De același autor
Adio dreptului international?
Interventia americana în Irak fiind contrara prevederilor dreptului international (nu numai Cartei ONU, dar si altor cutume sau reglementari privind razboiul), Habermas semnaleaza Americii (cam melodramatic!) ca si-ar fi "distrus" autoritatea normativa. Replica d-lui Andrei Cornea este simpla: ea se bazeaza pe uzitata comparatie dintre Saddam Hussein si Adolf Hitler, pentru a sugera ca abtinerea de la interventie ar fi fost la fel de gresita în cazul Irakului ca si în cazul Germaniei fasciste. Insa analogia (utila mediatic) nu functioneaza.
A-l transforma pe Saddam - actor total negativ, care a jucat însa totdeauna prost si exclusiv pe scene locale - într-un Hitler contemporan, adica într-un veritabil si nefast jucator global, este o exagerare socanta - ea nu doar îngroasa liniile, ci altereaza definitiv datele situatiei. Hitler detinea în 1939 o superioritate militara extrem de periculoasa; Saddam, redutabil pe plan strict local, a fost doar liderul unei armate primitive, coruptibile, remarcabil de ineficienta. Hitler si-a subordonat Europa continentala, amenintand sa creeze un imperiu militar imbatabil; prin contrast, Saddam nu a fost capabil (în ciuda ajutorului primit, inclusiv de la SUA) nici macar sa învinga un stat secatuit de fanatism ca Iranul. Hitler a putut ajunge la imensa acumulare de resurse tocmai pentru ca nu a fost sanctionat la timp; dimpotriva, Saddam a fost prompt si decisiv anulat ca agresor prin interventia din Kuweit.
Compararea dictatorului irakian cu Hitler a fost o caricatura propagandistica, menita sa sugereze un "pericol fatal"; tocmai fata de ea au reactionat Franta si Germania, iar faptul ca au avut dreptate reiese clar acum, dupa ce puterea militara irakiana s-a dovedit a fi un simplu balon (de aer, nu de gaze toxice!). Dar întrebarea-cheie nu este daca Irakul era o mare amenintare strategica (nimeni nu credea serios ca ar fi), ci daca armamentul lui Saddam si bestialitatea sa au fost motivul real sau pretextul convenabil al interventiei. A fost politica americana ghidata pana acum de scopul dezarmarii Irakului si al democratizarii sale?
Cand Saddam Hussein "s-a înarmat excesiv", SUA nu au intervenit (ba chiar au contribuit la înarmarea sa); interventia s-a produs tocmai cand acesta, imobilizat de înfrangerea din Kuweit, de un embargou foarte strict si de presiuni internationale eficace (ducand la o partiala, dar semnificativa dezarmare a armatei sale) nu mai reprezenta un pericol incontrolabil. Interventia nu s-a produs nici atunci cand dictatorul si-a macelarit propria populatie, ci tocmai atunci cand, înghesuit în corzi, facuse concesii majore si acceptase practic supravegherea internationala.
Momentul ales pentru interventia militara face implauzibile motivele invocate - Franta si Germania n-ar fi respins o atare interventie la momentul de criza, bunaoara atunci cand Saddam Hussein masacra pe kurzi sau pe siiti (asa cum nu au respins, ci sustinut deplin, atacul din Kuweit); oricine poate vedea însa ca ea este stranie în situatia din 2003: în acest moment, amenintarea irakiana apare ca simplu pretext. Realizand perfect acest punct slab al argumentarii, administratia Bush a adaugat ideea pericolului iminent reprezentat de presupusele arme de distrugere în masa irakiene: numai amenintarea acestora putea justifica un atac preventiv.
Inexistenta lor lasa însa întreaga argumentare în aer. Nu este deci vorba de faptul ca Franta, Germania sau Belgia tolereaza dictaturile si se delecteaza sa asiste pasiv la ravagiile lor (sugestie penibila a comentatorilor zelosi, din fericire nu si a d-lui Cornea), ci de acela ca (asa cum aceste state au afirmat) nu au existat si nici acum nu exista date credibile despre un pericol irakian iminent. Cu totul altfel stateau lucrurile în 1939 (ca sa revin la comparatia d-lui Cornea), cand pericolul hitlerist era evident - desi, atentie, atunci SUA ("cea mai veche democratie din lume", ne aminteste grijuliu d-l Cornea) nu au intervenit masiv direct - interventia s-a produs, sistematic si la scara mare, abia cand SUA au fost ele însele atacate direct de japonezi. Acest contrast reconfirma (dar mai era oare nevoie?) faptul ca nu marile principii, ci consideratiile geostrategice si interesele nationale decid asupra campaniilor militare.
Eficacitatea bate dreptul?
Un al doilea argument împotriva lui Habermas pleaca de la o eroare de fapt combinata cu o falsa dilema. Eroarea de fapt se ascunde în teza ca "daca un stat independent practica genocidul, epurarea etnica, tortura s...t dreptul international tace indiferent". Acesta este, din pacate, un lucru total inexact. Dreptul international sanctioneaza aceste crime împotriva umanitatii, si exista instante specializate pentru pedepsirea lor (inclusiv Tribunalul Penal International, de la autoritatea caruia SUA, desigur, reclama exceptarea propriilor militari).
Este însa perfect adevarat ca în multe cazuri aceste instante nu si-au putut juca rolul justitiar - nu însa datorita "ipocriziei si ineficientei" ONU (cum afirma d-l Cornea), ci mai ales datorita marilor puteri, care au opus veto-ul lor unor interventii sprijinite de multe alte state. Daca dreptul international nu a putut sanctiona multe crime si nu a putut contracara interminabile maceluri, aceasta se explica frecvent prin ipocrizia marilor puteri care nu admit implicarea ONU în sfera lor de influenta. Astfel, Rusia nu admite implicarea ONU în Cecenia sau în Caucaz, China nu admite implicarea ONU în Tibet, iar SUA nu admit implicarea ONU în teritoriile palestiniene (nici Franta, la vremea sa, nu admitea implicarea ONU în Algeria). Ipocrizie? Cu siguranta, dar culmea ipocriziei este ca actiunea ONU si a dreptului international sa fie blocate prin veto-ul marilor puteri, pentru ca apoi acestea sa acuze ONU de... ipocrizie si ineficienta!
Argumentul în cauza se sprijina si pe o falsa dilema. Aceasta consta în postularea urmatoarei alternative: (data fiind presupusa "ipocrizie si ineficacitate" a ONU) ar trebui optat între: 1) a respecta dreptul international, tolerand însa crima (genocidul), si 2) a încalca dreptul international, intervenind unilateral, cu avantajul de a preveni crimele si suferintele. Ramane neclar de ce n-ar exista si alte optiuni (de ex. impunerea dreptului international prin cooperarea dintre ONU, NATO, UE si SUA), dar nu este nici un dubiu care este alegerea d-lui Cornea: între un ONU ineficace, dar legitim si un "jandarm american" (termenul îi apartine!), eficace, dar lipsit de legitimitatea dreptului international, domnia-sa prefera jandarmul.
Din pacate, optiunea este neinteresanta, deoarece întreaga dilema este falsa. SUA (si cu atat mai putin alte state) pur si simplu nu pot juca rolul de jandarm mondial - un atare rol, jucat cu succes, presupune resurse si disponibilitati de care nici macar America nu dispune. SUA sunt, desigur, extrem de puternice în comparatie cu orice alt stat, dar foarte slabe în comparatie cu amploarea problemelor acute existente pe toate continentele. A ne imagina ca armata americana ar putea interveni sistematic oriunde regimurile dictatoriale comit acte criminale (împotriva propriului popor sau a altor state) ar înseamna sa rupem orice contact cu realitatea: americanii nu au nici resursele, nici spiritul de sacrificiu implicat de o asemenea sarcina (de ce ar fi contribuabilul american obligat sa finanteze întreaga "jandarmerie" mondiala?).
Ideea unui unic jandarm mondial nu este luata în serios de nici un strateg profesionist. In ce priveste ordinea mondiala, un grad rezonabil de consens si de colaborare sunt preconditii inevitabile: numai prin efort comun se pot înfrunta (cu un succes foarte modest, de altfel) interminabilele probleme din toate colturile lumii. Iar daca efortul comun este necesar, de ce oare SUA ar colabora numai cu Anglia si nu, de asemenea, cu Franta, Germania, cu UE sau chiar cu Rusia si China? O atare colaborare este, bineînteles, dificila, deoarece necesita o conciliere a varietatii de pozitii si interese existente, dar în cazurile critice ea este posibila: exemplul razboiului din Kuweit demonstreaza destul de clar acest lucru; în plus, ea poate duce la rezultate mai durabile, deoarece convine unei mai mari varietati de interese.
Orice decizie colectiva este (pe termen scurt) mai greoaie si mai costisitoare decat deciziile unilaterale - poate însa fi acesta un temei suficient pentru a abandona principiul cooperarii? Iar daca idealul cooperarii este abandonat în numele eficacitatii interventiei unilaterale, de ce dreptul de interventie ar fi rezervat pentru SUA? De ce nu ar avea si alte democratii dreptul de a interveni unilateral, dar eficace, acolo unde apreciaza ca este necesar? De ce, de exemplu, Uniunea Europeana n-ar fi îndreptatita sa intervina pentru a impune o forta de pace în teritoriile palestiniene, unde SUA au esuat în încercarea de a stopa spirala violentei (în ciuda demersurilor facute de decenii)?
Dar nici SUA, nici Israelul nu accepta o atare interventie. Iata deci sensul în care Habermas afirma ca America si-a pierdut autoritatea normativa: SUA nu pot legitima aici politica lor pe baza de principii, deoarece principiile de care ar avea nevoie în acest sens nu sunt universalizabile (conditie sine qua non a normativitatii). Cu alte cuvinte, principiul "eficacitatea bate dreptul" este acceptat de SUA doar în cazul propriilor actiuni, nu si în cazul actiunilor altor state - ceea ce echivaleaza cu a spune ca el nu mai actioneaza ca principiu autentic, apt sa confere autoritate normativa, ci doar un instrument de auto-justificare ad hoc. De fapt, administratia Bush nu respinge de plano dreptul international; ea cere doar sa poata decide (fara aprobarea ONU, UE sau NATO, institutii cooperative) asupra exceptiilor de la aplicarea stricta a acestuia. Sa fi suferit oare consilierii acestei administratii influenta faimoasei doctrine a lui Carl Schmitt, conform careia în cele din urma suveran este cel care decide asupra exceptiilor? Sa speram ca istoria nu ne va oferi aceasta sinistra ironie.
A cocheta cu ideea ca "eficacitatea bate dreptul" este extrem de periculos. Pe plan extern, orice putere militara este mai "eficace" decat institutiile internationale, în sensul ca poate interveni rapid si decisiv cu mult înainte de cristalizarea unui consens institutional. Care ar fi însa efectele generalizarii acestei practici? Toate reglementarile internationale ar putea fi ignorate, în numele eficacitatii initiativelor unilaterale. Pe de alta parte, daca aceasta idee are valoare de principiu, de ce n-ar putea ea fi aplicata si pe planul politicii interne? Vom auzi oare curand ca, data fiind "ipocrizia si ineficienta" parlamentelor (calificative deloc nepotrivite, ci foarte adecvate în nenumarate cazuri!), e necesara o autoritate de mana forte care impune "eficace" solutiile sale optime? Oare ineficienta deciziilor colective justifica deciziile dictatoriale? Un democrat autentic trebuie sa stie ca nu exista alternativa legitima la rezolvarea legala a crizelor: scopul este de a face instantele legale (interne sau internationale) eficace, si nu de a le ocoli din cauza "ineficientei".
Poate fi impus liberalismul?
Germania si Japonia ar fi, conform d-lui Cornea, exemple decisive privind posibilitatea impunerii liberalismului "din afara". Cine a studiat însa cristalizarea regimului liberal în aceste tari stie ca aceasta nu este o interpretare corecta. Ocupatia militara americana a jucat într-adevar un rol foarte important în demontarea structurilor totalitare din aceste tari. Dar nici o ocupatie militara nu poate instaura un regim liberal durabil. Daca acest regim s-a înradacinat în cele doua tari, aceasta se datoreste în principal unor puternice forte interne: traditiile culturale si religioase locale, interesele economice, constiinta publica de tip democratic (formata ulterior traumei reprezentate de razboi si a sentimentelor de vinovatie pentru declansarea lui) au fixat democratia liberala în aceste state; în nici un caz nu a fost vorba de o "impunere din exterior" a liberalismului (de altfel, în nenumarate cazuri ocupatia militara nu a condus la regimuri liberale).
Intrebarea este, deci, daca si în Irak exista forte interne suficient de puternice care sa asigure liberalizarea ulterior ocupatiei militare. Nu pretind ca am un raspuns cert la aceasta întrebare, dar deocamdata forta cea mai vizibila pe esichierul local este islamismul (siit sau sunnit), un foarte implauzibil factor de liberalizare. Se pune, de asemenea, întrebarea cat timp va trebui tinut Irakul sub ocupatie militara în vederea liberalizarii si cate "victime colaterale" (civili ucisi sau mutilati) merita sa fie acceptate ca pret al liberalizarii. S-ar parea ca, deocamdata, numarul de "victime colaterale" nu este "mare" (este posibil sa nu avem niciodata date sigure, adica neutre, despre acest subiect). Dar în aceasta idee linistitoare se ascunde o buna doza de cinism, caci, atunci cand e vorba de cetateni occidentali sau de ai nostri, consideram inadmisibila chiar si o singura victima nevinovata (a unui act de terorism, bunaoara)! Ramane deci în vigoare o interogatie tulburatoare: are oare altcineva decat irakienii dreptul de a decide ca acest pret în vieti omenesti merita sa fie platit în vederea unei liberalizari politice, ce poate fi (cum din pacate arata experienta) foarte relativa? Si aceasta problema pune sub semnul întrebarii "autoritatea normativa" la care se referea Habermas. In cele din urma, este ceva profund dureros si profund imoral în ideea ca unii sa decida cate vieti omenesti merita sa sacrifice altii pentru a se moderniza mai rapid.
Evident, se poate replica ca regimul Saddam ar fi produs (daca persista) mai multe victime - replica, axata pe ipotetic, este însa slaba. Daca nu s-a intervenit atunci cand în Irak se producea efectiv un genocid, nu se poate justifica interventia acum, pe temeiul ca s-ar putea ca regimul sa faca si alte victime (tocmai de aceea, la acest argument s-a adaugat cel privind armele de distrugere în masa). Daca certitudinea genocidului nu a fost suficienta pentru interventie, cum ar putea fi astfel simpla presupunere (chiar plauzibila) ca vor mai exista victime? Dreptul international, si în genere ratiunea politica moderna, pot legitima o interventie, chiar unilaterala, pentru stoparea unui genocid în curs, dar este evident ca ele nu pot autoriza atari interventii pe temeiul simplei posibilitati ca un regim sa faca noi victime. Numai pericolul iminent poate justifica folosirea unilaterala a fortei si "victimele colaterale"; nici pericolele presupuse, nici ambitia modernizarii politice nu pot asigura justificarea necesara.
