De același autor
O declaraţie recentă afirma că „96% dintre pensii sunt modeste şi foarte modeste“, însă „modestia“ este un termen relaţional şi solicită comparaţia rezonabilă. Prin „modestie“ înţelegem ceva la capătul opus vanităţii sau opulenţei. Rândurile următoare subscriu ideilor citate mai sus, însă conchid că există doar un singur sens în care putem discuta despre „pensii modeste şi foarte modeste“, unul mai degrabă intrasistemic şi mai puţin valid în comparaţie cu practica europeană. O privire asupra spaţiului excomunist poate înlesni un tablou mai nuanţat al reformei pensiilor.
Reforma sistemului de pensii în România a întârziat nesăbuit faţă de ritmul celorlalte ţări din Europa Centrală şi de Est, iar acum coarnele dilemei sunt mai ascuţite decât oricând. Interese conjuncturale sunt în conflict cu beneficiile pe termen lung ale reformei, indiferent cât de şovăielnică şi imperfectă s-ar putea arăta. Experienţele Ungariei şi Greciei au arătat limitele tentaţiei de a cosmetiza dificultăţile, atât faţă de propriii cetăţeni, cât şi faţă de oficialii europeni. „Am minţit dimineaţa, la prânz şi seara“, a transpirat în media declaraţia exşefului de cabinet Ferenc Gyurcsány despre opacitatea problemelor economice. La alegeri, deziluzia faţă de politică s-a tradus în creşterea extremismului brun, iar bursa din Budapesta este în colaps.
Premisele analizei nu pot ocoli faptul elementar că sistemele de pensii „în flux“ (PAYG) sunt instituţii redistributive complexe între generaţii, a căror sustenabilitate depinde de o serie de factori. Pensia în sistemele PAYG (actualii contributori acoperă beneficiile foştilor contributori într-o serie succesivă) este doar secundar un drept de proprietate şi ar fi integral un drept de proprietate dacă ar face parte dintr-un fond exclusiv privat. Acest lucru este limpede dacă ne imaginăm următoarea situaţie: dacă un prim-ministru meloman ar emite o ordonanţă ca persoanele angajate la Operă să primească o pensie de 17.000 lei, atunci autoritatea publică ar transfera spre această categorie sume care ar depăşi calculele obişnuite pentru celelalte categorii socio-profesionale. Chiar dacă merite excepţionale ale prim-solistei la Operă sau ale tuturor angajaţilor la Operă ar fi invocate, această decizie ar rămâne nu mai puţin expresia unei acţiuni arbitrare.
Ideea că pensiile sunt „modeste şi foarte modeste“ poate fi înţeleasă în mai multe feluri. Nu putem compara nivelul pensiilor din România cu pensia oferită, de pildă, în Luxembourg, întrucât bunul simţ ne spune că acest tip de beneficiu social trebuie corelat cu performanţa economică. Una dintre presupuneri ar putea fi că pensiile sunt „modeste şi foarte modeste“ fiindcă trăim într-o societate unde suma totală alocată acestui beneficiu social la sfârşitul perioadei de activitate este mică sau insuficientă. Cu alte cuvinte, că bugetul social pentru pensii se abate mult de la cât ar putea susţine economia şi structura demografică sau media europeană.
Un mod rezonabil de evaluare comparativă a datelor despre pensii s-a încetăţenit sub forma raportului dintre pensia medie a persoanelor între 65 şi 74 de ani şi a venitului mediu pentru persoanele între 50 şi 59 de ani. Variabila se numeşte „rată de înlocuire“. Ultimele date ale biroului de statistică al Uniunii Europene indică următoarele: în 2008, Cehia are o rată de înlocuire de 0,51; Polonia 0,56; Ungaria 0,59; Bulgaria 0,34. România are o rată de înlocuire de 0,49 pentru ultimul an disponibil, anume 2008, în creştere faţă de 2007 (0,46). Media celor 27 de state ale Uniunii Europene este identică cu rata de înlocuire a României pentru anul 2008. În pofida aşteptărilor, indicatorul are un maxim nu în nordul Europei, ci în Austria (0,68) şi Franţa (0,66).
Aşadar, raportul în România dintre pensie şi salariul dinainte de retragerea de pe piaţa muncii corespunde mediei europene, din întâmplare, la zecimală. S-ar părea că ideea de „pensie foarte modestă“ nu corespunde informaţiilor comparative cu media europeană ca reper.
Pe de altă parte, afirmaţia citată iniţial ar putea avea în vedere ponderea cheltuielilor ca procent total din PIB destinat pensiilor de toate felurile. Dacă rămânem în zona spaţiului excomunist, atunci datele arată astfel: în 2007 media europeană a fost de 11,8% din PIB, Polonia a cheltuit 11,6% din PIB, Ungaria 10,4, Cehia 8,2 şi Bulgaria 7,3. În 2007, România a alocat 6,4% din PIB, în creştere faţă de 2006 (6% din PIB). Mai aproape în timp, calculele arată un procent de 7,2 pentru anul 2008 şi 8,2 pentru anul 2009 (succesiv, o serie de legi şi ordonanţe au dus la o creştere de două puncte procentuale din PIB).
Tot ca pondere totală a cheltuielilor, adesea comparaţia între sisteme de pensii naţionale se face în funcţie de bugetul total al cheltuielilor sociale. De interes este ponderea pensiilor în cadrul bugetului total de beneficii sociale, şi nu ponderea în PIB. Eurostat surprinde prejudecăţile negative astfel: în 2007, cu 47,3% din suma totală a cheltuielilor sociale, România se situează peste media Uniunii Europene (46,2), a Cehiei şi a Ungariei (ambele 43,9) şi sub cea a Poloniei, care are tradiţia cea mai generoasă din Europa (alături de Italia, ambele ţări cheltuiesc în jurul cifrei de 60%). Importanţa acestui indicator este vizibilă: Polonia cheltuieşte 11,6% din PIB, însă o cifră uriaşă din bugetul beneficiilor sociale. Concluzia se impune fără umbră de dubiu – anume că, după anii 2000, sistemul românesc de pensii a recuperat decalajul faţă de practica europeană, atât ca medie a ratei de înlocuire, i.e., a raportului între pensie şi venit, cât şi ca pondere în bugetul de cheltuieli sociale. Astfel, „capra vecinului“ nu este nici mai grasă, nici mai slabă, nici mai diferită de ceea ce ne este familiar.
Anomaliile din sistemul românesc de pensii sunt frapante, dacă urmărim mai ales indicatori intrasistemici. Între opiniile din mass-media, suspiciunea faţă de numărul pensionarilor cu grad de invaliditate a fost o temă recurentă. S-a repetat că numărul a crescut cu 440%, de la 200.000 de persoane la aproximativ 850.000 în 2008 – un procent „suspect“. Dacă păstrăm ca referinţă media europeană, Eurostat indică o medie a gradului de invaliditate pentru categoria de vârstă 55-64 ani situată la 30,7%, Cehia (42,4%), Ungaria (25,8%) iar România apare cu 14,1%. Datele învăluie în perplexitate locul comun că doctorii corupţi au tolerat disproporţionat înclinaţia unor pacienţi de a parazita sistemul, chiar dacă fenomenul este departe de aşteptări. Mai degrabă, suspiciunea este reculul neîncrederii societale, o tară expandată prin mecanismele mass-media neprofesionalizate.
Indicatorii macrostatistici sunt fragmentar relevanţi pentru echitatea din interiorul sistemului de pensii. Chiar dacă nivelul pensiei nu se îndepărtează, ca raport faţă de venit, de nivelul mediu în Europa celor 27 de state, tabloul panoramic ascunde un grad de arbitrar şi inechitate.
Ideea „pensiilor modeste şi foarte modeste“ devine rezonabilă doar în interiorul sistemului, prin diferenţele de beneficii pe care reguli arbitrare şi răsschimbate le-au impus beneficiarilor. Problema inechităţii interne a sistemului de pensii este singura care sprijină rezonabil judecata „pensiei modeste şi foarte modeste“. Orice intuiţie morală devine palidă când constată regula de 80% din ultima lună de salariu şi regula de calcul a întregii activităţi.
Problemele sistemului de pensii în România sunt similare celor din spaţiul ex-comunist şi avem aceeaşi moştenire istorică şi instituţională, al cărei tablou exhaustiv este Raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Comunismului. Un subtil economist al experimentului comunist-leninist, János Kornai, sublinia că „politicienii şi birocraţii de la diferite niveluri, atât tacit, cât şi explicit, au încurajat muncitorii să se retragă mai devreme din activitate“. Observaţia lui Kornai despre Europa Centrală se poate extinde uşor asupra întregului spaţiu ex-comunist. Cazul României a cunoscut acelaşi drum al destructurării economiei şi a practicat, asemenea ţărilor vecine, aceeaşi „reformă permanentă“ (sintagma lui A. Simonovits) în privinţa pensiilor până în anul 2000, când măsurile arbitrare au cedat temporar locul unei concepţii mai coerente.
Măsurile de ajustare a sistemului de pensii au cunoscut forme diversificate în Europa Centrală şi de Est, într-un tempo receptiv la perioadele de creştere eonomică sau recesiune. Polonia şi Ungaria după 1995, Cehia în anii 1990-92 şi 1997-98, Slovacia în 1993 au aplicat fiecare decizii de restrângere a sistemelor de beneficii sociale. După 1989, raportul demografic în Europa Centrală şi de Est dintre angajaţi şi pensionari (rata de dependenţă) a explodat într-un mod atât de neaşteptat încât sistemele sociale din spaţiul excomunist au primit eticheta de „stat al bunăstării de urgenţă“, termen cu evidentă conotaţie de atenuare a costurilor tranziţiei.
Pensiile sunt, putem acum concede, „modeste şi foarte modeste“ dacă acceptăm ca termen de referinţă interiorul sistemului. Regulile pot fi amendate şi e just să aşteptăm astfel. Virtuţile deliberării pot înlocui o sferă publică zgomotoasă. Scepticismul lui E. Burke, cel care prevenise că „moderaţia va fi stigmatizată ca virtute a celor laşi“, se impune a fi depăşit. //
