pe care le avea și va ajunge din nou la putere, sub o formă sau alta. Ceea ce s-a și întâmplat până la urmă.

A făcut investigații, a luat mărturii, a bătut pe la ușile Parchetului Militar, a scris zeci, poate sute de articole în cotidianul Timișoara. A organizat mitinguri și proteste, a adunat timișorenii în Piață pentru idealurile Proclamației de la Timișoara și pentru Punctul 8 al acesteia. Ar fi foarte multe de spus despre subiectul Iosif Costinaș – securiști/Securitate. Mă opresc însă aici.

Cine au fost cei care l-au turnat la Securitate pe Bebe Costinaș? Îi cunoașteți?

Când am obținut dosarul lui Bebe de la CNSAS în 2016, nu am știut că pot cere informații suplimentare despre informatori. Iar mai târziu, nici nu am mai vrut să știu. Unele note nu sunt semnate deloc, după cum am mai spus, altele sunt transcrieri din informații obținute cu „tehnica operativă”. Adică microfoane. Alte semnături sunt indescifrabile.

„Sursa” cea mai prolifică în cazul lui Bebe a fost „Xenia”. Aceasta a fost o colegă de redacție de la revista Orizont. Nu pot da nume, pentru că nu am dovada concretă pe care să o pot prezenta, dar știu cine a fost. A dat informații și despre ceilalți redactori și scriitori, nu doar despre Bebe. Și ei știu cine a fost Xenia. Culmea e că am fost și „prietene” pe Facebook până în 2017, când a decedat. La momentul acela, eu nu știam că ea a fost informatoarea revistei Orizont. Cred că i-a fost destul de neplăcut să citească notele de la Securitate despre Bebe, semnate chiar de ea, pe care le-am postat foarte frecvent pe pagina mea. Cel puțin sper că i-a fost.

Unii dintre turnători au fost actori la Teatrul Național, care veneau la cenaclurile literare când se citeau piese de teatru. Într-un articol din România Liberă din 10.09.2008, regizorul timișorean Ioan Ieremia a făcut cunoscută o listă parțială a informatorilor Securității din teatru. „Sursa Pascu Iuliu”, care semnează o notă informativă în dosarul lui Bebe în decembrie 1978, putea fi: Vladimir Jurascu, Viorel Iliescu, Doina Popa, Sandu Simionica, Gheorghe Leahu sau Ştefan Sasu. Toți actori timișoreni, pe listele CNSAS.

Ați vorbit, după ce ați consultat dosarul de la Securitate al tatălui dumneavoastră, cu vreunul dintre ei?

Nu. Și nici nu mi-am dorit. N-aș fi avut ce să le spun.

Care e cea mai luminoasă amintire pe care o aveți cu tatăl dumneavoastră?

O amintire luminoasă, dinainte de 1989, e ziua când tatăl meu a adus acasă un câine, așa, pe neașteptate. Un pui simpatic, corcitură, primit de la o colegă. Bucuria mi-a fost de nedescris, a fost ceva incredibil pentru mine. Am putut să îl păstrez o săptămână sau două, apoi l-am dus la sat, la bunici.

Dacă închideți ochii și vă gândiți la Bebe Costinaș, ce vă apare, ce se întâmplă?

Îl văd într-o lume specială, pe care a idealizat-o, în „Maramureşul primordial” – un al doilea loc mult iubit, după Timişoara sa cea dragă. Ȋl văd prinzȃnd peşti şi raci cu mȃna în rȃul Iza, îl văd la întors fȃnul cu Vasalie-a’ nost’, îl văd vorbind cu coconii din sat sau judecȃnd horinca oferită de gazde după mărgelele de pe marginea paharului.

L-ați visat? Îl visați des?

S-a întâmplat să îl visez de câteva ori, dar a avut un rol vag și nu îmi mai amintesc nimic din acele vise. Știu doar că a fost el. În schimb, când mă plimbam prin orașul Chicago câteodată, imediat după dispariția lui, aveam senzația stranie că am să-l întâlnesc, ca din întâmplare, pe stradă. Eram pregătită cumva să-l întâmpin și să îl întreb ce caută aici, când toată Timișoara, și nu numai, îl căuta cu disperare...

Dar vorbele spuse de dânsul care v-au rămas foarte adânc întipărite în memorie? Care, poate – așa cum se spune –, vă urmăresc...

Bebe era de o punctualitate proverbială. Nu suporta să nu te ții de cuvânt sau să întârzii, așa, la modul nonșalant, „balcanic”. Mi-a transmis și mie această dorință de a fi peste tot la timp și de a mă ține de cuvânt atunci când promit ceva. Un alt lucru important învățat de la tatăl meu e acela de a nu face compromisuri și de a fi corectă. Sunt multe vorbe spuse de el care m-au urmărit peste timp, dar cred că una din expresiile lui e deosebit de relevantă în lumea în care trăim azi: „fapte, nu vorbe!”

O să pun două întrebări foarte delicate – și dacă veți dori să le ocoliți, voi înțelege și subînțelege. Prima: cine a vrut ca Iosif Costinaș să nu mai fie în viață?

Iosif Costinaș a avut foarte mulți amici și câțiva prieteni foarte buni de-a lungul timpului. A fost cunoscut în Timișoara și înainte, și după Revoluție. A avut încredere în oameni și a fost un idealist, crezând toată viața că binele va triumfa în cele din urmă. A sacrificat multe în viața personală pentru căutarea adevărului. Dar, prin faptul că spunea lucrurilor pe nume, tranșant, și mai ales prin articolele de investigație de după 1989, i-a vexat pe mulți. Să fi avut dușmani „de moarte”? Posibil. Nume nu pot să dau, în teorii nu mă lansez, pentru că nu am dovezi, din păcate. Dar știu că a primit amenințări cu moartea.

A doua: când ați simțit/știut că nu mai este în viață?

În iunie 2002 a venit mama în vizită la mine la Chicago și mi-a adus vestea cea grea, că Bebe a dispărut de zile bune. Nimeni nu mai știa nimic despre el. Nu s-a mai dus la spital, la mama lui, atunci când a promis că se va duce, nu l-au mai văzut prietenii, colegii. Ziarele locale și chiar cele naționale scriseseră deja despre asta. Pe atunci încă nu circulau veștile cu viteza de acum, nu exista „social media” și deci nu am știut nimic. Mama nu a vrut să îmi spună prin telefon sau e-mail, din moment ce urma să ne vedem curând. Totul mi s-a părut ireal. Cum adică să dispară un om ca Iosif Costinaș? E o neînțelegere, o încurcătură, nu se poate. Am respins cu multă putere ideea că Bebe nu se va mai întoarce. Din acel moment am urmărit tot ce se putea urmări în legătură cu dispariția lui. După cum am zis, mă așteptam la orice pas să dau nas în nas cu el prin Chicago. Nu știu de ce. Dar eram pregătită să îl „cert”. Până când, în martie 2003, toată speranța s-a năruit complet. A fost găsit într-o pădure de lângă Timișoara.

Locuiți de mai bine de două decenii în Statele Unite. Ce aveți acolo cu dumneavoastră de la Bebe Costinaș? La propriu și la figurat...

Am, în primul rând, tot ce am învățat de la el de-a lungul timpului. Lucruri care m-au ajutat să mă adaptez aici și în același timp să rămân eu însămi. Mai ales în ultimul timp mi-a folosit mult faptul că pot să deosebesc știrile false de cele adevărate, că trebuie să îmi fac propriile investigații despre orice subiect controversat, cum să caut surse credibile și că trebuie să pun sub semnul întrebării orice vine din partea puterii „pentru binele tuturor”.

Am aici, cu mine, și o mare parte din manuscrisele lui, am toate cărțile publicate, câteva filme pe 16 mm și pe DVD, o mulțime de fotografii, agendele. Mai sunt câteva lucruri de adus din România și cu asta mă ajută mama mea, când vine în vizită la noi.

I-ar fi plăcut lui Iosif Costinaș să vină în America? Să vină acolo și să locuiască?

Mă gândesc de multe ori, „Asta i-ar fi plăcut lui taică-meu”. Sau: „Dacă vedea Bebe asta...” în diferite situații, aici în America. Știu că i-ar fi plăcut foarte mult să vină în Statele Unite. I-aș fi arătat Chicago și locurile minunate din acest oraș, arhitectura, lacul Michigan, zgârie-norii, pub-urile și restaurantele. Oamenii, multiculturalitatea. Multe, multe. Și, mai ales, lucrările lui Brâncuși de la Institutul de Artă.

Cât despre a se muta aici, în nici un caz. El a spus tot timpul că din Timișoara nu pleacă, nu vrea să trăiască în nici un alt loc.

E o memorie publică bună, justă, dreaptă aceasta de care are parte acum Iosif Costinaș?

Nu am cum să judec obiectiv acest lucru, fiind vorba de tatăl meu. Dar cred că Iosif Costinaș a făcut parte, ca mulți alții, din „Spiritul Timișoarei”. Iar acest spirit minunat e pe cale de dispariție, din păcate. De asemenea, a făcut parte, cu mult înainte de 1989, și din boema orașului, iar azi nu cred că mai există așa ceva.

Dar eu sunt recunoscătoare pentu câteva lucruri, poate mărunte la prima vedere, dar cu imensă semnificație pentru mine: în 2002, doamna Lucia Hossu Longin și TVR Cinema au realizat documentarul „Iosif Costinaş - Un ziarist dispărut”, în 2003 a primit post-mortem diploma de Cetățean de Onoare al orașului Timișoara, tot în 2003, o parte din articolele sale de investigație au fost cuprinse în volumul „M‑am întors”, în 2008, Editura Eubeea i-a publicat un volum de teatru, în 2012, o mică stradă din Timișoara, zona Ronaţ, a primit numele său, filmele lui de cineclub sunt prezentate încă la diferite festivaluri analog, în albumul „Lumina”, creat de Stepan Project, există o piesă care-i este dedicată: „Dubele lu’ Bebe”. Unii prieteni apropiați au scris articole, l-au evocat în cărți și l-au amintit în interviuri televizate, alții au scris poeme. Multe dintre acestea se regăsesc pe pagina de internet pe care am realizat-o în memoria lui, www.iosifcostinas.com.

În octombrie 2015, mama mea împreună cu mine și câțiva prieteni de nădejde am organizat o comemorare „Om al cetății – Iosif Costinaș” cu lecturi inedite „de sertar”, expoziție de fotografii și proiecție de film.

Cât despre viața personală, încerc să îi țin amintirea vie mereu, povestindu-i fiului meu, pe care l-am botezat tot Iosif și care e născut tot în luna februarie, despre bunicul lui din Timișoara.

La ce/în ce îi seamănă Iosif junior bunicului său, Bebe Costinaș?

Îi povestesc fiului meu mult de tot despre bunicul lui, despre copilăria mea în Timișoara și despre Revoluție. L-am dus la mormântul lui Bebe în 2010, când am fost ultima oară în România.

Cred că de la bunicul său, Iosif junior a moștenit umorul și imaginația. Și deprinderea de a gândi în afara careului desemnat. De asemenea, văd de pe acum că e foarte sociabil și se înțelege ușor cu alți copii, dar e absolut confortabil și în solitudine, când lucrează la câte un proiect foarte important pentru el.

Ce faceți atunci când vi se face dor de tatăl dumneavoastră?

Vorbesc cu familia despre el, lucrez câte ceva pe pagina dedicată lui, mă uit la fotografiile vechi sau ascult cântece moroșenești.

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU