De același autor
Cu toate că foarte curând, dar mai ales după venirea pentru prima dată a „minerilor“ în Bucureşti, m-am lămurit asupra acestui personaj, Iliescu mi-a inspirat încredere: ca elev la Spiru Haret şi student apoi la Politehnică, unde se intra foarte greu şi în niciun caz cu pile, el lăsase colegilor mei cele mai bune impresii, întărite de multe gesturi ulterioare care au ascuns contemporanilor încă şi mai multe. Azi eu îl consider pe acest om politic nefast pe o linie cu criminalii Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu, el compromiţând imaginea Revoluţiei Române (la care nici nu a participat de fapt) şi dându-ne înapoi cu cel puţin două decenii – prezenţa lui fiind până în clipa când scriu aceste rânduri un scandal al vieţii noastre politice.
Dar ea poate că are o explicaţie, pe care o propun ca atare, fără a face din ea şi o scuză.
Ceea ce particularizează fenomenul cultural şi în acelaşi timp politic românesc, atât în principatele dunărene, cât şi în aria mai largă românofonă, este diferenţa de nivel cultural dintre elita lor reprezentativă şi masele largi populare, ca să mă exprim şi eu într-un limbaj al comuniştilor noştri, dar care nu era deloc marxist, căci (urmare a ignoranţei istorice a lui Marx) consacrase titulatura de „proletar“ unor oameni (clase, categorii sociale etc.) care nu erau aşa ceva şi nu merirau această insultă. (În general, linia simplificatoare: comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul, cu promisiunea: socialismul urmat de comunism, într-un viitor mai îndepărtat, dar foarte sigur, nu se confirmă.) Ţările cele mai „înaintate“ în direcţia aceasta, precum Statele Unite ale Americii, dar şi Lumea Nouă aflată sub dominaţie iberică, utilizau sclavi ca forţă de muncă şi chiar la noi şi în alte spaţii europene existau ţigani robi, afectaţi „serviciilor“ – fapt complet nesocotit de părintele socialismului numit de el „ştiinţific“.
Marea Revoluţie Franceză declanşată în 1789 a decretat abolirea sclaviei, dar n-a putut-o impune decât pe teritoriile controlate de autorităţile franceze; celelalte posesoare de sclavi şi-au văzut înainte de treburile şi interesele lor, încât a trebuit să vină Războiul de Secesiune (1861-1865) pentru ca în Statele Unite ea să fie abolită şi, încă mai greu, condamnată ca o „crimă împotriva umanităţii“.
Schema simplistă a succesiunii istorice de la comuna primitivă la sclavagism, apoi la feudalism şi mai departe la capitalism, cu speranţa că socialismul, culminând cu comunismul, ceea ce ar însemna un fel de pogorâre a Paradisului pe pământ, nu s-a confirmat nici pe departe. O serie de teritorii mai recent descoperite de europeni ignorau complet această trecere considerată de marxiştii de cabinet inexorabilă: Rusia însăşi prezentând în imensul ei imperiu cele mai mari diversificări care, cu oarecare efort, ar fi putut fi dezvăluite celor interesaţi cu adevărat de realităţi, imperiul brazilian, Amazonia sau extrema nordică a continentului american, unde există o Ţară de Foc, dar şi buclucaşele Insule Falkland, nu erau greu de vizitat, cu toate că se aflau la capătul lumii.
Un concept pe care nu l-au inventat marxiştii, ci doar l-au adoptat şi utilizat abuziv, în sens falsificator, în conformitate cu necesităţile tactice a fost şi a rămas cel de criză; ei au asociat acest fenomen general în istoria lumii cu „capitalismul“, cu presupunerea, dată ca certitudine, că numai socialismul va pune capăt acestei periodice calamităţi. Or, cea mai elementară cunoaştere a trecutului semnalează în diferite ţări şi în situaţii foarte diferite nişte „disfuncţionalităţi“ de sistem, dar şi fenomene foarte naturale care au marcat o parte a omenirii: cutremure, cicloane, inundaţii, ploi interminabile sau secete prelungite, molime sau distrugeri de recolte pe suprafeţe cât o ţară (ca Irlanda). Se cunoaşte astfel epidemia de ciumă care a redus populaţia Europei Occidentale la o treime, marcând sfârşitul civilizaţiei şi artei „gotice“. Cotropirea unei ţări mici de către un cuceritor cu o armată mult superioară nu e un fenomen economic, chiar dacă are şi urmări economice, iar acestea au variat în timp (cum a fost stăpânirea engleză asupra subcontinentului indian) şi în genere în imperiile coloniale.
Rusia ţaristă avea regiuni întregi rămase în sălbăticia cea mai pură şi zone dezvoltate la nivel european sau chiar anglo-saxon; în afara uriaşelor rezerve de materii prime, ea avea „deschideri“ favorabile spre lume, deopotrivă spre China, spre mica şi aparent neînsemnata Japonie, dar şi spre Balcani, cu obiectivul mai îndepărtat Constantinopolul, mirajul tradiţional al multor hoarde barbare. Principatele dunărene constituiau o simplă „etapă“, un centru de concentrare a forţei lor militare în expansiune care, după anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru, îşi pregăteau atacul pe mai multe fronturi spre Sud, unde grecii abia îi aşteptau, ca şi alţi creştini de sub stăpânirea otomană.
Odată cu comunismul, expansionismul rusesc şi-a descoperit şi şi-a anexat o altă vocaţie, cea a eliberării tuturor popoarelor lumii de exploatarea capitalistă, chiar dacă sistemul acestora economic se dovedise viabil, ba mai mult: cel mai rentabil, ajutând la nevoie tânăra republică sovietică, iar mai târziu, după ce aceasta şi-a distrus agricultura prin colectivizare, i-a asigurat pâinea cea de toate zilele.
În acest mers „înainte“, dacă poate fi numit aşa, ţărişoarele noastre şi-au avut partea lor în ceea ce acum e la modă să se numească „scenariu“; mereu în subordinea centrului moscovit, practicând fără greş aservirea totală, ca bază a existenţei statului şi mai ales partidului, care nu-şi mai zicea „din România“, ci de-a dreptul (deşi fără drept) „român“.
Cine ştie ce surprize ne mai rezervă viitorul?
În ultima vreme, de când s-a retras din politică, tov. Ion Iliescu s-a reprofilat în memorialist... Şi prestaţiile lui, deocamdată la TV, sunt nişte capodopere de ipocrizie şi de cinism, pe care, spre ruşinea mea, căci sunt şi eu un om al literelor şi al fanteziei, nu pot decât să i le admir.
