Diplomaţia culturală. Cu papion şi fără

Alexandru Gabor 14.08.2012

De același autor

Tăvălugul instituţional din ultimele două luni a măturat, pe lângă instituţiile-veto aflate în calea demiterii preşedintelui, şi instituţii secundare ca miză politică, precum ICR. Cazul diplomaţiei culturale arată că drumul de la o agenţie culturală fadă la o instituţie autonomă este spectacular de scurt şi, probabil, reversibil.

Diplomaţia culturală şi programele Ins­ti­tutului Cultural Român au fost printre pri­mele victime colaterale ale guvernării din ultimele două luni, instituţia fiind acuzată de politizare, netrans­pa­ren­ţă şi ineficienţă a cheltuirii banului public. Deşi re­ac­ţi­i­le de sprijin ale artiştilor au fost prompte, uneori ne­aş­teptate şi vizibil ritoase, de­şi un protest „al pa­pioa­ne­lor“ organizat de ARCEN a adunat peste 500 de sus­ţi­nători în faţa sediului ICR, ordonanţa de urgenţă a tre­cut obiecţia de necons­ti­tu­ţionalitate şi acum instituţia se află în su­b­ordinea Senatului, cu mandatele de con­ducere depuse şi bugetul ciuntit.

Momentul este potrivit pentru o retrospectivă a diplomaţiei culturale iniţiate de ICR, în special pentru evoluţia spec­tacular de scurtă de la o agen­ţie culturală fadă la un actor cu respiraţie occidentală, cu misiunea clară de a susţine vizibilitatea bunurilor culturale şi a in­dus­triilor creative. Diplomaţia culturală a apă­rut ca instrument de politică externă al ma­rilor puteri europene la începutul se­co­lului XX şi menirea principală a fost de ad­juvant al diplomaţiei publice. Iniţial, pro­gramele au avut ca intenţie nu numai o „mission civilisatrice“ a Europei, ci şi con­servarea identităţii culturale şi a limbii comunităţilor etnice din afara statului-na­ţiune, prin sprijinul şcolilor, bibliotecilor şi bursierilor. Începuturile diplomaţiei cul­turale pentru Statele Unite ale Americii în­să au fost orientate spre asigurarea pre­zumţiei de bună-credinţă în contexte de ad­versitate a opiniei publice. Nu este ne­semnificativ de amintit că primele ins­ti­tu­ţii de „politică culturală externă“, con­ceptul propus în 1912 de Karl Lamprecht, au fost asociaţii voluntare animate de na­ţionalismul cultural, adesea iliberal, fi­nan­ţate privat.

Între timp, şi cu precădere după 1945, di­plomaţia culturală s-a preschimbat sub as­cendentul tot mai influent al conceptului-cheie „putere soft“ (soft-power), spre de­osebire de puterea clasică, în sens tare, mi­litară sau economică. Asociată mai de­grabă orientării liberale în relaţiile inter­naţionale, soft-power este identificată de un teoretician consecvent precum Joseph S. Nye în „atractivitatea culturii, ide­a­lu­rilor politice şi politicilor unei ţări“, cu pers­pectiva, fără dubiu pragmatică, că anu­mite alianţe în politica externă depind de cooperarea unor lideri, constrânşi la rân­dul lor de fluctuaţiile percepţiilor publice. Coaliţiile posibile nu sunt condiţionate de exerciţiul diplomaţiei culturale, însă co­o­perarea creşte când deschiderea reciprocă a sădit deja germenii cunoaşterii celuilalt. De aceea, vocile favorabile aplicaţiilor de soft-power invocă bilanţul Războiului Re­ce ca un front cultural unde melanjul de putere-soft şi clasică a decis învingătorii.

Ţările ex-comuniste au întârziat să mute piesele pe această tablă de şah şi folosesc diplomaţia culturală eminamente ca ins­tru­ment de politică publică. Revenind la ca­zul ICR, acuzaţia de „politizare“ este o mistificare care abia înoată în propria de­riziune. În linii mari, literatura de spe­ci­a­litate distinge între agen­ţiile culturale in­depen­den­te, descentralizate şi cele lipsite de autonomie, cen­tralizate. Primele func­ţio­nează după principiul cu­noscut drept „arm’s length principle“ sau „non­inter­ferenţă“. El presupune că sarcinile politicii culturale sunt delegate unor ins­ti­tu­ţii autonome, iar apoi mo­nitorizarea rezultatelor se face prin acor­duri care prevăd o scală a indicatorilor de performanţă. Cu alte cuvinte, un de­par­tament central emite reguli de funcţionare pentru agenţiile culturale şi alocă re­sur­sele, dar nu impune orientarea, direcţia sau programele şi se păstrează departe de orice tentaţie „a artei de stat“.

În al doilea rând, nici birocraţia nu are ultimul cuvânt de spus în selecţia pro­gra­melor. Filtrul deciziei redă esteticului în­treaga autonomie, respectiv experţi cul­tu­rali identifică nişe ale pieţelor şi avantaje ale bunurilor culturale pentru a anticipa audienţe şi vizibilitate optime. Me­ri­to­cra­ţia în politici culturale exprimă acest ideal – criticii şi agenţii literari, de pildă, sunt într-o poziţie mai bună pentru a re­co­manda traducerea unui roman decât alt­cineva, birocrat sau politician. Este exact ce se întâmplă cu programul TPS al Cen­trului Naţional al Cărţii (CENNAC), o di­recţie din ICR, unde, dintre sute de apli­caţii, o comisie externă de specialişti se­lectează titlurile de tradus pentru pieţele editoriale din afară.

Astfel, recomandările pentru o agenţie cul­turală descentralizată şi nepolitizată sunt intuitive şi simple: antreprenorii culturali fixează priorităţi de politici culturale, ex­perţii, fiecare în domeniul său, adaugă me­ritocraţie în selecţia activităţilor şi bu­nu­rilor finanţate public, iar un departament central veghează ca indicatorii de per­for­manţă să fie atinşi, solicitând transparenţă şi reguli clare.

Pe de altă parte, o agenţie cul­tu­rală neautonomă şi politizată se recunoaşte prin lipsa tran­s­pa­renţei, lobby-ul pentru prietenii politici, conotaţiile ideii de artă de stat, favoritismele politice şi birocratice şi, irepresibil, tendinţa către proiectele cul­turale de prestigiu. Trecerea acestor no­te în revistă, ele aparţin unui eminent eco­nomist cultural, Rick Van der Ploeg, lă­mu­reşte dacă acuza „politizării“ ICR stă în pi­cioare – niciunul dintre simptomele „po­li­tizării“, în sensul acceptat în politicile cul­turale, nu se regăseşte în activitatea re­centă a ICR.

Aceeaşi dihotomie surprinde deopotrivă şi potenţialul de opacitate sau transparenţă al agenţiilor culturale. Agenţiile autonome dau seama în faţa contributorului prin ra­poarte anuale minuţioase, criterii clare şi pre­vizibile de selecţie, în vreme ce agen­ţiile politizate se menţin în penumbră şi obscur. Primele promovează competiţia şi meritocraţia, cele din urmă servesc doar in­teresele subordonării politice.

Ultimul motiv al ordonanţei de su­bor­do­nare a ICR faţă de Senat sugera implicit, apoi explicit prin declaraţii politice, că instituţia risipeşte bani publici, că ne­re­gu­lile semnalate nu contenesc. Aici absurdul se întâlneşte cu hilarul, deoarece bugetele pentru cultură în România nu ating nici ju­mătatea bugetelor omoloage din ţările Europei Centrale, mai exact sub 0,2% faţă de minimum 0,5% din PIB. Nici la nu­mărul de institute culturale în străinătate nu stăm comparativ bine, dat fiind că di­plomaţia culturală românească avea 18 ins­titute în afara ţării, multe începute de la zero, spre deosebire de cele 20 din Polonia sau cele 24 din Cehia. Date la zi despre bugetele institutelor culturale ar adânci şi mai mult absurdul acestei acuzaţii, însă practica co-finanţării cu ministerele de Externe împiedică aceste concluzii.

Dar filmul evoluţiei ICR poate fi developat mai departe, într-o dezbatere unde lip­seşte ca subiect principal. În ultimele săp­tămâni s-a ivit un consens puţin anticipat, cu intelectuali din tot spectrul orien­tă­rilor, că Institutul Cultural Român a fost o instituţie competitivă, performantă, efi­cientă, deschisă şi autonomă. Din acelaşi consens, artişti şi literaţi şi-au alăturat vo­cile pentru a contesta decizia de subor­do­nare faţă de Senat, însă ecoul acestor ac­ţiuni s-a izbit de un perete gol. Alt­min­teri, rareori excelenţa ICR s-a reflectat în presă. Mult mai des, mersul instituţiei a con­tinuat în pofida oprobriului public („ştim noi lefegii de la stat“) şi cam­pa­niilor „de demascare“ dintr-o televiziune privată, aş adăuga „de ştiri“ dacă nu aş co­mite un abuz semantic. Concluzia res­trân­să pe care o subliniez aici susţine că ana­temizarea otova a sectorului şi instituţiilor publice, lipind etichetele de „ineficienţă“, „obezitate“ şi altele din acelaşi registru, pa­re să coboare mult sub standardele aş­teptate. Acelaşi lucru se poate afirma, doar succint în aceste rânduri, şi despre eva­luarea activităţii IICCMER.

Pentru o minoritate informată, fos­ta conducere a ICR – Tania Ra­du, Mircea Mihăieş, Horia-Ro­man Patapievici – reprezintă o elită de antreprenori ins­ti­tu­ţi­o­nali care au imaginat soluţii pragmatice şi eficiente pentru exportul de bunuri cul­turale şi succesul industriilor creative în exterior. Însă pentru o majoritate de­pen­dentă de minciunile înfăşurate în jurul scan­dalului „poneiului roz“, aceeaşi echi­pă ilustrează aservirea politică, pro­mo­vea­ză proiecte controversate, lipsite de pa­tri­o­tism şi fără legătură cu identitatea na­ţională. Nimic mai strident de fals. De alt­fel, în Ordonanţa 27/2012, care cons­fin­ţeşte noua subordonare faţă de Senat, pre­misele politizării autentice sunt evidente, începând de la scopurile enunţate până la selecţia membrilor Consiliului de con­du­cere al viitorului ICR. În loc să exportăm artele şi literele româneşti în linia cos­mo­politismului cultural, prin sincronizare, cu­raj şi avangardă, ucazul subordonării ICR faţă de Senat prevede măsuri pentru „sentimentul de apartenenţă la naţiunea română a celor stabiliţi, vremelnic, în alte state“. Această mutaţie nu e numai iluzorie şi imposibilă în secolul XXI, dar prevesteşte un neopăşunism cultural pe cât de găunos, pe atât de hidos.

Într-o cheie optimistă, instituţiile sunt per­sistente şi inerţiale, însă sedimentarea lor necesită timp. În mandatele ulterioare vom vedea cât de reversibilă este evoluţia de până acum a ICR. Oglinda rapoartelor anuale va reflecta fidel progresul sau re­gresul unei instituţii privilegiate de aten­ţia noastră doar la tragerea obloanelor. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22