Viitorul Europei în scenariile domnului Juncker

În 2017 se împlinesc 100 de ani de la Re­vo­luția Bolșevică, care a dus la crearea pri­mului stat comunist de pe planetă, dar și de la prima ediție a cărții a lui Oswald Spen­gler, Declinul Oc­ci­den­tului. Cartea, care a stârnit polemici aprinse de-a lun­gul vremii, este considerată de unii profetică, având în vedere semnele tot mai vi­zibile ale destrămării or­di­nii geopolitice construite sub baghetă americană în pe­rioada postbelică. Acest sistem, care a asigurat cea mai lungă perioadă de pace și prosperitate din istoria omenirii, s-a ba­zat în egală măsură pe puterea economică și militară a Statelor Unite, dar și pe coe­rența și unitatea alianțelor construite de ame­ricani atât în Europa, cât și în Asia. Numai că astăzi vedem cum această cons­trucție se fracturează accelerat. În parte, sub asaltul celor două mari puteri revi­zioniste, Rusia și China. Dar probabil mai importante sunt forțele corozive care ata­că concertat elementele componente ale liantului care, în fond, dădeau sens sin­tagmei „lumea occidentală“.

Nu cu mult timp în urmă, forța de atracție a „proiectului european“ părea irezistibilă. Ivan Krastev, un cunoscut analist bulgar, spunea la începutul anilor 2000 că „Uni­unea Europeană nu are vecini, ci doar viitori membri“. Parcă a trecut o veșnicie de atunci. Acum, comisarul european Pi­erre Moscovici vorbește cu îngrijorare des­pre varianta dezintegrării UE, în timp ce alții, Vladimir Putin și, paradoxal, la Wa­shington, Steve Bannon, probabil cel mai influent consilier prezidențial, și chiar Do­nald Trump personal nu fac niciun secret din faptul că ar saluta cu satisfacție un astfel de deznodământ.

În acest context, Jean-Clau­de Juncker a făcut publică, pe 1 martie, o Carte Albă cu cinci scenarii privind vii­torul Uniunii. Pe o scară de la unu la cinci plecăm de la un statu quo total la va­rianta unei integrări rapide și extinse. Cele mai mari controverse le-a stârnit for­mula unei „Europe cu mai multe viteze“. Liderii celor patru țări din „grupul de la Vișegrad“ (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria) au rejectat-o imediat, vă­zând în ea instituționalizarea unei mar­ginalizări formale a statelor care nu se află în interiorul așa-numitului „nucleu dur“ european. În timp ce alții, precum Josef Janning, directorul biroului de la Berlin al European Council for Foreign Affairs, cre­de că prospectul marginalizării unor state rebele, cum ar fi cele din „grupul de la Vi­șegrad“, le va face pe acestea să „reintre în matcă“, aliniindu-se deciziilor luate în principal la Berlin și Paris.

Până și de la București au venit reacții pe acest subiect. Însă capacitatea noastră, ca țară, de a influența deciziile care vor fi lua­te este extrem de redusă. România, alături de Bulgaria, se află în cea mai deza­van­ta­joasă poziție printre membrii UE. Nu fa­cem parte din grupul Schengen, suntem mo­nitorizați prin MCV și ne aflăm cons­tant la coada tuturor ierarhiilor europene. În acest context, marginalizarea noastră în viitoarea formulă de operare a UE, in­diferent cum va arăta aceasta, este ca și asi­gurată. Ceea ce va avea un impact ne­gativ în plan economic și, mai ales, din cel al securității.

Într-un mod mai mult sau mai puțin explicit vom avea, cu siguranță, o Uniune Europeană stratificată. În fapt o avem deja. Ce este altceva Schengenul, zona eu­ro sau monitorizarea MCV, dacă nu o aran­jare a țărilor pe diferite rafturi? Deosebirea e că, în viitor, diferențierile se vor ac­cen­tua selectiv. De fapt, se știe că se discută de mai multă vreme o variantă care să in­troducă acest tip de abordare. Impulsurile date de Brexit și de victoria lui Donald Trump i-au dat însă altă forță. Există din acest punct de vedere un suport solid la Berlin. Și în Franța, dacă Emanuel Macron va avea câștig de cauză la apropiatele ale­geri prezidențiale din Franța. „Dacă Eu­rozona nu a făcut progrese în ultimii ani este pentru că i-a fost frică să se opună celor care au preferat să stea la balcon sau în holul de intrare“, este de părere Macron, pledând pentru varianta unei Europe cu mai multe viteze. „A aștepta în con­tinuare este cea mai proastă soluție; aceea de a nu îndrăzni să mergem îna­inte din dorința de a sta împreună.“

Dar sunt oare astfel de scenarii de re­aranjare a Europei cu adevărat soluția de ieșire din criză? În ce fel vor rezolva ele problemele de fond cu care se confruntă majoritatea țărilor de pe continent, care nu țin neapărat de maniera în care se vor lua deciziile la Bruxelles? A văzut chiar Emma­nuel Macron în Franța, când era ministrul Economiei, că demersurile vitale de reformă, de pildă, pe piața muncii, se lovesc de opoziția agresivă a sindicatelor și de ostilitatea generalizată din societate. La blocajele interne se adaugă pericolul reprezentat de dezagregarea peisajului geo­politic care a făcut posibilă prosperitatea vechiului continent și i-a garantat secu­ri­tatea. Or, o Europă impregnată de pa­ci­fism și construită pe o abordare de tip soft power nu este, de pildă, în măsură să asigure securitatea europeană confruntată cu o Rusie care, în opinia fostului mi­nistru de Externe german, Joschka Fis­cher, vede „politica externă ca un joc de sumă-zero, acordând prioritate forței mi­litare și puterii geopolitice în raport cu aranjamentele de securitate colectivă“. După cum Europa nu este nici în situația de a avea garantat în viitor accesul la re­surse și piețe la nivel global, dacă lumea se reîntoarce la logica tradițională a sfe­relor de influență.