De același autor
Monarhul republican e pentru prima dată tânăr și frumos. La umbra piramidei ctitorite de Mitterrand, cu Luvrul drept decor, președintele ales pășește ferm, cu aerul că vrea să intre în istorie pe calea regală. După muzica frenetică a concertului care a prefațat sosirea sa triumfală, Oda Bucuriei răsună tămăduitor. Imnul Europei e un manifest politic, un manifest al unui eveniment ce se vrea, ce se știe planetar.
Emmanuel Macron e un nou tip de erou romantic. Asta ne ajută să uităm măcar pentru un moment dimensiunea machiavelică a oricărui învingător din politică. Odiseea sa prezidențială e deja una glorioasă, dar prea rapidă ca el să fie altceva decât o speranță ce așteaptă încă să se concretizeze. Totuși, legile eroizării din epoca live-ului global fac ca Macron să fi devenit deja un erou. Unii îl văd ca un nou JFK, un anti-Trump, un Blair din vremurile bune. Erou al moderației împotriva extremismului, al proeuropenismului împotriva euroscepticismului, al realismului economic împotriva populismului, al deschiderii împotriva închiderii. Cât va dura?
Alegerea sa e cu siguranță o veste bună. Dar întronizarea sa simbolico-mediatică nu poate face uitată o campanie electorală stranie, nu poate face uitat faptul că acest spectacol nu e decât primul episod al unei noi campanii electorale, cea pentru legislativele din iunie.
O Franță din patru
Duminică, 7 mai, trei votanți din patru l-au ales pe Macron. Un adevărat plebiscit. Dacă privim însă la numărul absenteiștilor (nemaivăzut la prezidențiale de aproape jumătate de secol) și la cel al buletinelor albe și nule (record absolut), înțelegem că realitatea e mai complicată. Votul pentru Macron a fost în primul rând unul împotriva Marinei Le Pen. În plus, două Franțe, cea formată din alegătorii dreptei și cea a alegătorilor stângii (socialiste și radicale), nu aderă (încă?) la proiectul Macron, chiar dacă l-au votat. Un sondaj IPSOS din noaptea alegerilor arăta că 61% din alegători nu vor ca partidul președintelui să obțină majoritatea parlamentară.
Primul tur a demonstrat existența a patru Franțe relativ egale. Macron are în continuare trei împotriva sa. Nu există decât două variante: fie schimbă această configurație făcând să explodeze măcar două dintre cele care i se opun, fie se aliază cu una dintre ele. În acest moment, mișcarea sa politică, En Marche!, devenită La République en Marche, mizează pe varianta exploziei prin preluarea de lideri, dar mai ales de electorat de la stânga și de la dreapta. Departe de a fi un partid centrist, noul partid prezidențial va fi un catch-all party, a cărui identitate nu va fi una programatică, ci va fi dată de practica prezidențială și guvernamentală.
Cu cine poate guverna?
Regimul politic francez face ca un președinte ales să poată beneficia de luxul unui guvern care nu este votat de parlament. Situația e desigur provizorie, dar ea face posibilă o guvernare care în intervalul de până la legislative să ia decizii importante pe fond sau pe formă, decizii care vor cântări greu în rezultatul alegerilor pentru Adunarea Națională. Cei 24% din primul tur sunt soclul electoral în jurul căruia Macron vrea să-și construiască o majoritate după luna iunie. Mișcarea sa En Marche! are un an, nu are electorat propriu, așa că, indiferent de numele sub care se va prezenta în alegeri, logica va fi aceea a unei „uniuni pentru o majoritate prezidențială“, după modelul lui Chirac din 2012.
Absența unor structuri partizane preexistente poate fi compensată de entuziasmul militanților și al unei părți din electorat pentru un „om nou“. În plus, macronismul discursiv e o sinteză pragmatică, îi permite președintelui o importantă marjă de manevră. Dar asta nu va dura foarte mult timp, pentru că primele sale decizii, începând cu numirea primului-ministru și componența guvernului, vor da o identitate macronismului. O identitate care va deveni greu de schimbat.
Un proverb spune că orice drum, indiferent cât de lung, începe cu primul pas. Tânărul președinte își joacă cei cinci ani de mandat încă de la primul pas, în primele câteva săptămâni. Și nu are dreptul să facă nicio eroare majoră. Pe de o parte, trebuie să-și mobilizeze electoratul de la primul tur, apoi să confirme și votul unei părți a celor care l-au votat numai în turul al doilea. Dar, pe de altă parte, trebuie să-i demobilizeze pe cei care oricum nu vor vota cu partidul său. Cu alte cuvinte, trebuie să fie eficient, vocal, mobilizator, fără a fi însă agresiv, unilateral, confruntațional.
Misiunea noului șef de stat ne pare și mai grea atunci când luăm în considerare caracteristicile modulului de scrutin majoritar în două tururi. Acesta are calitatea de a produce majorități parlamentare absolute, stabile, pornind de la o majoritate electorală relativă. Este ceea ce speră partizanii lui Macron. Varianta unei majorități absolute la urne e însă puțin probabilă. Cel mai optimist scenariu vizează deci evitarea necesității ca mișcarea proprezidențială să fie nevoită să recurgă la alianțe cu partidele tradiționale. Dar asta presupune ca, între cele două tururi ale parlamentarelor, să aibă loc înțelegeri cu geometrie variabilă în funcție de situația din fiecare circumscripție. Or, aceste înțelegeri trebuie făcute tocmai cu reprezentanții acestor partide. Cvadratura cercului.
Supraviețuiesc partidele tradiționale?
Absența acestora din al doilea tur al prezidențialelor a fost o premieră, dar nu a fost o surpriză în circumstanțele date. Deși Partidul Socialist (PS) poate spera la mai mult decât cele 6,36% luate de Hamon la prezidențiale, totuși o primă proiecție pentru parlamentare anunță o prăbușire a numărului de deputați de la cei peste 300 de acum la în jur de 40. Socialiștii pare că au de ales între a deveni o facțiune a opoziției, depășită în număr de voturi sau de locuri de Les Républicains (LR), Frontul Național și de mișcarea lui Mélenchon, sau de a deveni o anexă a majorității prezidențiale. Prima variantă le-ar garanta o supraviețuire mediocră, cu o speranță de viață neclară. A doua variantă ar fi o moarte plauzibilă, urmată de o renaștere sub o formă social-democrată. Aceasta e posibilă pentru că există un cordon ombilical între președintele proaspăt ales și PS. În plus, o parte a liderilor socialiști vor să participe la ceva nou, dar nu vor să abandoneze tot ce au construit în interiorul PS.
În absența unei strapontine umilitoare, PS va trece printr-o dublă fractură: una anunțată zilele acestea, când o parte din parlamentari sau membri sunt învestiți drept candidați ai partidului prezidențial. Alta după alegeri, când o parte dintre cei rămași vor fi inevitabil atrași de forța gravitațională a unei majorități prezidențiale.
Variantele centrului-dreapta (LR plus centriștii din UDI) nu sunt simetrice. Cei 20% de la prezidențiale pot fi văzute ca un accident. În plus, înfrângerea categorică a candidatei FN în al doilea tur, care a urmat unei dezbateri televizate din care Marine Le Pen a ieșit decredibilizată, au fost două vești bune pentru dreapta. Riscul ca cei fugiți din această zonă spre cea prezidențială să antreneze o marginalizare durabilă sau chiar o explozie a LR e mult mai mic decât la socialiști.
Varianta cea mai probabilă este ca LR să apară drept prima forță opoziției. Asta în ciuda declarațiilor lui Macron, care, în mod ciudat, chiar cu două zile înainte de turul doi, pornea un atac împotriva LR anunțând că acest partid „se va scinda“ (ca și PS). Ba chiar a anunțat că viața politică franceză va avea doi poli principali: cel din jurul En Marche! și cel din jurul FN.
Reacția LR prin Bernard Accoyer, fost președinte al Adunării Naționale, a fost una de stupefacție, calificându-le drept „declarații arogante, mincinoase, iresponsabile“. E clar că Macron era sigur de victorie și se înscria deja în lupta cu partidele. E adevărat că alegătorii au dat un vot de blam partidelor tradiționale. Dar nu e la fel de sigur că vor susține un președinte care vrea să dezmembreze aceleași partide.
Vulnerabilitățile macronismului
Macron e un erou fragil pentru că este unul al ambiguității și nu știm cum va rezista construcția sa atunci când va fi obligat să iasă din această ambiguitate. Macron este fragil și pentru că a ridicat ștacheta foarte sus, poate prea sus. Macronismul se vrea un gaullism al secolului XXI. Or, gaullismul era posibil pentru că De Gaulle nu era un erou politic, avea o dimensiune istorică pe care o convertea politic. Macron e un erou politic, deci eroismul său e unul perisabil.
Instituțiile celei de a V-a Republici sunt un instrument important, dar nu suficient pentru ca un președinte să guverneze. În trecut am văzut varianta coabitării, apoi există și riscul ca o stradă de extremă-stângă, acum mai activă ca niciodată, să se opună violent oricăror reforme.
Macron trebuie să depășească rapid trei vulnerablități contextuale, dar care îl pot costa guvernarea. Prima vine din faptul că a câștigat fără să convingă cu adevărat. A fost, în primul rând, vectorul anti-Le Pen, ceea ce-i dă o legitimitate atacabilă. În al doilea rând, rămâne o enigmă inclusiv pentru susținătorii săi entuziaști: cu cine? cum? ce? Toate întrebările rămân deschise. A treia vulnerabilitate vine din raportul cu președintele Hollande. Macron a vorbit despre „o alternanță puternică“, dar mai are de demonstrat că nu e succesorul politic al fostului său mentor.
Este Macron un „progresist“? Mai degrabă un reformator al cărui veritabil demers romanesc a fost de mult descris de Lampedusa: „Bisogna cambiare tutto per non cambiare nulla“.